Ponte Vecchio – eleganta italiana la superlativ

TIPĂREȘTE

Nu degeaba se spune ca “madre no hay más que una” (mama nu e decat una). Intre multele puncte de sprijin pe care mi le ofera a mea, se afla si acela ca, atunci cand e cu mine, “respir” si eu mai altfel… Va e cunoscut acest lucru, asa-i? Si uite cum infloreste din nou viata mea sociala, si pot sa-mi “ud” din nou, sau mai bine ca altadata, relatiile cu prietenii. O iesire “de tapas” intr-o vineri seara, prin zona chic a orasului, un karaoke unde sa ne facem de cap si sa iesim cu falcile inclestate… nu de atata cantat, ci de atata ras, un restaurant la moda sau nu neaparat (in functie de buget, ca de, mon cher, criza mare in Spania asta;)) …

Uite asa am ajuns de curand (ma rog, prin ianuarie…) in Ponte Vecchio, un restaurant din zona “inalta” (la propriu) a Valladolidului, intr-un cartier in care am locuit doi ani in inceputurile mele spaniole, local in care insa nu intrasem niciodata pana acum. M-a surprins intr-un mod extraordinar de placut si va asigur ca este unul dintre cele mai bune restaurante din oras (nu le-am colindat eu pe toate, si totusi…). “Parquesol” (numele unuia dintre cele mai bine cotate cartiere ale Pucelei) inseamna “parcul soarelui”, tocmai pentru ca zona se afla mai sus decat restul orasului…

Renault, Dacia… iata cum scot eu mereu legaturi intre protagonistii iesirilor mele;) (e o gluma, bineinteles, insa nu’s de ce imi place sa gasesc intotdeauna similitudini sau punti de legatura intre cele doua culturi…). Si cum si eu am lucrat la Renault opt luni de zile acum cativa ani, va dati seama pe unde s-a “scurs” o buna parte din discutiile serii… Pe de alta parte – si gata, inchid paranteza, ca pana la urma e vorba de mancare in propozitie/text;)), pentru cei care nu cunoasteti acest lucru, cred ca orasele cele mai “unite” ca trafic din cele doua tari sunt Pitestiul si Valladolidul, datorita ambelor fabrici colaboratoare… Coincidenta, asa-i? Norocul meu, ca inca, dupa atatia ani, ma emotionez cand vad camioane dupa camioane cu numar de AG in drumul meu spre/de la serviciu.

Am fost la Ponte Vecchio intr-o seara de miercuri, dupa o a doua incercare esuata de a lua cina in mexicanul “La Rosa de Guadalupe” (next pe lista), aflat in aceeasi zona. Nu-mi prea place sa ies in cursul saptamanii, pentru ca seara mai am de corectat teme, etc., plus ca dimineata ma scol cu noaptea-n cap. Insa nu mereu se poate in weekend. Asa incat, cu teama ca usa va fi inchisa si aici (de obicei restaurantele inchid lunea sau martea pentru odihna saptamanala, insa in ultimul timp, cu criza asta… nu se stie niciodata), am apasat pe clanta. Deschis!! Buuun!!

Intrarea este placuta. O usa din lemn masiv si niste torte (false, evident) care palpaie pe exterior. Cum intri, dai nas in nas cu receptia / barul, si ambianta placuta te invaluie imediat. Lumini difuze, fara insa sa “te chiorasti” sau sa nu vezi pe unde calci (lucru important in cazul meu, mai ales ca trebuie sa-mi schimb lentilele la ochelari;)) si restaurantul este pe doua nivele. Nu doua etaje propriu zise, ci despartite prin cateva trepte. Imediat ne intampina una dintre chelnerite, care ne conduce amabil in partea de sus a localului.

Recapitulam: zi de miercuri… inca doua mese ocupate… una aproape de intrare si alta langa noi, unde niste italieni probabil avusesera chef sa discute afaceri mancand ceva de-al lor… Drept sa va zic… cred ca angajatii abia asteptau sa plecam, noi ramaseseram ultimii, si chiar ne gandeam ca restaurantul deschis doar pentru trei clienti… nu prea merita… Insa au fost foarte profesionali, a se citi amabili, iar noi putin mai nesimtiti poate, pentru ca subiectele de discutie nu se terminau in ciuda faptului ca era miercuri seara;)

Stiam din auzite ca chef-ul este italian. Insa si chelnerul care ne-a luat comanda tot accent italian avea (ca doar n-o fi fost unul si-acelasi…). Meniul restaurantului este foarte bogat si variat, bazat, bineinteles, pe gastronomia italiana. Pana am ales ce sa mancam, ne-au adus ca aperitiv din partea casei doua oua de prepelita prajite care au alunecat imediat pe gat...

Vinul rosu a mers foarte bine cu carpaccio de vita combinat cu unul dintre multele feluri de cascaval pe care le ofera restaurantul, acesta fiind una dintre specialitatile casei (pe langa carpaccio de somon). 12-14€/portia, destul de generoasa. Am cerut si paine-pita, care mie imi place oriunde si oricand!!

Felul doi o pizza, una din multele pregatite excelent aici. Ni s-a oferit un dressing picant, atragandu-ni-se atentia, totusi, ca este… foarte picant. Eu mi-am pus doar pe prima felie, ca-mi ardea deja gura… Fac o paranteza aici: atat de apreciat este uleiul de masline pe aceste taramuri, incat multa lume il pune si pe pizza, nu numai pe painea prajita dimineata sau in salate… La noi nu stiu daca a ajuns “moda” asta; pe vremea mea, la pizzeriile din Grozavesti sau regie, nu puneam ulei pe pizza;)

Desertul a fost un serbet de capsuni cu menta, racoritor si excelent, desi eu ma asteptam sa fie mai lichid, pentru ca “sorbete”-le (numele local) pe care eu il beau de obicei este mai mult o bautura decat o… inghetata, ca sa zic asa.

Despre restaurant (mai multe informatii pe www.pontevecchio. es)

A fost inaugurat in 1993 si are o capacitate de 150 locuri. Decorul este insipirat in Toscana si mie mi-a placut foarte mult. Detaliile au transformat locul intr-unul foarte foarte primitor. Posterior s-au mai inaugurat alte doua restaurante, in vecinele Palencia si Burgos.

Studiind un pic meniul, va pot spune ca:

- La aperitive, ies in evidenta “Carpacci”: cel de vita, ales de noi, cu branza/cascaval Parmigiano Reggiano rezerva douazeci si patru de luni; cel de somon, pe care o sa-l incerc data viitoare (inca mai am rezerve de Omega 3 din circuitul scandinav din toamna;)); salatele cu mozarella de Búfala, cu rosii dehidratate, cu dressing de otet balsamic de Modena, evident… Nu pot lipsi “affettati” precum deliciosul Prosciutto de Parma, aromatul Speck del Tirolo sau Salame de Milano.

- Ca in orice restaurant italian, un comentariu special il merita pastele si “risotti”. Se pot degusta feluri traditionale precum Carbonara sau Risotto à la Milaneza cu Boletus (miam-miam), dar si multe altele pe baza de produse de sezon.

- Despre pizza… numai cuvinte de lauda! O masa crocanta si usoara, cu ingredientele cele mai variate, pentru ca, logic, “de gustibus no est disputandum”;)

- Bineinteles ca meniul ofera si feluri pe baza de carne si peste: Ossobuco à la Milaneza, Saltimbocca à la Romana, Merluciu à la Florentina… sunt doar cateva dintre ele.

- Desertul… In orice moment mi se face gura apa cand ma gandesc la un Tiramisu cu Mascarpone… Noi am incercat serbetul de capsuni, dupa cum va spuneam, gandindu-ne ca abia au trecut sarbatorile si nici n-am inceput bine “procesul” de dat jos kilele care s-au incapatanat sa se lipeasca in saptamanile anterioare... Minunat (ma refer la desert).

- Bauturile se gasesc si ele din belsug. Nu am vrut Lambrusco de data asta (desi e un vin care mie-mi place foarte mult), ci un pahar de vin rosu “de-al casei”, mai mult ca sigur spaniol…

Despre preturi. Nu este un restaurant ieftin, dar nici exagerat de scump. Ca si raport pret/calitate as zice ca este chiar foarte bun. Noi am dat pe un platou de carpaccio de vita, o pita excelenta, o pizza, un serbet (am impartit totul la doi, portiile sunt generoase si, repet, era seara, hehe), doua pahare de vin si o sticla de apa - vreo patruzeci si ceva de euro.

In loc de concluzii: e mai greu ca un turist strain sa vrea sa deguste mancare italiana in Spania, pentru ca se presupune ca ne place sa ne apropiem de gastronomia locala. Insa nu se stie niciodata. Asa incat, daca ajungeti in Valladolid si va pofteste sufletul un risotto cu ciuperci de-ala de-ti lasa gura apa, sau o pizza bine pregatita, mergeti cu incredere la Ponte Vecchio din Parquesol. Ei, ce sa mai, ma anuntati inainte si ma inscriu si eu;)

---

VIZUALIZĂRI: 1128 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI