Longyearbyen - am cucerit un nou bastion geografic

TIPĂREȘTE

Oare să fi fost în altă viață vreun pui de explorator? Posibil… Prea-mi plac călătoriile spre locuri mai puțin cunoscute, de multe ori supunându-mă unor eforturi plăcute, ba chiar dealtfel incitante, care-mi împing limitele spre cote mai înalte. Așa cum s-a întâmplat să călătoresc în puncte extreme ale Europei, cu destinații ce merită vizitate, sau să depășesc cu 7 grade Ecuatorul, ajungând în Seychelles, să ”sar” peste Cercul Arctic în cursul a două croaziere, să mă mândresc că am atins și Capul Nord sau mi-am bucurat privirea cu înălțimea Mont Blanc-ului, cu siguranță o nouă provocare a fost să pășesc undeva, la capătul lumii, în Arhipelagul Svalbard, pe insula Spitsbergen, la doar 12 grade distanță de Polul Nord. Ultima ”expediție” în acea zonă îndepărtată, dificilă, nu pentru mine, ci pentru locuitorii săi, s-a petrecut în iunie 2017, ajungând până acolo cu prilejul croazierei în fiordurile Norvegiei, cu nava Costa Magica.

De ce am întârziat un an să vă povestesc despre acel loc? Știu eu? Poate din aranjarea nepotrivită a priorităților, sau pană de inspirație, sau lene, sau, acum i-a venit rândul, în sfârșit…

Stând cu gândurile mele la taifas, încep să-mi aștern amintirile, poate vă ademenesc și pe voi să ajungeți acolo…

24 iunie, dimineața devreme, nu mai am răbdare… Mă aflu printre puținii pasageri care s-au încumetat să urce pe coverta navei Costa Magica. Restul, vreo patru mii și ceva, încă mai dorm… Pentru mine, într-o croazieră orice clipă este prețioasă. Cum să pierd spectacolul peisajului schimbător ce se derulează în fața ochilor? Voi mai ajunge vreodată în acele locuri? Probabil că nu, sau, cine știe? Și de unde pivirea-ți poate îmbrățișa întreaga panoramă? Nu din balconul cabinei sau de pe o punte inferioară, gândindu-te oare ce-o fi pe partea cealaltă a navei… Nu, doar puntea superioară sau chiar nivelul ”Sun Deck” pe puntea de observație, în dreptul coșurilor de fum îți pot dărui prilejul de a capta cele mai frumoase poze.

Cascade de aer rece însoțite de un vânt tăios se revarsă asupră-mi. Dar sunt ”blindată” eficient – căciulă, mănuși, fâș gros. Un plafon jos de nori împiedică deocamdată razele soarelui să ne mai încălzească puțin.

Ajungem în locuri ciudate, misterioase, unde peisajul pare să înghită marea și nava este lăsată aparent fără putere prin chemarea către necunoscut ce parcă o soarbe în imensitatea sa.

Urmărind coasta sculptată a Norvegiei, după 677 de mile marine parcurse de la ultimul port în care a ancorat nava, Leknes, după ce am ”sărit” peste Cercul Polar Arctic și după o zi plină de navigare pe mare, rămân surprinsă de farmecul contrastului.

Nava în sfârșit vede pământul, iar acele coame de stâncă, asemenea unor valuri nesfârșite, pe care le descoperisem din întâmplare în niște fotografii de pe Google Earth, acum erau îmbrăcate în scutece de zăpadă.

După o scurtă viră spre dreapta a navei, intrăm pe Adventfjorden. Vom pune piciorul la 78 grade și 13 minute latitudine nordică, ne despart doar vreo 1300 de kilometri de Polul Nord. Unde am ajuns? În Oceanul Arctic, arhipelagul Svalbard (în traducere – ”Coastele reci”), aflat la jumătatea distanței dintre Norvegia și Polul Nord, pe Spitsbergen, cea mai întinsă insulă a sa și singura locuită în permanență, în Longyearbyen, cel mai mare oraș și centru administrativ, situat pe coasta de vest.

La latitudinea înaltă a arhipelagului, posibilitățile de croazieră sunt limitate. Cele mai nordice țărmuri ale sale sunt libere de gheață timp de o lună sau două, ceea ce lasă o fereastră îngustă pentru navigarea în cele mai îndepărtate fiorduri. Svalbard este 60% ghețar și 30% stâncă – o sălbăticie golașă, puțin schimbată în înfățișare de la sfârșitul erei glaciare. Pentru mulți, Svalbard ar putea părea pustiu și sterp, cu peisaje mari deschise și ghețari fără sfârșit, cu aisberguri precum sculpturi de sticlă verde și albastră, cu furtuni de zăpadă, vânturi puternice și ceață deasă, cu vegetație rară de tundră, dar, dacă privești dincolo de această primă impresie, vei descoperi un Eldorado de experiențe unice și memorabile, bazate pe o natură inimaginabilă, pe tot parcursului anului.

Vikingii islandezi sunt probabil cei care au descoperit insulele în secolul al XII-lea, dar amplasarea lor pe harta lumii o va face la sfârșitul secolului al XVI-lea exploratorul olandez Willem Barentsz, cel după al cărui nume a fost botezată și marea ce mărginește Svalbard în sud și sud-est. Aproape trei secole insulele nu au prezentat interes pentru a fi locuite, până în 1899 când au fost descoperite mari zăcăminte de cărbune. Aventurierii, vânătorii de balene au fost înlocuiți de mineri, mai întâi americani, iar din 1916, de norvegieni, apoi și ruși.

Variațiile sezoniere din această extremă nordică sunt enorme. Aici, fiecare sezon are caracteristici și farmece unice.

În Longyearbyen soarele de la miezul nopții este încă din 19 aprilie. Nu multe locuri din lume pot oferi lucrul acesta. Soarele patrulează pe cer în cercuri aproape uniforme, rămânând deasupra orizontului până la începutul toamnei. Pe 23 august soarele se scufundă sub orizont pentru prima dată, urmând apoi o schimbare rapidă spre noaptea polară, timp de mai bine de patru luni, întuneric desăvârșit. Încet, se instalează iarna rece, neobosită, cu temperaturi minime ce ajung până la -40 grade Celsius. Dar acest întuneric la care sunt supuși locuitorii pentru o durată atât de lungă, aș zice că oferă un spectacol care fascinează de secole și este subiect de mituri și legende – Aurora Boreală. Acesta este un fenomen natural cauzat de explozii puternice prin care soarele emite în spațiu particule încărcate electric. Aceste particule intră în atmosfera Pământului la o înălțime de 100 kilometri deasupra solului, generând radiații electromagnetice. Lumina verde mistică de deasupra arhipelagului arctic creează o atmosferă magică în timpul lunilor de iarnă. Pentru o experiență optimă a luminilor nordice, trebuie găsit un loc complet întunecat, departe de lumina artificială. Din februarie locuitorii așteaptă nerăbdători lumina de la capătul tunelului de întuneric. Apar primele raze de soare. Zăpada, exceptând ghețarii care se încăpățânează să reziste și pe timpul verii, începe să se topească, se naște un decor unic, tundra începe să înflorească, pentru animale primăvara este miraculoasă. Arhipelagul este invadat de păsări ce migrează din Scoția și Rusia și își caută loc de cuibărit.

Din martie lumina revine pe aceste tărâmuri înghețate. În data de 8 martie, locuitorii din Longyearbyen sărbătoresc ”Festivalul Soarelui”, o tradiție frumoasă. Așezarea fiind înconjurată de munți întunecați primele raze de soare apar și luminează mai întâi scările de lemn ale fostului spital, singurele care au mai rămas din el după bombardamentul din septembrie 1943. Sute de persoane, rezidenți dar și vizitatori sosiți din întreaga lume, inclusiv copii decorați cu eșarfe galbene în formă de raze de soare, se strâng ca într-o biserică imensă, în aer liber, înconjurați doar de zăpadă și participă la o slujbă religioasă, mulțumind Celui de Sus că au trecut cu bine iarna cea lungă și grea. Razele soarelui apar de după Munții Larsbreen, cad în mulțime încălzind fețe și inimi, copiii aplaudă și strigă în cor: ” Soare, soare, vino înapoi! Soarele este cel mai bun prieten al meu! ” Urmează o săptămână de evenimente în care bucuria renaște, activitățile se întețesc, energia tuturor crește.

Câteva recorduri cu care se mândrește Longyearbyen:

- Este cea mai nordică comunitate urbană din lume cu peste 1000 de locuitori.

- Prima biserică în Longyearbyen se ridică în 1921. Urmările nefaste ale celui de-al doilea război mondial ajung și în aceste locuri atât de îndepărtate. Orașul este bombardat și biserica arde în întregime. Doar patru clădiri au rezistat. În 1956 se pune piatra de temelie a noii bisericuțe și în vara lui 1958 ea este sfințită. Construită din lemn, simplă și micuță, ea veghează din vârful unei coline cu vedere la fiord. Este singura din Svalbard și își revendică titlul de cea mai nordică biserică din lume.

- Recordul de minimă temperatură se înregistrează în martie 1986 – minus 46 grade Celsius!

- Aici trăiesc aproximativ 40 de naționalități diferite, toate recunosc suveranitatea norvegiană.

- Radisson Blu Polar – cel mai nordic hotel cu servicii complete din lume. Este unul dintre cele două hoteluri de 4*.

- Cel mai nordic restaurant thailandez.

- Cel mai nordic aeroport din lume, aflat la o distanță de 3 kilometri de Longyearbyen. Zborurile dinspre continent sunt asigurate de două companii – SAS și Norwegian. A fost construit în anul 1975.

- Ceva puțin cam lugubru… În Longyearbyen înhumările sunt interzise încă din anul 1950. Altfel spus, n-ai voie să mori aici. Datorită solului permanent înghețat, cadavrele nu se pot descompune. În urma epidemiei de gripă spaniolă din 1918, care a ucis aproape 100 de milioane de oameni în întreaga lume, 11 locuitori din Longyearbyen s-au îmbolnăvit și au fost îngropați, dar cadavrele lor sunt încă intacte și pot duce astfel la răspândirea bolii. Locuitorii de aici au două variante: ca după moarte să fie incinerați, ori să aleagă atunci când sunt grav bolnavi, să fie transportați și înhumați pe continent…

- Cel mai nordic post poștal pentru Moș Crăciun. Suntem atât de aproape de Polul Nord, încât Moș Crăciun primește scrisori mai întâi de aici. Căsuța poștală roșie, supradimensionată, construită în decembrie 2013, poate fi reperată de la distanță. Ea atrage liste lungi, lungi cu dorințe. Vă asigur că și scrisorica mea a ajuns la Moșu*…

Cum a ajuns acest loc depărtat și ușor pierdut în timp să fie locuit? Colinele din jurul orașului Longyearbyen sunt bogate în depozite de cărbuni ce au fost exploatate încă de peste o sută de ani. Cel care a fondat în 1906 micul oraș minier a fost antreprenorul american John Munroe Longyear. Pentru primii veniți să muncească aici, iarna li se părea o eternitate și mulți se întrebau dacă vor mai vedea lumina zilei. Pentru mulți lucrul acesta nu s-a mai întâmplat… Cărbunele era transportat spre port în cuve aeriene, unele mai există dar nu mai sunt operaționale. Astăzi doar o singură mină de cărbune din apropierea orașului mai este exploatată, servind la aprovizionarea propriei centrale electrice pe cărbune. Orașul trăiește mai presus de toate din turism, educație și cercetare, existând o ramură a Institutului Norvegian Polar și UNIS, un proiect al universităților norvegiene care oferă cursuri de biologie, fizică, geologie.

Cu cât te îndepărtezi de oraș, zăpada și ghețarii câștigă teren, este un peisaj abrupt și colțuros unde regulile le fac urșii, renii, vulpile polare. Longyearbyen este înconjurat de o natură arctică magică, munți, mare și ghețari, fiorduri și văi ce te invită la pacea minții. Are tot ce poate imagina o destinație cu multe oportunități: iarna – safari cu snowmobilul sau cu sănii trase de câini huski, schiat în peisaj spectaculos, expediții complexe cu ghizi cu experimentarea apropierii de animale sălbatice, probabil, de neegalat… Vara – navigare prin fiorduri cu catamaran sau caiace, vizitare a minelor părăsite și a peșterilor de gheață, excursii în grupuri mici pentru iubitorii de natură și de frumusețe neatinsă.

Longyearbyen, aparent la capătul lumii, este casă primitoare pentru vreo 2600 de locuitori. Dar pentru că aici este împărăția urșilor polari și numărul lor este superior celui al oamenilor. Pe insula Spitsbergen viețuiesc peste 3000 de urși polari. Cică este mai ușor să te întâlnești cu un urs polar decât cu o fată… De aceea, oricare persoană ce părăsește localitatea trebuie să poarte o armă și să știe s-o folosească. Pușca este pentru autoapărare, ursul polar nu prea atacă, el este respectat și de temut printre locuitori. Deh, mi-ar fi plăcut să fac un selfie cu un urs polar viu, dar așa, mai la distanță…

Viața nu este ușoară aici, deseori te supune încercărilor. În decembrie 2015 o avalanșă a distrus zece case, omorând două persoane…

Rețeaua de drumuri are o lungime de vreo 40 de kilometri, incluzând și micile străzi dintre case, neconectându-se cu nici o altă localitate de pe insulă. Snowmobilele și bărcile sunt principalele mijloace de transport.

Prin ce mai iese în evidență Longyearbyen? Din 2008 aici se află Global Seed Vault – cel mai mare depozit de semințe din lume. El a fost construit pentru a stoca pe termen lung semințe din întreaga lume, în cazul unor dezastre naturale sau provocate de om, culturile să poată fi restabilite. O adevărată Arcă a lui Noe cu semințe de tot felul… Depozitul se află în apropiere de aeroport, în pântecele unui munte de gresie, la 120 metri adâncime. La capătul unui tunel de 100 metri și a unor camere intermediare, există alte trei cu lungimea de 27 metri, 10 metri lățime și 6 înălțime, baricadate cu cinci uși groase de oțel și pereți din beton armat, așa încât structura poate rezista și celui mai rău scenariu imaginabil. În prezent există 500.000 de mostre, fiecare putând conține până la 500 de semințe. Stocarea lor în interiorul depozitului este gratuită și se pot conserva 4,5 milioane de mostre.

Stația de satelit Svalbard sau SvalSat este o stație de sol prin satelit, aflată pe un platou de munte la 4-500 de metri deasupra nivelului mării, chiar în afara orașului Longyearbyen. Facilitatea constă din 31 de sisteme de antenă, atât multi-misiune, cât și clienți dedicați, ceea ce face ca această stație să fie cea mai mare stație terestră comercială din lume.

Muzeul Svalbard spune povestea arhipelagului de la descoperirea lui până la vânătorii de balene ai secolului al XVII-lea, prezintă expedițiile, fauna și flora zonei, geologie și istorie minieră. Într-adevăr, este un muzeu ce merită a fi vizitat dacă ajungeți prin aceste locuri, eu vi-l voi prezenta separat.

Un alt muzeu este cel al expedițiilor la Polul Nord.

Centrul Universitar din Longyearbyen a fost înființat în 1993, oferind cursuri universitare și postuniversitare unui număr de 350 de studenți. Nu există taxe pentru studenți.

Nu trebuie să vă lăsați păcăliți de numărul mic de locuitori, Longyearbyen are mai multe atracții și oportunități decât multe alte orașe mai mari: muzee, galerie de artă și Wild Photo Gallery, fabrică de bere, centru comercial, restaurante și baruri, 17 hoteluri și pensiuni, spital, cinematograf, complex sportiv, bancă, farmacie, numeroase magazine turistice, ciocolaterie, seră…

Norvegia nu este o țară ieftină și nici una ca oricare alta. Trebuie să vii pregătit și să nu te miri de prețuri… Pentru că atunci când ți se ia, ți se și dă. În Svalbard impozitele sunt mai mici decât în Norvegia continentală, iar TVA nu există. Nimeni nu vine în Svalbard pentru cumpărături…

În timp ce locuitorii din alte comunități din Norvegia se confruntă cu o tulburare afectivă sezonieră, o depresie de iarnă din cauza îndelungatei lipse a luminii soarelui, în Longyearbyen acest lucru nu se întâmplă cu toate că stau cu pustiul arctic în pragul ușii… Există o mândrie clară a locuitorilor de a trăi într-o zonă atât de izolată și unică, dar care ajută la stimularea spiritului și care îi antrenează în adunări confortabile sau în proiecte comunale. Fiind o comunitate restrânsă, fiecare este prieten cu fiecare. Sentimentul de izolare este greu de descris în cuvinte, dar este și un lucru pozitiv pentru că legătura între oameni din toate colțurile lumii se face mai repede și mai natural.

Alte lucruri inedite de pe-aici îmi dau ghes să vi le prezint și pe ele:

- Poate aici este singurul loc din lume în care poți intra înarmat într-o bancă și ești primit cu un zâmbet… :D

- Aici se obișnuiește să se scoată încălțămintea când intri într-o serie de locuri publice – de la biroul de informare turistică, până la biserică și Muzeul Svalbard. Ți se oferă papuci la intrare. Obiceiul datează de pe vremea mineritului, din cauza prafului de cărbune ce se depunea pe talpa pantofilor.

- Pisicile sunt interzise din cauza existenței speciilor de păsări protejate în zonă.

- Străzile nu poartă nume proprii, ci numere.

- Nu ai voie să culegi plante sălbatice, care, oricum sunt rare…

- Zona este definită ca demilitarizată, nu este permisă stabilirea de facilități militare, baze sau soldați staționați acolo.

- Curentul Golfului încălzește țărmurile insulei, în absența lui, aceasta ar fi fost complet blocată în gheață și nelocuită…

În Longyearbyen am avut timp de vizitare în jur de cinci ore. Doar atât… Am coborât nerăbdătoare de pe navă, pășind cu sfiiciune pe tărâmul arctic. Pe micul cheu al portului Bykaia era amplasat un mare cort alb în care unii pasageri ai navei își cumpărau suveniruri sau definitivau detaliile pentru safari în fiorduri cu șalupe gonflabile și motoare puternice. Aici am primit un pliant cu harta orașului pe care, la întoarcerea la navă, s-a aplicat o ștampilă de mulțumire pentru vizită înfățișând simbolul locului – ursul polar.

Îndepărtându-mă puțin de cort și vrând să fotografiez întreaga navă trasă la mal, lângă noi a oprit o căruță trasă de un echipaj de 14 câini, extraordinar de obosiți și însetați. M-au impresionat foarte tare și mi-a fost milă de ei… În căruță, venind probabil din excursie, vreo zece persoane. Nici dacă m-ar fi plătit cineva, nu m-aș fi suit în căruță, să chinui acei câini…

Călătoria până în oraș - vreo doi kilometri – simplu, pe jos, oricine o poate gestiona ușor. Doar că mi-a cam înghețat vârful nasului… Drumul este tern, neatrăgător, barăci și containere de marfă, îți atrage privirea deocamdată doar cutia poștală pentru scrisori adresate lui Moș Crăciun și un imens urs polar realizat din bentițe lungi metalice. Scuterele de zăpadă erau în perioada de vacanță.

Pârâiașul Longyear desparte colina unde se află bisericuța de restul orașului. Ajunși aici, n-ai cum să te pierzi. Doar dacă te-ntâlnești cu vreun urs polar pe drum și o iei la fugă… ;) Orașul are două drumuri principale care încadrează strada comercială pietonală. Casele se aliniază în rânduri îngăduitoare, unele sunt viu vopsite în încercarea de a acapara cât mai multă căldură solară. Ne plimbăm pe străzile fără nume, fără țintă anume deocamdată. Mi-am astâmpărat curiozitatea intrând prin câteva magazine, vizitând galeria Wild Photo, încălzindu-ne cu o cafea în cafeneaua Fruene, cea mai nordică din lume. Aici am întârziat vreo jumătate de oră, era atmosfera plăcută, internet gratuit, îmi plăcea să-i privesc pe localnici. Mi-a atras atenția o figură insolită, un bărbat între două vârste, pletos și bărbos, cu o pălărie întunecată înfundată pe cap, îmbrăcat puțin extravagant. Era singur la o masă, înconjurat de hârtii, cu un laptop în față, scriind ceva. Se mai oprea, stătea pe gânduri, apoi cu înverșunare iar scria. Mă întrebam, în gând, oare ce poveste ascunde?

Întâmplarea a făcut ca, după câteva luni, să urmăresc la TV un documentar pe un canal străin ce prezintă locuri și atracții turistice din toată lumea. Într-un film de prezentare a Svalbard, nu mică mi-a fost mirarea când a apărut pe ecran figura excentrică a celui pe care-l remarcasem în cafeneaua de la marginea lumii… Mark Sabbatini – un click și-l puteți cunoaște și voi…

Am aflat atunci că este jurnalist și fotograf, cel care de zece ani editează gazeta săptămânală a orașului Longyearbyen. Are experiență jurnalistică de peste 30 de ani, cutreierând peste 60 de țări de pe toate continentele. A vizitat orașul în ianuarie 2008 cu prilejul festivalului de jazz și a decis aproape imediat să stopeze călătoriile, să se mute și să inițieze editarea jurnalului. Ar fi fost interesant să-i ascult poveștile captivante…

Următoarele două ore, doar atât, din păcate, le-am dedicat vizitării Muzeului Svalbard, dezvăluiri în alt review…

Alegem să facem cale-ntoarsă până la navă, de data aceasta nu pe șosea, ca tot omul normal, ci pe malul fiordului, un drum mai anevoios, neamenajat, plin de pietre, așa, ca să-l simțim puțin mai mult pe LONGYEARBYEN… Bineînțeles, eram singurii pe-acolo mergând…

Nava ne aștepta cuminte, să ne poarte mai departe…

Longyearbyen – un loc pe care mai ușor este să-l simți decât să-l explici…

Oricât de mult ai citi despre un loc sau ai auzi descrierile cuiva, nimic nu înlocuiește experiența proprie…

După ce l-am scos din anonimat, vă doresc să-l descoperiți și voi…

Site oficial cu un frumos film de prezentare a Longyearbyen: visitsvalbard.com/informa ... rd/longyearbyen

---

VIZUALIZĂRI: 2389 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI