¡Viva Zaratán! ¡Vivaaaaaa…!

TIPĂREȘTE

Suntem in toiul verii. Caldura mare, afara si... -n fiecare (vai ce poezie am facut :)). V-am mai spus eu cum sta treaba cu colocotitul sangelui la spanioli. E vreme de piscina, mare, soare, vacanta, dar si de fieste. “A tope”, cum ar zice ei, adica un fel de “la maxim”. De la inceputul lunii iunie si pana tarziu, in octombrie, satele si orasele Spaniei rasuna de cantece “de cand lumea” precum “Paquito el chocolatero” (pe care il rog pe webmaster sa-l ataseze acestui review, caci nu exista fiesta aici fara acest cantec si aferentul dans), de paso dobles, de focuri de atificii, de “olé”-uri strigate din toti rarunchii sau din tot sufletul in piete de tauri sau pe strazile unde tinerii (si mai putin tineri) isi arata vitejia alergand in fata taurilor bravi, sau macar a vacutelor mai putin periculoase... Este incredibil modul in care serbarile de aici unesc lumea.

Am ales sa va povestesc despre ce inseamna, mai exact, o fiesta la spanioli, cum o traiesc ei si ce fac, de fapt, in zilele respective. Si m-am gandit ca unde mai bine decat in satul in care locuiesc de sapte ani de zile? Comoditate (pentru ca pot poza taurii de la fereastra), dar si dorinta de a impartasi cu voi ceea ce se traieste aici. Asa ca, mai mult decat un review extra... turistic, se vrea unul socio-cultural (v-am mai zis eu ca pentru mine socio-cultura este foaaaarte importanta atunci cand vizitez o tara noua). Deci puteti retrage punctele fara probleme, webmaster.

Zaratán este o localitate lipita, practic, de Valladolid. Adica iesi din sat si intri in oras in nici doua minute. Mai mai un cartier al orasului. Nuuuu, mai bine sa ramana sat, avem avantajele vietii “la tara” (alt concept de “tara” decat la noi), dar si orasul la indemana. O sa vi-l descriu putin, nu ca ar fi mare lucru de vazut si ca e musai sa-l vizitati :), insa ma simt datoare s-o fac.

Este vorba de municipiul cu cea mai mare crestere demografica din Castilla si León si printre primele din intreaga Spanie. Ca sa va faceti o idee, prin 2000 nu avea mai mult de o mie – o mie doua sute de locuitori. Astazi are cel putin sapte opt mii. Apropierea de oras, preturile imobiliare mai ieftine si calitatea de viata, cum spun ei, a provocat o crestere impresionanta, astefel incat, daca acum putini ani intrau in clasa intai 5-6 copii, anul trecut s-a deschis o a doua scoala, pentru ca prima de mult devenise neincapatoare, si acum intra in clasa intai in jur de 80-100 de copii in fiecare an.

Zaratán a apartinut, din epoca lui Alfonso XI, manastirii Santa María la Real de Huelgas, care avea jurisdictia civila asupra localitatii. “La Abadesa de las Huelgas Reales” era marchiza de zaratán.

Biserica San Pedro Apóstol dateaza din sec. XVIII. La intrare, in afara ei, se afla o cruce de piatra construita in 1599. De asemenea, din “pridvor” se poate vedea (desi nu in totalitate) satul si chiar si imprejurimile, pentru ca biserica este asezata in partea inalta a localitatii. Pictura principala este de la inceputul sec. XVIII si il are ca figura centrala pe Sf. Petru cu cheile in mana. Ar mai fi de mentionat pictura Fecioarei si a lui Sf. Ion, din sec. XVI, opere ale unui mucenic al lui Juan de Juni. Biserica nu este foarte mare, dar nici mica, este racoroasa si mie imi place, desi nu am intrat decat de trei ori pana acum :)

Troita Santa María de la Cruz: varstinicii satului asigura ca a fost cea de-a doua parohie a acestuia, desi astazi este restaurant si pensiune rurala.

Cladirea Primariei are origini gotice si coloane clasice.

Ok, stiu ca nu veti trece Zaratán-ul pe lista voastra de obiective, hehe, insa acum vine partea frumoasa: fiestele fara de care nu am putea trai (ma includ si eu, dar nu in mod realist sau foarte obiectiv, ci doar ca neinsemnat component al vietii socio-culturale a localitatii).

Anul de distractii incepe pe 1 mai, zi de care nu m-am putut bucura niciodata, pentru ca eu il sarbatoresc... muncitoreste. Este o zi traditionala pentru a iesi la picnic pe camp, in imprejurimi. Fiecare isi duce tortilla, tupper-ul cu fileuri s. a. m. d. Este ziua in care cei mai tineri incep sa se organizeze in grupuri numite “peñas” (traducere aproximativa: un fel de gasca), mod in care petrec foarte bine in fiestele propriu-zise.

Pe 29 iunie este Sf. Petru, ca si la noi. In seara de 28 spre 29 se face un foc mare in cinstea Sfantului, care-mi aminteste de focul pe care-l facem noi de Simti, pe 9 martie.

Fiesta de la Salchicha este pe 2 noiembrie. Carnatul de Zaratán este foarte vestit in zona, si se organizeaza un pranz colectiv de catre Primarie, dar si concursuri de “pinchos” (pe baza de carnati, evident) in barurile si restaurantele din localitate.

Serbarile satului se numesc aici “Fiestas de la Octava del Corpus Chirsti” si nu au o data fixa: se serbeaza la 60 de zile dupa Duminica Pastelui, insa cuprind obligatoriu un weekend din luna iunie. Ei bine, atunci incepe nebunia!!! De ani de zile ma laud ca o sa plec din sat in zilele de fiesta, insa niciodata nu ajung s-o fac. Nu ca nu mi-ar placea, ca particip si eu in mod activ cu si la ce pot, insa... am distractia, efectiv, in casa! Dezavantajul, in acest caz, de a locui in Plaza Mayor a satului, adica exact unde se monteaza, cu o saptamana inainte, casetele barurilor din localitate, si scena unde canta, in fiecare seara, o formatie (in fiecare seara alta), pana la cel putin 2-3h. Iar eu a doua zi merg la munca :) Pentru ca as avea zi libera daca as munci in satul respectiv, asa e “legea” aici.

Colac peste pupaza, an de an asteptam cu nerabdare aceste fieste...

De obicei, in Plaza Mayor se aseaza in jur de 6 casete ale barurilor si restaurantelor din sat. Acestea ofera, timp de doua saptamani (pentru ca deschid cu cateva zile inainte de debutul oficial al fiestelor si inchid ceva mai tarziu), “los pinchos de la feria”, adica gustaricile si “tapas” atat de tipice aici, insotite de bautura. Fiecare caseta are preparate proprii, si, in functie de unde mergi, poti manca peste sau carne, udate zdravan cu un pahar de vin, bere sau racoritoare. Pretul, de cativa ani incoace, este de 2,50€ pentru gustare+bautura. Eu cu 3-4 ma satur. Evident ca poti manca si o “ración”, aduca o farfurie de caracatita, de “migas” (firimiturile de paine prajite in untura, de care v-am povestit la Candelario), de carnati de Zaratán sau multe alte minunatii. De mentionat ca piata este full in toate cele 4-5 zile cat tin fiestele. Deschid in jurul orei 14h, fac o mica pauza de la 17h la 19h aproximativ, si raman deschise pana noaptea tarziu. Toata lumea din sat e prezenta, cu mic cu mare, si in zilele alea se mananca mai mult aici decat acasa. In sambata respectiva se organizeaza si un pranz popular, in mod normal de catre Primarie; anul asta s-a lasat pe baza casetelor pregatirea mancarii, din lipsa de fonduri. Stam frumos la coada si ni se serveste in farfurii de plastic ori paella, ori cartofi cu carnatisau costite, ori caracatita... Dupa care ne cumparam ceva de baut si ne asezam care pe unde putem, daca nu in parcul de langa, direct pe jos in piata.

Anul asta s-a organizat si un “puchero solidario” in Saptamana Culturala (exact pe 1 iulie, in ziua cu finala), care are loc la sfarsitul lunii iunie (ca de, nu ne sunt de ajuns fiestele). Cei 3 euro pentru o farfurie de mancare si 1 euro pentru cafea si o prajiturica vor fi folositi pentru repararea usii bisericii, din cate am inteles. Parcul enorm unde merg de obicei cu cel mic s-a transformat, de data asta, in loc de fiesta.

Asaaaa... Cu stomacul plin, putem participa la “encierros”. De cativa ani am marele “noroc” ca acestea sa treaca pe strada mea. Cu o luna inainte se aseaza, pe marginea strazilor pe unde acestea vor trece, bare sau garduri metalice, bine fixate in asfalt, pentru a evita accidente neplacute. Lumea se ingramadeste in spatele acestor garduri, care le servesc si curajosilor alergatori cand animalul se ia dupa ei. Au o agilitate deosebita in a le sari, care pe mine ma surpinde de fiecare data. De obicei, cele trei geamuri ale mele care dau spre piata, sunt pline de... copii. De-asta va vorbeam de “noroc”, pentru ca de multe ori, eu nu mai aveam loc. Prietenii celui mic se inscriu ca sa vada linistiti cursa de tauri, in vreme ce restul casei se umple de mamele rabdatoare si care... ma tin de vorba, asa incat se alege praful de dorinta mea de a trai in direct spectacolul :) Anul asta, insa, am gasit solutia: jaluzele trase pana aproape de momentul inceperii cursei si luminile stinse. Hahaha!!! Trebuia sa fac poze pentru voi doar :) Cel mic, oricum, protesta la greu ca el nu mai vrea vizitatori, si a trebuit sa duc o mare lupta de lamurire si de pro-ospitalitate (aia romaneasca, ca aia spaniola-i vai de mama ei de multe ori). Am noroc ca din punctul asta de vedere a iesit roman get-beget!

Continuam... “Encierro” este anuntat de trei petarde, sau... bombe. Se trage una si lumea incepe deja sa ia pozitii. La cea de-a doua incep emotiile. La ce-a de-a treia se si elibereaza taurii (sau vacile, dupa posibilitati, ca a juns criza si la fieste :)) dintr-un camion. De fapt, “el toro bravo”, adica un animal de cel putin o juma’ de tona, il vedem doar sambata seara, in restul serilor sunt vacute rapide, mai putin periculoase. Spectacolul cu taurele adus intr-o “cutie” frumoasa de lemn, trasa de un cal superb, nu l-am mai vazut de vreo 2-3 ani, de cand cu criza asta... Si uite asa incepe alergatura. Se spune ca un “encierro” curat si frumos e cel care dureaza cat mai putin. Ei bine, la noi nu-i asa: de nu ametesc bietele animale cel putin o ora, de pe strada mea pana la piata de tauri mobila, montata in fiecare an langa piscine, pana le curg balele... Stau si eu zece douazeci de minute, dupa care ramane cel mic sau mama, cocotati pe geam, si ma anunta: “Vine, vine! ”. Lumea – puhoi, mai ceva ca la nunta. Iar vitejii in numar mare si ei, desi multora curajul li-l da paharul pe care il au in mana, in ciuda avertismentelor pe care autoritatile le fac an de an. Pentru ca accidente se intampla ele si fara pahar, d-apai cu... In toti anii astia am asistat in direct la doua accidente (nu stiu cum sa le zic altfel). Taurul ala mare i-a “agatat” aproape de fereastra mea. In momentele alea iti creste adrenalina la greu. Te uiti, pentru ca privirea iti ramane atintita acolo, fara sa poti face nimic sa intorci capul, si tipi, urli... Cele cateva secunde (in cel mai bun caz) pana cand restul curajosilor reuseste sa-i distraga atentia animalului, sunt eterne. Accidentatul ramane, de obicei, ca o carpa, intins de jos, si imediat este tras pe sub gard de catre alte persoane, si urcat in salvare, care se afla de fiecare data in apropiere.

Cred ca stiti ca traditia aceasta, atat de spaniola, are multi fani, dar si (din ce in ce mai multi) detractori.

In “plaza de toros” mobila de care aminteam mai sus se organizeaza de obicei doua-trei spectacole. O demonstratie ecvestra, superba, cu cai spanioli pur-sange extraordinar de frumosi si semeti; un concurs de “cortes” (se da drumul la un taure si cativa baietandri, care fac din asta aproape o a doua meserie, le “taie” fata in ultimul moment, cand zici “gata, l-a prins” – de unde si numele – cu niste articulari ale corpului imposibile, sau chiar sar peste animal), care mie mi-a placut dintodeauna; si un “grand prix”, concurs intre gastile de tineri (si nu numai), unde se rade in hohote, datorita varietatii de probe in care o vacuta agila si iute este cea care le pune bete in roate tot timpul... Eu ma distrez de minune de fiecare data. E imposibil sa nu razi cand vezi cum suntem capabili sa ne luam picioarele la spinare atunci cand simtim pericolul (care pericol, in acest caz, nu e foarte mare; dar oricum, eu n-as cobori de bunavoie in piata; am facut-o dusa pe sus acum zece-doispe ani de zile si mi se inmuiase tot corpul).

Ok, terminam cu taurii. Evident ca in orase si in satele mai mari si mai cu traditie, se fac si corridas. In Zaratán insa nu :)

Fiestele au o inaugurare oficiala, ca orice fiesta care se respecta. Se strange lumea in Plaza Mayor si au loc cateva evenimente. “Pregón”-ul, sau cuvantul de deschidere este foarte asteptat, pentru ca de obicei se alege pentru rostirea acestuia un (fost) locuitor insemnat al localitatii. Anul asta a fost un actor tanar, monloguist haios, dupa discursul caruia mi-am dat seama ca, desi ma laud eu cu o spaniola foarte bogata (nu numai actuala sau colcviala), sunt inca multe registre (mai ales vechi) pe care nu le domin. Vorbea baiatul de ulitele satului din trecut, de obiceiurile lumii, si cel putin 70-80% din cei prezenti habar n-aveam, pentru ca suntem “zarataneros” adoptivi.

Dupa cuvantul de deschidere, au vorbit person -u/a- litatile municipiului, alde dl. Primar (fluierat la greu de buna parte din public) s. a. Unul dintre cele mai asteptate momente este, in fiecare an, incoronarea reginelor si cavalerilor fiestelor. Trei fete cucuiete (nu neaparat cele mai frumoase) cu tinerii aferenti, gatite mai ceva ca pentru nunta, sunt plimbati prin sat intr-o caruta impodobita cu flori, panglicute si hartie creponata, si dusi in Plaza Mayor, unde cei din anul anterior le transfera “domnia” pentru anul in curs. Pupaturi, felicitari, ca la un concurs de frumusete... Fetele vor purta panglica cu “Regina satului”, “Prima dama”, “A doua dama”, etc. pe tot parcursul fiestelor, chiar daca, imediat dupa cermonie, schimba elegantele rochii cu hainele gastii din care fac parte. Imediat va povestesc si despre asta. Speech-urile se incheie cu un “¡Viva Zaratán! ” al primarului, la care gloata raspunde din toti rarunchii: “Vivaaaaaaaaa”. Mie mi se face pielea gaina de fiecare data.

Urmeaza un spectacol de dansuri populare al grupului din sat. Aproape fiecare sat are un grup de “jotas”, cum se numesc aici dansurile castiliene. Folclorul este una din marile mele pasiuni, asa ca sunt prezenta de fiecare data in prima linie :) Costumele sunt frumoase, iar dansurile, in afara de castaniete (pe care n-o sa fiu in stare sa le manuiesc vreodata), sunt simplute si repetitive fata de bogatia si varietatea alor noastre. Dar au farmecul lor, fara nicio indoiala. Sunt foarte tipice in zona asta “piramidele”, adica se urca unii pe umerii altora si danseaza un pic in aceasta formatie, cu destula spectaculozitate (am inventat cuvantul, asa-i?).

Las peñas. Sau gastile de care v-am tot amintit. Am facut si eu parte din doua, insa nu in Zaratán, ci in alt sat castilian de care ma leaga multe amintiri. Ce sunt ele? Un grup de prieteni sau rude se organizeaza intr-o “peña”, isi stabilesc un loc unde se intalnesc si de unde “pleaca” totul: acest loc poate fi un garaj sau o pivnita al unuia din membri, o casa parasita, sau (foarte la moda in ultimul timp) o baraca din astea de constructii. Strang bani (suma se hotaraste de comun acord si in functie de posibilitati) si se cumpara haine la fel pentru toata lumea. Un tricou si un pantalon de obicei, in culorile alese de ei, si cu numele gastii inscriptionat. Pentru ca-si pun si nume, daaaa. Care mai de care mai haioase. Exista multe magazine specializate in confectionarea hainelor de acest tip. Membrii sunt recunoscuti de la distanta dupa culorile acestora. Urmatorul pas este impodobirea si amenajarea “localului” unde-si au resedinta generala. Se aseaza scaune, mese, pentru ca se organizeaza cine, etc., se duce un frigider – imprescindibil!!! – care va sta tot timpul plin de bauturi si gustari... Si se fac cumparaturile. Sticle si sticle de vin, bere, alcool, racoritoare... Sunca, branza, cartofi prajiti, aperitive reci... Tu, ca simplu turist, vei fi binevenit in “peña” lor, si vei fi servit cu ceva de baut si de mancat. Asta e obiceiul. Poti chiar sa si intrebi/alegi: “Ce-aveti de baut? ” Asta in cazul in care nu esti intampinat cu “Avem asta, asta si asta. Ce vrei? ” Mi-a placut mult acest obicei, pe care, cum va spuneam, l-am cunoscut si eu de aproape acum ani de zile. Acum ma odihnesc, pentru ca peste 2-3-4 ani o sa fiu nevoita sa intru-n paine din nou, cand celui mic ii va miji mustata, hehe...

Fiecare gasca organizeaza, dupa posibilitati, un eveniment pentru tot satul. Unii o “chocolatada”, adica pregatesc un cazan de ciocolata calda si impart in pahare tuturor doritorilor. Altii “chupitada” – adica lichioruri oferite in paharute mici (totul din plastic, evident). Altii “chorrizada” – aceeasi smecherie, insa cu carnati. In seara inaugurarii fiestelor se face, de obicei, parada gastilor. Pleaca cu totii de sus, de la biserica, insotiti de o mini-formatie care canta fara oprire, si colinda pe strazi ca sa-i vada lumea si sa-i atraga pe toti la distractie. Se danseaza, se rade mult, se urla... E o libertate vesela si placuta de a face tot ce doresti, in limitele bunului simt, evident (care se mai depasesc cateodata, caci fiecare padure are uscaturile ei...).

Fiestele sunt obositoare, insa viata (mai ales la tara) nu se concepe fara ele. Multi dintre localnici isi iau cateva zile de concediu pentru a se putea bucura din plin de nebunia fiestelor.

Bineinteles ca “feriantii” se plimba din sat in sat su masinutele si comediile lor, iar Primaria organizeaza, pentru cei mai mici, doua zile de saltele unde sar ore intregi si obosesti tu, uitandu-te, inaintea lor, si alta de trenulet care se plimba pe strazile satului... Anul asta, ca ceva deosebit, se anuntase “zborul” (sau mai bine zis ridicarea de la pamant) cu balonul. Insa mare a fost deceptia celor sculati cu noaptea-n cap cand au asteptat mai bine de o ora sa apara cineva si au ramas cu pofta doar. Ce l-a mai spurcat ala mic pe dom’ primar :)

Pentru ca toate aceste activitati se redau, cu ceva timp inainte, intr-o brosurica ce ajunge in toate cutiile postale din sat. Pe zile, ore, etc., totul bine organizat si pus la punct.

Seara – dans, fara nicio indoiala. O formatie mai buna sau mai putin buna (de obicei se combina, o seara una mai cu mot, alta una mai modesta, pentru ca sunt destul de scumpe si nu mai sunt fondurile de acum cativa ani) canta timp de cateva ore... la mine-n casa, haha... Lumea danseaza intre un carnat si-o sepie, si distractia e grozava.

Iar in (pen) ultima seara: focuri de artificii. Si-uite asa mergi tu vara frumos cu masina pe un drum oarecare in Spania si deodata se lumineaza cerul... Datorita recesiunii, fondurile s-au redus si pentru acest spectacol, obligatoriu in orice fiesta spaniola, insa stati linistiti, nu se incheie fara :) Focul si zgomotul sunt elemente imprescindible in serbarile lor.

Intotdeauna mi-a placut spiritul in care spaniolii isi traiesc fiestele. Sunt foarte obositoare, repet (sau nu mai am eu varsta necesara, hehe, ca acum 10-12 ani nu ma plangeam), insa merita traite macar o data in viata. Asa ca faceti cumva si nimeriti-va intr-o zi intr-unul din multele sate in fieste pe timp de vara. Mai bine sat decat oras, se traiesc mai altfel in mediul rural. O sa va placa, si-o sa va aduceti aminte de mine :) Iar dupa, veniti si ne povestiti, evident.

Sper ca nu v-am plictisit prea tare. Am incercat sa rezum pe cat posibil ceea ce inseamna fiestele la spanioli. Si-am incalecat pe-o sa, si-uite asa am mai completat un pic “seria Spania rurala” pe care am inceput-o in primavara...

---

VIZUALIZĂRI: 1766 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI