Selimiye Camii, Edirne

TIPĂREȘTE

La întoarcerea de la Istanbul, ultimul popas pe teritoriul Turciei - exceptând vama - a fost în cunoscutul oraș Edirne, Adrianopole pentru romani, fostă capitală otomană, reședința sultanilor multe secole și poarta de intrare din Europa spre inima imperiului, unul din motivele pentru care a fost ales locul construcției fiind se zice impresionarea creștinului de cum pune piciorul pe pământul lor. Din păcate doar o oră am stat să vizităm capodopera arhitecturală aparținând religiei otomane, Moscheia Selimiye, opera genialului Mimar Sinan, ridicată în ultimii ani ai vieții sale, între 1569 și 1575. De fapt la acest interval adăugați încă 8 ani înainte de 1569, perioadă în care s-a lucrat intens la consolidarea solului și a fundației.

Frumușel orașul Edirne atât cât l-am putut vedea din mers, am trecut pe lângă statuia lui Sinan și am oprit chiar la poarta principală a moscheei.

Impresionantă clădire privită din exterior. Are încă cele mai înalte minarete din Turcia - 85 m, asta până se va termina moscheia în construcție în prezent, minarete în care se găsește mult tuf vulcanic pe care-l foloseau și romanii în construcții. Are o cupolă mai mare decât Sf. Sofia, aproximativ 43 m înălțime și 31 m diametru, punctul de plecare în arhitectura moscheelor turcești fiind arta religioasă bizantină adică chiar biserica Sf. Sofia din Constantinopol.

În prima curte, cea cu bănci, gazon și trandafiri, găsim o placă pe care este menționată perioada construcției, 1569 - 1575, dimensiunile și faptul că este sub protecția UNESCO din 2011. Aici în prima curte este și aleea care duce la celelalte clădiri anexe, spre cimitirul musulman, toaletele separate și bazar.

Curtea interioară este toată pavată iar în mijloc este o fântână tradițională din marmură unde credincioșii trebuie să-și spele ritualic tălpile și mâinile. Este relativ simplă ca împărțire. Ne descălțăm, primim pungi de plastic pentru papuci, acoperim capul și umerii cu șalurile proprii sau cu ce ni se dă la intrare și așa suntem pregătiți pentru contemplare.

Sala de rugăciune imensă în care intrăm, 45/36m, ne copleșește. Înaintăm spre mijlocul ei, atenți să nu vorbim tare pentru a nu deranja pe cei ce se roagă dincolo de balustrada de lemn - bărbații - dar și pentru că era ora când muezinul chema la slujbă. Cum citisem câte ceva și cum Emilia ne tot povestea, astfel că am aflat lucruri noi, nu poți să nu te gândești cum ar fi dacă imensa cupolă de 200 t s-ar prăbuși peste tine sau doar o parte a ei! Dar alungate aceste gânduri negre, observăm motivele arabe pictate pe cupolă, admirăm și textele tot în arabă existente în orice moscheie, extrase din Coran și din care nu înțelegem nimic de bună seamă. Cupola aceasta este susținută de 8 coloane imense, în arhitectura lor sunt numite “picioare de elefant” și sunt unite prin arcuri din cărămidă și piatră calculate să poată susține cupola, distanța dintre ele fiind de 6 m. Fântâna este destul de solicitată de cei ce vor să bea apă sau să-și umezească fruntea. Emilia ne arată și locul gol de unde s-au furat cândva plăcile de ceramică de Iznik, (aveam să aflu aici de la ghid că ceramica de Iznik a fost promovată intens de sultana Hurem). Plăcile sunt frumos lucrate cu motive ce au fost inspirate de pe porțelanurile chinezești pe care sultanii le-au adorat, plăci foarte scumpe despre care tot ghida ne spune că sunt folosite doar în moschei și case de bogătași.

Mihrabul de pe peretele Qibla (qibla înseamnă direcție, către Mecca) este frumos sculptat și decorat, este vizibil din orice colț al sălii de rugăciune și este locul spre care trebuie să-și îndrepte fața musulmanul când se roagă și este rezervat în timpul slujbei imamului.

Minbarul, la dreapta Mihrabului, este locul imamului pentru predici sau anunțuri, este frumos sculptat și are 25 de trepte, număr cu importanță pentru rangul moscheelor și imamului. Este ornat migălos, totul într-un singur bloc de marmură. O poveste adevărată sau nu, spune că Selim a cerut arhitectului Sinan să învelească minbarul cu aur, Sinan a refuzat spunând că hoții vor apare imediat dar că promite să facă ceva și mai frumos. A reușit!

Platforma muezinilor este un loc cu totul diferit față de celelalte moschei mari, nu se regăsește în alte părți. Este se pare unică sau aici a apărut prima dată și interpretarea acestei adăugiri făcute de Sinan este că acesta a vrut să depășească măreția altarului din bisericile creștine dar oricum ideea de la care a pornit arhitectul nu se cunoaște. Cert este, recunoscut de marii specialiști, că Mimar Sinan s-a depășit pe sine aici, opera ca întreg moscheia Selimiye a fost exprimarea triumfului islamului asupra creștinismului - doar depășește ca realizare Sf. Sopfia, inițial biserică creștină!

Loja sultanului, separată de locul credincioșilor de rând deși legile islamului interzic asta, este creată special pentru protecția sultanului când participa la slujbe, este mărișoară dar ornamentele ceramice scumpe au dispărut, un general răsăritean a repetat prea des “davai, davai” în timpul războiului 1877/78 așa că acum locurile goale sunt doar pictate după modelul inițial.

Se spune de experți că Selimiye camii este atât de atent și științific proiectată și lucrată încât a rezistat cutremurelor - Turcia este pe falii seismice majore - clădirea a făcut față umezelii, scurgerii apei, diferențelor de temperatură, plus că are o acustică excelentă și o iluminare deosebită, lumina fiind un element important și în religia islamică.

Candelabrul central este și el imens, modificat puțin pentru că are câteva becuri în formă de lalea divers colorate și care-i iau din farmec. De jur împrejurul sălii sunt lumini prinse pe cercuri de metal, totul destul de jos, oarecum aproape de capetele noastre, lucru pe care l-am întâlnit la toate moscheele vizitate. Emilia ne-a povestit că rolul lor era în trecut de a lumina sala care între slujbe era folosită drept sală de clasă pentru băieții ce trebuiau să învețe araba aici - Coranul se citește doar în arabă pentru a nu se produce interpretări la traducere - iar în fiecare lăcaș pe lângă lumânare se punea și tămâie cu rol de purificarea aerului. Azi sunt becuri electrice. Legat de acest aspect al arderii lumânărilor și tămâiei, am aflat că Selimiye are un sistem de ventilație sofisticat conceput de Mimar Sinan ale cărui taine au plecat cu el în mormânt!

Ferestrele frumos colorate am aflat că nu sunt 999 cât spun miturile că are moscheia, sunt de fapt 384 iar dacă nu mă credeți, mergeți de numărați dacă puteți!

După ce am admirat ce este mai sus de noi, a venit timpul să ne dăm seama, cei fără șosete mai ales, că pășim pe un covor foarte moale și curat ce acoperea toată pardoseala. Covorul pe fond roșu este împărțit din desen în nenumărate covoare individuale pentru rugăciune, destul de mic chenarul zic eu, dacă musulmanul este cumva mai gras. Desenul covorului îl veți vedea în poza atașată, are indicată poziția corpului la rugăciune, cu capul spre Mecca. Am aflat mai multe despre poziția de rugăciune, interesante amănunte pe care nu le știam.

Alături de moscheie a fost un întreg complex de clădiri ridicate după planurile lui Sinan sau adăugate de următorul sultan, fiul lui Selim, unele există și azi, cu diferite roluri: medresa sau madrasa, adică școli pentru învățarea limbii arabe și interpretarea Coranului de băieți (fetele învățau câte ceva acasă de la mame și bunici), baie, bucătării și un bazar din ale cărui venituri se întreținea moscheia. Bazarul funcționează și azi, se poate ajunge la el chiar din curtea moscheii, este indicator. N-am coborât acolo, am preferat să rămân în curte și să admir opera lui Sinan dar amicii de drum care au fost nu păreau încântați de oferte.

Moscheia Selimiye a fost ridicată la dorința sultanului Selim al II-lea, fiul nedemn al lui Suleiman Magnificul și al sultanei Hürem, blondul bețiv despre care se bârfea că nu este fiul lui Suleiman. Selim al II-lea, un bărbat inteligent și cult, cu reale înclinații artistice dar distrus de alcool, a finanțat ridicarea acestui edificiu cu bogățiile căpătate după jefuirea insulei Cipru, o insulă creștină. El doar a pus piatra de temelie a moscheii dar a murit beat în baie - povestea cred că o știți - și a fost înhumat la Istanbul la Sf. Sofia cu câteva luni înainte de inaugurarea moscheii Selimiye- moscheea lui Selim - deci nu în locul dorit de el. În curtea interioară este marcat un cerc de marmură cărămizie unde ar fi trebuit să stea el la ceremonii.

Moscheia Selimiye din Edirne, alături de alte două din Istanbul ridicate tot de Sinan, este parte a patrimoniului UNESCO, cea de aici se spune că este cea mai reușită arhitectural. Pentru specialiștii în arhitectură de orice fel, în acustică, materiale de construcții vechi, sisteme de ventilație, aceasta are încă taine nedescifrate, acum la aproape ½ de mileniu de la construcție și în această eră de ale cărei realizări ne bucurăm sau nu dar profităm.

Moscheia Selimiye din Edirne, la fel ca toate moscheile mari și vechi, merită să o vizitați din pură curiozitate culturală dar să știți câteva din tainele arhitecturii, decorului, canoanelor islamului, un minim de date cât de cât apropiate de adevăr. Vizitez de mai mult timp, cu plăcere astfel de locuri. Spun asta pentru că mi-am pierdut stima unui prieten creștin pentru că am intrat în sinagogi și moschei. Amicul nostru de o viață este marele perdant, nu noi.

Mimar (arhitectul) Sinan a fost un creștin, nu se știe dacă armean sau grec, ce a văzut lumina zilei în luna mai 1489 (data nașterii nu este sigură totuși), în zona Kaiseri, cunoscuta zonă Caesarea din Cappadocia. Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de tatăl său pe care l-a ajutat în munca de constructor, de aici apărând și povestea, falsă ori ba dar cert fără a putea fi verificată, că în perioada 1502 - 1505 Sinan l-ar fi cunoscut pe Leonardo da Vinci și a fost fascinat de acesta. Cert este că operele lui, ale lui Michelangelo și alți titani le-a cunoscut cu ocazia expedițiilor otomane la care a participat. La 23 de ani Sinan ajunge în rândul armatei ienicerilor forțat fiind să se convertească la islam, o metodă a conducerii imperiului otoman de a avea soldați buni din rândurile populațiilor europene pentru a compensa dezavantajele staturii mici a turcilor, un fapt pe care l-am aflat acum câțiva ani când am prins gustul serialului difuzat și la noi și pe care l-am urmărit, intrigată fiind de polemicile pe care le stârnea în presa din mai multe țări și la București. Mie mi-a prins bine serialul, am citit mult despre istoria Turciei, cred că abia prin 2011 am descoperit ce fascinantă a fost ea ca imperiu și cât de multe falsuri ne-au fost predate în școală. Dar!! Sinan colindă puțin Europa alături de trupele sultanului, timp în care studiază arhitectura ca pe un hobby inițial, apoi obligat de serviciul militar. Ajunge apropiat al lui Ibrahim Pașa și Suleiman Magnificul în 1538 când Sultanul vine să-l pedepsească pe domnitorul Moldovei, Petru Rareș și avea nevoie urgentă de un pod trainic peste Prut pe care Sinan l-a făcut în 13 zile. Se spune că însuși Sinan a lăsat o însemnare că acela a fost momentul lui de cotitură în carieră și care l-a marcat aproape încă 50 de ani de viață. Adevăr sau nu, această însemnare am găsit-o pe un site turcesc al Ministerului Culturii iar povestea luptelor de atunci în Moldova și trădările creștini/creștini europeni o găsiți mult mai ușor.

Sinan se zice că a fost îndrăgostit de Mihrimah (Soarele și Luna, în limba persană), fiica lui Suleiman Magnificul, el 50 de ani, ea o copilă de 16, între ei a fost un schimb de poezii dar totul a fost întrerupt de sultana mamă și cererea în căsătorie refuzată de sultan. Pentru Mihrimah, Sinan a ridicat două moschei în Istanbul a căror poveste este fascinantă și despre care vă voi povesti altă dată dar sunt locuri care și astăzi adună turiștii în unele nopți speciale.

Sinan a murit la 98 de ani de moarte naturală, mai pe românește de bătrânețe și a fost înmormântat la Constantinopol aproape de Sueiman Magnificul deși el dorea la Edirne. A fost exhumat în 1935 și oasele cercetate de antropologi.

Vizitarea moscheii Selimiye a fost gratuită, nimeni nu a cerut bani, doar să respectăm locul și pe credincioșii care se rugau. Se plătește ceva pentru parcarea din fața intrării sau la toaletă o mică donație, la latitudinea fiecăruia.

Ca de obicei la ultimele articole dar și la cele ce vor veni, îmi va fi greu să mă opresc din scris dar... îmi plac legendele, îmi plac istoriile vechi, caut informații multe despre locurile de vizitat, unele le uit repede însă ce au văzut ochii rămâne, așa cum se spune, singura avere pe care nu ți-o poate lua nimeni!

În calea spre stațiunile turcești cred că este bine să opriți puțin și la Edirne, cei ce mergeți cu auto propriu, să vedeți opera celui care are o contribuție și la templul iubirii din India, Taj Mahal despre care a scris foarte frumos colegul nostru Glcitizen și nu uitați că drumurile spre locul de vacanță sunt ele însele alte vacanțe mai mici dar foarte frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 3937 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI