Incursiune în regatul lui Gaudi sau poveşti despre formă şi culoare

TIPĂREȘTE

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un copil bolnav de reumatism, boală care îl împiedica să se joace cu ceilalţi copii, astfel că a deprins obiceiul de a face plimbări lungi în natură, ce i-au dezvoltat simţul de observaţie şi i-au devenit sursă de inspiraţie. Iar acest copil se numea... Antoni GAUDI, cel care va deveni cunoscut drept arhitectul clădirilor ce ştiu să spună poveşti.

„I-am acordat diploma unui nebun sau unui geniu. Timpul ne va edifica”, afirma directorul Şcolii de Arhitectură din Barcelona atunci când i-a înmânat diploma de arhitect lui Gaudi, în 1887.

Primele proiecte ale lui Gaudi au fost lampadarele din Placa Reial, iar prima comandă importantă a fost cea pentru Casa Vicens. Şapte dintre operele sale sunt incluse în patrimoniul UNESCO: Parcul Guell, Palatul Guell, Casa Mila, Casa Vicens, faţada Naşterii şi cripta din Sagrada Familia, Casa Batllo şi cripta Coloniei Guell. Multe dintre ele sunt rodul prieteniei care l-a legat de industriaşul Eusebi Guell, cel care i-a oferit posibilitatea financiară de a realiza aceste opere.

Principalele opere ale lui Gaudi – majoritatea situate în Barcelona - care au rezistat de-a lungul timpului sunt următoarele:

-Cascada din Parc de la Ciutadella (1877-1882)

-Casa Mila-La Pedrera, Passeig de Gracia 92, Barcelona (1906-1910)

Dar pe cât de măreţe i-au fost realizările, pe atât de neînsemnat i-a fost sfârşitul. Astfel, la 7 iunie 1926, în timp ce se îndrepta ca de obicei spre biserică pentru a se ruga, trecând pe strada Gran Via de les Corts Catalanes, Gaudi a fost lovit de un tramvai, şi a rămas zăcând inconştient. Considerat un cerşetor pentru că nu avea asupra lui actele de identitate şi din cauza aspectului său neglijent (caracteristic pentru viaţa ascetă pe care a adoptat-o la bătrâneţe, când s-a dedicat exclusiv proiectului Sagrada Familia), el nu a fost salvat imediat, până când un gardian a oprit un taxi care l-a dus la Hospital de la Santa Creu. În ziua următoare, capelanul de la Sagrada Familia l-a recunoscut, dar era prea târziu pentru a se mai face ceva pentru el. Gaudi a murit la 10 iunie 1926, la vârsta de 73 de ani şi la apogeul carierei.

Revenind la operele sale din Barcelona, noi nu le-am vizitat pe toate, ci doar o parte dintre ele, despre care vă voi povesti în cele ce urmează.

Despre Sagrada Familia şi istoria sa se pot scrie pagini întregi, dar eu v-am promis poveşti despre formă şi culoare. Aşa că mă voi rezuma la a reaminti pe scurt că procesul de construcţie a acestei bazilici cu alură de catedrală a început în 1882, iar Gaudi a fost cooptat în 1883, când a transformat cu totul proiectul, combinând stilul gotic cu Art Nouveau. Construcţia a progresat greu (la moartea sa, nici un sfert din proiect nu era terminat) întrucât s-a bazat pe donaţii private şi a fost înteruptă în timpul războiului civil spaniol.

Bazilica are trei faţade, extrem de diferite una de cealaltă: faţada Naşterii (spre est), construită prima şi care celebrează naşterea lui Iisus, faţada Patimilor (spre vest) denumită după patimile lui Iisus (durerea, sacrificiul şi moartea), şi faţada Gloriei (spre sud), care va fi principala intrare în bazilică şi care simbolizează originile omului, problemele sale şi drumul către Dumnezeu.

Când am văzut prima dată Sagrada Familia m-a şocat pur şi simplu diferenţa dintre cele două faţade terminate – cea a Naşterii şi cea a Patimilor. Liniile drepte, dure, lipsite de orice ornament de pe faţada Patimilor mi-au transmis pe loc intensitatea scenei reprezentate.

Exteriorul este impresionant, dar şi mai impresionant mi s-a părut interiorul. Imaginea creată de interiorul bazilicii este cea a unei vaste şi impozante păduri pătrunse de o lumină misterioasă – pentru că sursa ei este greu de identificat. Numeroasele vitralii ale bazilicii aruncă fascicule de lumină colorată pe coloane şi tavanele neregulate, creând impresia unui curcubeu. Cred că am petrecut mai mult de o oră tot uitându-mă la cum se schimbă culoarea şi intensitatea luminii şi la detaliile alese cu cea mai mare grijă. Dar pentru a asista la spectacolul luminii ce pătrunde prin vitralii, cea mai bună perioadă din zi pentru vizită este după-amiaza spre seară. Noi am avut biletele rezervate de la ora 16.45, dar abia pe la ora 18.00 am remarcat că lumina se intensifică şi formele prind contur.

Ca informaţii turistice, aş mai preciza că mai tot timpul anului cozile la intrarea în bazilică sunt destul de mari, o opţiune pentru evitarea lor fiind rezervarea biletului online, la acelaşi preţ cu cel de la faţa locului. Rezervarea se face pe acest site

În cazul cumpărării biletelor online, tot ceea ce trebuie să faceţi este să vă prezentaţi cu 15 minute înainte de ora rezervării, cu biletul tipărit, şi să vă aşezaţi la coada specială pentru cei care deţin deja bilete (considerabil mai scurtă – nouă ne-a luat aproximativ 10 minute până am intrat). Singurul inconvenient este că trebuie să vă stabiliţi încă de la început ziua şi ora pentru care vreţi să faceţi rezervarea.

Dacă vreţi să urcaţi în turn, puteţi opta fie pentru turnul de pe faţada Naşterii, fie pentru cel de pe faţada Patimilor. Puteţi urca în amândouă, cu bilete achiziţionate separat, dar, în opinia mea, nu merită osteneala şi aşteptarea pentru fiecare în parte (pentru că da, şi aici se formează coadă). În cazul rezervării online trebuie să vă decideţi încă de la început şi în privinţa acestui aspect. Cei mai mulţi optează pentru turnul de pe faţada Naşterii (ceea ce am făcut şi noi) panorama fiind mai interesantă de aici decât de pe faţada Patimilor. În turn se urcă în mare parte cu liftul, iar de coborât se coboară pe scări. Scările sunt sub formă de cochilie de melc, şi pe alocuri destul de înguste, iar podul care leagă cele două turnuri de pe faţada Naşterii a fost securizat. La coborâre, noi ne-am oprit în dreptul uşilor instalate la nivelele intermediare şi am aruncat o privire în interiorul bazilicii - un fel de incursiune în viitor pentru că bănuiesc că intenţia este de a se crea un culoar similar celui din bazilica San Pietro din Vatican pentru admirarea cupolei mai de aproape şi a interiorului de la înălţime. Din păcate, geamurile erau destul de murdare, aşa că pozele nu mi-au ieşit strălucit.

Fascinată de opera lui Gaudi, am plecat de acasă cu gândul de a vizita cele două case emblematice pentru arhitectura modernistă catalană. Am optat să le vizitez pe amândouă, ele fiind practic operele de maturitate ale arhitectului. Pentru Casa Mila, biletul de intrare pentru vizita de zi costă 20,5 euro, dar pentru mai multe informaţii puteţi accesa site-ul oficial.

Casa este formată de fapt din două case, conectate doar de faţadă, parter şi acoperiş. Fiecare are propria curte interioară şi propria intrare. Construcţia casei a fost comandată de industriaşul Peer Mila i Camp.

Impresionante pentru această casă sunt faţada şi terasa. În locul policromiei obişnuite, Gaudi a ales de această dată un singur material, piatra, care i-a adus denumirea – ironică la momentul respectiv - de La Pedrera (cariera de piatră). Casa creează iluzia unei entităţi arhitecturale desprinse dintr-un peisaj arid, precum zona stâncoasă San Miguel de Fai, situată la circa 20 de kilometric de Barcelona şi binecunoscută de Gaudi.

Casa Mila a fost concepută însă iniţial ca un omagiu adus Fecioarei Maria, a cărei imagine urma să încoroneze faţada. Sculptorul Carlos Mani a realizat schiţa pentru o statuie în care Fecioara Maria îl purta în braţe pe Pruncul Iisus şi care urma să fie realizată din piatră, metal poleit şi sticlă. Aceste fapte permit o interpretare diferită a clădirii: ondulaţiile faţadei, care descresc ca mărime către etajele superioare, ar putea reprezenta valurile Mării Mediterane care se apropie, descresc şi în cele din urmă dispar la picioarele Fecioarei Maria. Dar din cauza revoltelor anticlericale din iulie 1909 care au condus la distrugerea a aproximativ 50 de lăcaşuri religioase, omul de afaceri pentru care a fost construită Casa Mila a abandonat idea sculpturii şi a micului turn dedicate Fecioarei Maria.

Dezamăgit de reacţia sa, Gaudi şi-a pierdut interesul pentru proiect, cedând coordonarea lui unuia dintre asistenţii săi, tânărul arhitect Josep Maria Jujol, el dedicându-şi forţa spirituală bazilicii la care lucra deja de 20 de ani şi a cărei terminare părea imposibilă.

Terasa Casei Mila este o lume de basm, poate unul dintre cele mai visătoare proiecte ale lui Gaudi. Aceasta ia forma unei poteci exterioare, cu o suprafaţă neuniformă, care încercuieşte două curţi interioare, fără elemente de siguranţă (motiv pentru care, dacă plouă, este închisă). Terasa este plină de coşuri şi guri de ventilaţie transformate în siluete misterioase cu coifuri. Alte interpretări asimilează aceste siluete unor sticle de şampanie. (Bibliografie: Philippe Thiebaut, Gaudi. Builder of Visions)

Casa Batllo este opera emblematică a lui Gaudi, care mie, personal, mi-a plăcut foarte mult. Videoghidul oferit gratuit odată cu achiziţionarea biletului de intrare (21,5 euro de persoană) permite descifrarea „limbajului” arhitectului, oferind posibilitatea de explorare a mobilierul şi animaţii pornind de la formele organice şi naturale ale clădirii. Un exemplu a ceea ce oferă acest videoghid puteţi urmări într-o prezentare video pe site-ul oficial.

Casa aflată pe Passeig de Gracia la numărul 43 a fost construită iniţial de Emilio Sala Cortes, în 1877 şi a fost achiziţionată de Josep Batllo Casanovas în 1903, care i-a încredinţat lui Gaudi misiunea de a lucra la ea. Planul iniţial era ca această clădire să fie demolată, dar până la urmă s-a decis ca ea să fie renovată.

Casa este plină de elemente ale arhitecturii organice a lui Gaudi, veselă, colorată şi cu temă marină. Gaudi i-a oferit o faţadă originală, fantastică şi plină de imaginaţie, comparată pictural cu Nuferii lui Claude Monet. El a înlocuit faţada originală cu o compoziţie nouă de piatră şi sticlă - trencadis. „Don Antoni stătea în mijlocul străzii în faţa casei şi striga de acolo unde trebuia să punem diversele piese. Dar, pentru zidari, care erau obişnuiţi să lucreze cu mozaicul clasic, nu a fost uşor să se adapteze noii tehnici, mai ales că lucrau cu atât de multe culori. De multe ori trebuia să dăm jos porţiuni întregi până când se declara mulţumit”, povesteşte unul dintre muncitori (Philippe Thiebaut, Gaudi. Builder of Visions).

Casa Batllo face parte din aşa-numitul Măr al Discordiei (Manzana de la Discordia) , apelativ care se referă în principal la rivalitatea profesională dintre Domenech i Montaner, Puig i Cadafalch şi Antoni Gaudi. Când Gaudi a preluat comanda casei Batllo, el ştia deja ce construiseră ceilalţi doi arhitecţi. Cronologic, prima construită a fost Casa Amatller. În 1898, industriaşul Antoni Amatller i-a încredinţat comanda arhitectului Josep Puig i Cadafalch, care a decis să îi dea edificiului aerul unui palat gotic urban. A doua a fost Casa Lleo Morera, realizată între 1902 şi 1905 de Lluis Domenech i Montaner. Şi această lucrare a reprezentat renovarea unei case construite în 1864. Ultima a fost Casa Batllo, o bijuterie arhitecturală cu o simbolistică aparte. Potrivit uneia dintre interpretări, aceasta ar fi o alegoriei a luptei Sfântului Gheorghe (Sant Jordi, protectorul Cataloniei) cu balaurul, reprezentantul răului. În această interpretare balcoanele sunt fragmente de cranii, iar pilonii ferestrelor apartamentului principal sunt oasele victimelor balaurului. Coloana vertebrală a balaurului se regăseşte în balustrada ce duce la apartamentul personal al lui Jose Batllo, de la etajul al treilea. Crucea din vârful turnului cilindric de pe acoperiş ar putea reprezenta mânerul unei săbii.

Alte legende aseamănă faţada clădirii cu un carnaval: acoperişul seamănă cu pălăria unui arlechin, mozaicul colorat – trencadis – pare confeti, iar forma balcoanelor seamănă cu nişte măşti.

Dar dincolo de toate aceste legende, Casa Batllo rămâne una dintre cele mai impresionante opere ale arhitectului.

Eeei, cu Parcul Guell este o altă poveste. Aici nu o să vă povestesc prea multe pentru că, din nefericire pentru noi, nu am reuşit să intrăm. Să vă spun şi de ce: se pare că au introdus o limită pentru numărul vizitatorilor, motiv pentru care atunci când am ajuns noi, pe la ora 12.00-13.00, mai erau bilete doar pentru ora 18.00. Nu ştiu dacă a fost o excepţie – o zi deosebit de aglomerată – sau dacă aceasta este regula, cert este că noi am lăsat parcul pentru ultima zi, iar în jurul orei 19.00 aveam avionul de întoarcere. Prin urmare, nu se punea problema unei vizite a parcului la ora 18.00. Ca să nu păţiţi ca noi, încercaţi să aveţi în vedere acest aspect şi să vă faceţi planurile astfel încât să nu rataţi parcul. Puteţi, de asemenea, să achiziţionaţi biletele online – există chiar un mic discount. Noi ne-am bazat pe faptul că aprilie nu este chiar în sezon, că Paştele Catolic deja trecuse, aşa că nu am cumpărat biletele online (deşi îmi trecuse prin cap la un moment dat să fac acest lucru). Preţul unui bilet este de 8 euro de persoană la faţa locului şi 7 euro pe site. Dezavantajul achiziţionării online este că vă condiţionează de zi şi oră.

Dar dacă prea multe detalii despre interiorul parcului nu are rost să vă prezint, amintirile mele datând de acum mulţi ani în urmă, vă pot oferi însă câteva informaţii despre cum se poate ajunge în parc cu mai puţin efort depus. Astfel, dacă folosiţi metroul, varianta optimă ar fi să coborâţi la staţia Vallcarca şi să vă îndreptaţi către scările rulante de pe Baixada de la Glòria. Dacă veniţi pe partea aceasta, în drumul către intrarea în parc veţi trece şi pe lângă indicatorul către Tres Cruces, o colină pe care ar fi trebuit să fie construită o capelă, potrivit planurilor iniţiale. Drumul până la monument este de doar câteva minute.

Portal Miralles este o poartă şi un gard ale Casei Miralles, construite de Gaudi pentru industriaşul Hermenegild Miralles i Anglès. Gaudi a proiectat doar gardul şi poarta proprietăţii, casa fiind construită de asistentul său, Sugrañes Domènec i Gras. Proiectul dezvăluie o influenţă barocă, fiind realizat în paralele cu Casa Calvet.

În prezent se mai conservă o parte din zid, cu formă ondulată şi acoperit de un gard de sârmă sub forma unei plase pescăreşti. Poarta are un acoperiş, iar în vârf tronează clasica cruce gaudiană din fier forjat. Aceasta a fost reabilitată în 2000, când s-a inaugurat şi o statuie în mărime naturală a lui Gaudi, realizată de Joaquim Camps.

Cam aceasta a fost incursiunea noastră în regatul lui Gaudi. Deşi plănuiam să fie ceva mai lungă (aveam pe listă şi Torre Bellesguard, la care nu am reuşit să mai ajungem, din lipsă de timp), a fost cu siguranţă una foarte plăcută.

---

VIZUALIZĂRI: 3716 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI