Valladolidul altfel

TIPĂREȘTE

Nu, n-a venit inca vremea sa vorbesc despre cum si cu ce ma indop eu in fiestele orasului, si nu numai. De vreo doi ani tot fac poze la tapas; sarmanii mei pretini, stiu ca n-au voie sa muste din gustare inainte de poza;) … Dar mi-e lene sa m-apuc, imi trebuie timp sa structurez bine povestea. Intr-o buna zi o fac si pe-asta, promit.

Asadar, de data asta aveam chef sa fac o figura pe care am facut-o la inceputurile mele pe Afa: de ziua nationala a Spaniei am scris intr-un an despre orasul meu adoptiv. Si nu-s de ce, acum cateva zile, cand am facut niste chestii pe care prietena mea María le-a calificat imediat drept freaky, m-am gandit sa repet. Asa cum Romaniei ii urez LMA la timpul potrivit, vin cu o urare si pentru tara asta care, cum necum, ne da adapost, munca si alte alea multora veniti de pretutindeni. Nu ma brodesc cu datele. Ar fi fost frumos sa postez exact pe data de 12 octombrie, dar astazi plec la… Sevilla, ca tot ne da statul liber de ziua tarii. Ma rog, luni (ca pica duminica si fiesta se muta luni) e liber in doar trei comunitati, noi suntem norocosi. Olé. Asa ca anticipez, cu voia sau fara voia (dumnea) voastra;).

Ce-am facut? Uite ce-am facut.

Cum Dumnezeu n-am vazut, oare, vara asta, brosurica editata de Primarie cu activitati organizate in iulie, august si septembrie?? Tururi si vizite teatralizate si alte minuni pe care eu de obicei le caut in alte parti? Pai da, ar zice stiu eu cine, cand naiba s-o vezi daca nu ti-a stat poponetul acasa decat seara si-n timpul saptamanii? Bine, bre, ai dreptate.

Cum ne intoarcem din vacanta, si incep fiestele Valladolidului. Si-atunci descarc eu frumusel programul de zeci de pagini si-ncearca, Alinuto (sau Alinito, cum ar zice dana-danuta-dana;)), sa combini o seara-doua-trei de tapas, cu o seara-doua de targ de copii (ca fi-miu abia asteapta sa se dea-n tiribombe), cu o piesa doua de teatru (sunt la greu in perioada asta), o parada sau mai stiu eu ce. Noroc ca stim ce ne-asteapta si ne pregatim din timp bugetul, si-asa vai mama lui dupa o vara nelinistita, pentru inca o lovitura de gratie. In fine, rasfoind eu, asa, paginile virtuale ale programului fiestelor, dau de… brosura respectiva. Da’ cum sa li fasi pi tati intr-o saptamana? Mai ales cand n-ai norocul sa ai dupa-mesele libere ca tot norodul care munceste in oras, pentru ca serviciul meu e depaaarte de oras. Asa incat las’ sa treaca. Imi aduc aminte in ultima vineri din luna, ma uit iar pe brosura si… of, e ultimul weekend in care se organizeaza vizitele astea teatralizate! Propunerea e acceptata instantaneu de partea “opusa” (care cam accepta tot, pentru ca e convenabil sa ti se propuna si organizeze chestiuni de-astea, asa-i?), si sunt inspirata sa dau telefon. Ce bine-am facut! Daca ne-am fi prezentat acolo la ora 20:30, ne-am fi intors cu codita-ntre picioare. Bine, deci, ca dadui telefon. Nenea de la Biroul de Turism imi facu rezervare, ne trecu pe lista, si-mi spuse ca trebuie sa mergem dupa belete pana-n 19:00, ca atunci inchid ei. Profitai sa rezerv inc-un tur pentru duminica, dar ajung eu si la asta putintel mai tarziu.

Opt ori doi euro, pentru doua persoane, ne-a costat acest tur cu titlu atragator: Líos y amoríos en el Valladolid de la corte. Ah, vreti traducere exacta… Mi-e rusine, bre. Biiine, hai sa-mi inghit rusinea. Ar fi un fel de Imbarligaturi si liaisons dangereuses la curtea Valladolidului. Halal traducere exacta, stiu. Important e ca acum stiti cu se mananca chestia.

E prima data in viata cand fac in tur de genul asta in Valladolid. Bineinteles ca nu numai María, ci si majoritatea celorlalti amigos, zambesc usor (ca sa nu zic ca rad in hohote, sau zambesc ironic in cel mai bun caz) atunci cand aud ce facem noi intr-o vineri seara de sfarsit de septembrie. Ce noroc am ca R. nu comenteaza, ba chiar ii place, ca si mie, ideea! Avem noroc de-o seara splendida, e cald si frumos, lume puhoi prin centru, spre deosebire de vinerea trecuta, cand am baut un vin, doua, cinci (glumesc, eh? ca ne cunoastem…) pe la tavernele cu cele mai bune tapas din oras. Ma gandesc ca ar fi fost potrivit sa facem turul si sa continuam cu vinul iar, pardon, cu tapele alea, dar… fato, uitasi ca s-a terminat de mult bugetul alocat iesirilor in oras pe luna asta (si pe urmatoarele cinci, ar zice cineva cu cap;))? Noroc ca in momente lucide iau hotarari pentru momente mai… entuziasmate, asa incat R. pregatise deja, de cu ziua (pai daca lucreaza mai putin ca mine, ce sa-i facem?), vinetele alea prajite sa le incercam cu mierea adusa din Málaga, special pentru asta. Si alte minunatii ale caror retete le ia cu o juma’ de ora inainte de pe net.

Stiu, stiu ca aberez deja cam prea mult. Revenons, deci, la turul cu pricina. La 20:30 trecute fix suntem langa Biroul de Turism, aflat in niste baraci transparente, asta dac-o sa ajungeti vreodata pe aici. Se afla pe Acera Recoletos, in buricul targului. Beletele erau, de fapt, doua abtipilduri, pe care ghida ne sfatuieste sa ni le lipim pe piept, nu de alta, da’ sa ne vada bine, si sa nu se alipeasca grupului si altii de pe strada. Ei as!! Cum faci tu sa nu te-asculte si altii? Femeia vorbea la un fel de microfon, ca s-auda toata lumea bine. Iar R., nici n-am plecat bine, ca si-nceput sa comenteze, in stilul lui de Radio-Santul nu mi-e chiar necunoscut: Uite-o p-asta, sigur n-a platit, si s-a si lipit de noi. Iar nenea asta? Nenea, nu va mai faceti ca ploua, nu sunteti din grup. Cam asa ceva. Am ras cu lacrimi, dar pe-nfundate, daca stiti cum e. Carevasazica, ghida face intai prezenta, ceea ce mi-a adus aminte de scoala, si (aproape) imediat plecam. Pentru ca mai e o intarziata care ajunge cu cateva minute mai tarziu.

Prima oprire? Campo Grande. Promit c-acu’ chiar faceti turism cu mine de mana. Si seara pe deasupra, cand luminile aprinse creeaza o feerie. Ah, ce poeta sunt cateodata. Campo Grande e Cismigiul vallisoletanilor, ca sa zic asa. Ca n-am cum sa zic Trivale-le pitestenilor (ca sa ma apropii si eu de casa un pic), ca nu are comparatie ca dimensiuni. Despre parcul intins pe 11,5 ha, pe care l-am luat la pas de-atatea si atatea ori, cum zice (aproximativ) unul din cantecele mele preferate, am aflat o chestie interesanta, dar hilara in acelasi timp. Amuzanta pentru ca nu m-am gandit niciodata la asta!!! Domnilor si doamnelor, are forma triunghiulara. Nu are importanta, stiu, dar acuma mi se pare aiurea ca eu as fi jurat ca e patrat sau dreptunghiular, si nu stiu de ce, ca n-am stat niciodata sa ma gandesc la asta. In fine, poate as putea sa scriu un review intreg despre parcul asta, dar nu este obiectul impresiilor de fata. Asa ca ma rezum la a va reda informatiile legate de… Curtea Valladolidului aflate de la ghida. A purtat alte doua nume, Campo de la Verdad si Campo de Marte si… cand sa aflam mai multe… Pomana, putina pomana… auzim si imediat ne indreptam privirea spre un biet orb din Evul Mediu, care cerea un ban. Nimeni nu i-a dat nimic (subsemnata inclusiv), zgarcitii naibii! Dac-a vazut el asa, a crezut, poate, ca spunandu-ne o poveste versificata despre imbarligaturile nobilului din oras cu amantele sale, ne indulceste un pic. Da’ de unde. Si chiar ne-au placut versurile, si am ras… Am ras si de ochelarii lui de soare de secol cinspe, ma rog, am inteles ca era un simbol doar. Eu, oricat de moderna ma dau de multe ori, sunt destul de clasica la gusturi. Si la teatru prefer clasicii, nu’s de ce, si asta ma infrunta, nu o data, cu o alta prietena, care zice ca nu poate urmari atatea versuri, si in spaniola grea pe deasupra (adica mai veche) . In fine, de gustibus non disputandum.

Isi termina orbul poezia, mai incearca o data sa capete ceva pomana, da’ modernii astia au platit opt euro sa se plimbe dupa o cucoana, da’ n-au tinut niciun cent si pentru bietul om. Mama lor de turisti. Il urmaresc cu privirea, si pana nu dispare din fata noastra, asa o tine: Pomana, putina pomana…. Bineinteles ca trecatorii se uita, unii mirati (suntem in sobria Castilie doar), altii amuzati.

Noi ne continuam plimbarea. Traversam Plaza Zorrilla, trecand pe langa fantana care arata cat e ceasul (amicul @Myty a incercat sa numere odata, eu n-am rabdare si nici interes, din pacate) si pe langa statuia marelui dramaturg José Zorrilla care da numele unei piete, arterei principale a orasului, unui teatru, casei-muzeu, ba si stadionului echipei locale. Merita, normal. Academia de la Caballería se vede splendid seara. M-am bunghinit sa fac si eu poze frumoase, eu stiu daca v-or placea?

Ce mi-a placut cel mai mult a fost sa descopar, imediat cum am intrat pe Calle de Santiago, un fel de fost Lipscani al nostru (la scara mica), o placa pe care probabil am calcat de sute de ori si n-am vazut-o niciodata. Simtul meu, destul de putin practic si nu foarte observator din pacate, a facut sa nu o vad niciodata. Ce scrie pe placuta? va intrebati curiosi, ca stiu eu cat de curiosi sunteti. Puerta del Campo. De ce? Simplu. Ne-a povestit doamna ghida pe scurt. Aici se afla una din portile orasului de pe la sfarsitul secolului treisprezece pana prin secolul saptesprezece. Cuprindea in totalitate actualul Campo Grande, precum si Plaza de Zorrilla si locul unde se afla Academia de Caballería. Una din portile orasului? Deci ceea ce astazi e centru centru, pe vremea aia era periferie.

Ne continuam plimbarea pe strada Santiago, dand din coate printre juma’ de Valladolid iesita la plimbare pi sentru. Mai sa fie! Parca nu m-as mai fi plimbat niciodata seara prin oras. Acum mi se pare asa de frumos…;) Glumesc. Cert e ca acum ma uit cu alti ochi, ai unui turist parca venit din afara, si care-l descopera pentru prima data. Ba, colac peste pupaza, mai si descopar cate un colt de cladire care parca a fost construit peste noapte. Adica pe care eu, cu simtul ala dezvoltat de care va vorbeam, nu am binevoit sa-l vaz pana acum.

Psss, apleaca-ti privirea si uite-te la doi metri in fata ta, aud soptit. Stiu ca urmeaza sa rad, ca altceva nu poate urma. Ei bine, una din colegele turiste, se chinuia sarmana sa mearga pe niste toace, da’ rau de tot. Atat de rau incat sandalele sau pantofii erau deja strambi, asa, pe interior, si nu stiu cum putea sa-si tina echilibrul. De gustibus non disputandum.

Ajungem in Plaza Mayor. Acum pot sa spun ca e un fel de “La pietre” din centrul Pitestiului, de pe vremea mea. E punct de intalnire pentru tineri si mai putin tineri, vegheati de sus, de la inaltime, de contele Ansurez, fondatorul orasului. Si aici am aflat cateva lucruri inedite (pentru mine): piata a fost distrusa in marele incendiu din septembrie 1561, si initial cladirile de pe margine nu aveau mai mult de trei etaje. Astazi s-a mai adaugat si al patrulea la cateva din ele, dar de culoare alba, fata de rosul celorlalte.

Aici se afla Teatro Zorrilla, care mie-mi place mai mult decat Calderón-ul, si unde vedem Don Juan Tenorio in seara de 1 noiembrie, Ziua Mortilor.

Bineinteles ca tot aici se afla si Primaria, actuala cladire terminandu-se de construit in primii ani ai secolului trecut (n-am tinut minte exact, sorry, dar nu e atat de important incat sa ma uit pe net;)).

Ne uitam noi in stanga si-n dreapta sa vedem daca nu mai apare vreun actor ceva, ca tot suntem in apropierea unui teatru. Nu si nu.

Ne ia ghida frumusel pe langa Primarie, si trecem pe langa restaurantul numit, sugestiv tare de tot, Sepia. Ah, de cand n-am mai fost. Ne intelegem din priviri ca musai sa venim toamna asta. Bun. Ajungem, logic, in spatele Primariei, unde se afla Cladirea Postei, frumoasa si ea, veti vedea in poze. Langa fantana care a creat o polemica acida la vremea respectiva (doi barbati o imping, fiecare din cate o parte; imbracati… asa cum mama lor i-a adus pe lume, cu detalii miiiiiici;), mici rau de tot; da’ clare), ne opreste din mers o doamna… O doamna de epoca, pentru ca nu i-am retinut numele, mare afacerista – o noutate si curiozitate la vremea respectiva. Dupa ce sotul a lasat-o, da' a lasat-o cu avere, ca era dasteapta fumeia, a investit in afaceri, ba cu panzaturi, ba cu mirodenii, ba cu te miri ce, si-uite asa a facut femeia bani frumusei. Mai si era respectata, Doamne cat de respectat era echivalentul unei femei de afaceri din zilele noastre pe vremea aia… Frumos, Dom’ne, frumos ne-a povestit cucoana.

Continuam. Intram pe Calle de la Platería, care (numele ne da piste), impreuna cu Plaza del Ochavo, face parte din ansamblul mercantil al fostei piete Plaza del Mercado din oras, si din cartierul de artizani care a fost recontruit dupa incendiul din 1561. Ne-a oprit doamna ghid la sfarsitul strazii, si… surpriza din nou. Niciodata nu ma uitasem pe peretele ala: acolo, sus, se afla un pliant mare, cu o poza a strazii acum taspe zeci de ani. Ne uitam cu totii ba la poza, ba la strada, in spatele nostru. Frumos. In fata: biserica Nuestra Señora de la Vera Cruz. Dupa circul uneia din procesiunile vazute anul asta, in martea mare, cea care iesea din aceasta biserica ni s-a parut ireala: liniste totala, o procesiune care-mi face pielea gaina si acum, cand imi aduc aminte. Si… super interesant ce urmeaza!! R. tot maraia cand vedea o luminita verde in turnul bisericilor ce ne ieseau in cale: Halal, cine-o fi avut ideea sa impopotoneze asa templele sfinte! Vai de noi si de noi…, etc., etc., etc. In fata acestei biserici, despre care ghida ne da ceva info, ne zice: Va intrebati, probabil, ce e cu luminita verde din turla. R. mai mai ca n-a sarit ca ars. Bineinteles ca se intreba de mai bine de o ora ce e cu kitch-ul ala de luminita verde (aici discrepam, mie nu mi se pare chiar kitch, ba chiar imi place;)). Sa pic cand aud raspunsul: culoarea luminitei este data de timpul canoanelor bisericesti. Adica verde inseamna ca nu e nici post, nici sarbatoare. Acum inteleg eu de ce preotii se-mbraca in mov de Pasti, Craciun, s. a. m. d. Cat despre insotitorul meu in acest tur, l-am facut de bascalie, mai ales ca, numai ce-a auzit explicatia, a si inceput sa enumere semnificatia celorlalte culori bisericesti!! Pai bine, bre, tu, care-ai fost mana dreapta a preotului de la tine din sat pana la o varsta respectabila… si sa nu stii de la bun inceput ce e cu culorile astea?

De-acolo ne-am indreptat spre Plaza si Iglesia de San Pablo, cu o fatada care-ti ia ochii. Mai ales seara, frumos luminata. Se spune ca este una din cele mai frumoase constructii in stil gotic din lume. Bineinteles ca apare un alt curtezan… care incepe si ne povesteste secretele vremii… Care vremi? Una din alea trecute. Ca locul are atata istorie intre pietre… Aici au fost botezati doi regi, doi Filipi, al patrulea si al doilea. Ghida ne-a daramat o legenda urbana, in care (si eu) credeam cu tarie: in imediata apropiere (la cativa metri) se afla frumosul Palacio de Pimentel. Ei bine, pe lateralul care da spre biserica este o fereastra, la parter, de care atarna un lant, si care e luminata tot timpul: se spune ca pe aceasta fereastra a fost scos printul pentru a fi botezat in biserica San Pablo, pentru ca daca ar fi fost scos pe usa principala a palatului, ar fi trebuit botezat in biserica San Martín (chestia cu impartirile teritoriale). Carevasazica ghida ne-a spus ca e minciunica gogonata, si ca de fapt a fost scos pe geamul ala din motive de siguranta, nada más.

In aceasta piata se afla si Colegio de San Gregorio, sediul Museului National de Sculptura Policromata si Palacio Real, pe care acum, seara, parca-l vad pentru prima data in viata mea.

Si acum… mergem spre punctul final al acestei vizite originale. Penultima oprire… langa un palat al carui nume habar nu l-am avut pana in seara aia. Rusine, rusine, de trei ori rusine. Palacio del Marqués de Valverde se afla langa biserica San Martín, unde nu o data s-a tinut slujba ortodoxa din seara Invierii, si frumoasa Plaza de Fabio Nelli (si pe-asta tot tarziu am descoperit-o, acum vreo doi trei ani, in compania colegei @noriega). Un palat cu o fatada frumoasa, in fata caruia ni s-au dat detalii picante despre viata intima a Marchizului. Punctul culminant a fost atunci cand un domn din grup, carunt si… picant tare, s-a repezit s-o pupe pe curtezana care tocmai ne povestise de ce marchizul, agatat pe fatada;), se uita intr-o parte, si fosta iubita in alta parte. In zona asta se aflau toate palatele (sau marea lor majoritate) mentionate in ruta din El Hereje, romanul lui Miguel Delibes, care face portretul unui Valladolid de epoca.

Bun. Ajungem si la Biserica San Agustín. Si noi, si orbul care nu capatase niciun sfant de la noi in Campo Grande, la inceputul povestirii, va amintiti? Dac-a venit sa mai ceara? Ce credeti? Ne-a mai spus o poveste si-a-ntins iar mana. Limosna, un poco de limosna, por favor…Daca cineva i-a dat ceva? Ei as!! De unde, dom’ne, ca e criza!?! L-am urmarit iar cu privirea cand a plecat si un cuplu in varsta, la colt de strada, se uita la el de parca nu le venea sa creada de unde iese personajul ala.

Aici se afla si Arhivele Municipale ale orasului, cu documente din sec. XII… Istorie, nene, nu gluma.

Aici ghida ghidusa si-a luat ramas bun de la noi, iar noi ne-am indreptat spre masina cu… un altfel de gust. Uite ca-ti poti vedea orasul si cu alti ochi. Frumos, frumos. M-am trezit eu tarziu, da’ nu ma las pana nu fac si alte vizite. Mda… e una cu degustare de vinuri, ca doar suntem in zona viticola, pe-aia n-am cum s-o ratez. Cat despre cealalta iesire de care va vorbeam la inceputul inceputurilor… musai s-o aman, pentru ca deja ma apropii de cinci pagini pline, pline ochi. Si nu stiu, zau, daca m-a tinut cineva de manuta pana aici.

Salutari de la… de la Agigea nuu! De la Valladolid;).

---

VIZUALIZĂRI: 2575 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI