Pe urmele lui Ștefan. La Cetatea Neamțului

TIPĂREȘTE

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n vale un râu mititel...

Între atâtea mănăstiri și biserici, trebuia să mai intercalăm și o cetate, ceva, un pic de diversitate nu strică. Așadar, în ultima noastră zi în nordul țării, prima pe listă era Cetatea Neamțului, într-o luni în care noi credeam că e închisă. Numai că fata de la Casa lui Ion Creangă ne spusese cu o zi înainte că nu, că ambele obiective sunt deschise și lunea, deși teoretic nu este așa (nici pe site nu este corectă informația). Așadar ne-am dus liniștiți, am lăsat mașina în parcarea aproape goală, pe marginea căreia nici magazinele de artizanat și suveniruri nu erau deschise bine (în sensul că mulți vânzători încă aranjau marfa, iar alții nici nu deschiseseră prăvălia). Am întrebat cât este până la cetate, care se vedea acolo, sus, și tata a hotărât că ne așteaptă în parcul de lângă parcare, neexistând altă soluție decât urcușul perpedes.

Sunt aproape cinci sute de metri până la stânca pe care este construită cetatea (Dealul Cetății), care nu ne-au scos limba până la genunchi ca urcușul la Cetatea Poenari, dar pe care nici dansând nu i-am făcut. Mai puțin... ați ghicit: fi-miu, care nu obosește niciodată. Oricum, am ajuns relativ repede sus (cu mama cu tot, care e o campioană), de unde în trecut se veghea peste valea Siretului și a Moldovei, și peste trecătorile spre Transilvania. De acolo erau văzuți dușmanii, ca să fie primiți cum se cuvine... Așa s-a gândit Petru I când a construit-o, tot așa s-a chibzuit și Ștefan când a fortificat-o, numai în capul lui Racoviță nu știu ce-a fost când a distrus-o...

După ce am trecut de pancartele cu Cetatea Neamțului, destinație ecoturistică, Cetatea Neamțului, între mit și realitate, etc., am mers pe străduța în pantă, șerpuită, unde din loc în loc se află ba un chitarist tânăr cu voce superbă și mâini dibace, ba un vânzător de lumânări artizanale, făcute de persoane cu dizabilități, ba altul cu magneți făcuți de mâna lui... Binețeles că am făcut oprirea de rigoare la întoarcere, că doar nu era să ne întoarcem cu bani acasă...

Am plătit taxa de intrare, cam ca peste tot (cinci lei adult, trei lei copil), și cea de fotografii (zece lei), și am purces pe sub pancarta cu „Bine ați venit”, pe puntea care mi-a dat ceva amețeli. Nu, să nu credeți că se mișcă, doar că așa mi se întâmplă mie la înălțimi (nemișcătoare). Cetatea mi s-a părut splendidă, semeață, solidă... La intrare, sau în fața porții mai bine zis are o capcană. Chiar așa și scrie: capcană sau cursă de „șoareci”. Fi-miu se uita după bănuții aruncați acolo, că știți cum e, lumea aruncă monede oriunde vede o gaură...

Nu vă voi vorbi de ani de domnie, realizări, etape de restaurare, etc. Și-așa nu am răbdare mereu să citesc panourile, o fac doar cu cele care îmi atrag atenția, care aici nu au fost puține totuși, mai ales că am dat de citate, de fragmente literare, și astea îmi cam plac. Mă voi rezuma la a reda ce și cum am văzut eu, cu ajutorul pozelor și a memoriei, bineînțeles (care mă lasă câteodată).

Intrarea în cetate se face printr-un tunel, pe un pod de lemn, și se intră în curtea care mie mi s-a părut aerisită. Probabil pe vremuri nu avea iarbă (nu știu de ce mi-o imaginez fără), acum da. Oricum, este foarte îngrijită și frumos amenajată pentru vizitele turistice. Poate unora nu le plac figurinele/manechinele în mărime naturală care sunt puse din loc în loc pentru a reda personaje ale vremii. Mie îmi plac, pentru că mă ajută la călătoria în timp. Și uite cum am început să dăm de astfel de personaje... Întâi de câțiva prizonieri, unul legat la mâini, altul cu șalvari, stând pe jos în fața unui ceaun, dar toți îmbrăcați în trențe... Mi-a plăcut tare mult fragmentul din scrisoarea unui oștean al lui Ieremia Movilă către familia sa, pe care o ruga să-l scoată de acolo, pentru că mânca lutul și păduchii și făcuse o barbă până în brâu... Cocrișel (fain nume), că așa se numea omul, încheia spunând că e numai cu cămașa pe el. Alt afiș din temință explica pentru ce nelegiuiri se aplicau pedepsele. Limbajul vremii iar mi-a plăcut mult: limba strâmbă, sudalma mare, etc.

Următoarea era camera pârcălabului, care se putea vedea de la etaj. Am văzut apoi un tezaur bogat, cu monezi așezate în vitrine, bătute la curțile vecinilor țării din vremea respectivă. Mi s-a părut interesantă lista cu proveniențele monezilor, pentru că mie nu mi-a fost niciodată clar de unde erau crăițarii, ducații, paralele, șelingii, talerul și alte monezi medievale și de mai încoa. Chiar i-am făcut o poză, pentru că de ținut minte nu aș fi ținut decât câteva. Am ajuns imediat în camera pentru provizii, cu butoaie și obiecte de mobilier din lemn, care nu știu eu cât de originale sunt (adică dacă de pe vremea lui Petru I sau măcar a lui Ștefan), dar nu contează, atmosfera este asigurată în opinia mea.

Camera care descria în amănunt planul cetății avea și multe poze pe pereți, dar nu i-am dat prea mare atenție, arhitectura și elementele defensive nefiind punctul meu forte (ca și cum ar fi vreunul din restul cetății), și nu am răbdare pentru anumite chestiuni de genul ăsta. Oricum, încă o dată cetatea mi se pare foarte bine pusă la punct.

Am ieșit din nou în curte, înainte de a intra în camera armelor. De fapt cam toate camerele (mai ales cele de jos) au intrare directă din curte. Am dat imediat de ierarhia militară în Moldova medievală, un lucru care iarăși mi-a atras atenția, că doar nu credeți că trec ca gâsca prin apă (totuși...). Aici, în spatele unui geam care mi-a dat probleme cu blițul, se aflau câțiva soldați cu sulițe și zale, ba și un cal în mărime naturală. Nu cred să fi fost împăiat, ci doar un... bibelou.

Afară ne-am făcut poze cu statuia Domnului Moldovei, cu mustața-i și coroana-i de neconfundat. De asemenea, din partea aceea a cetății, se desfășoară sub ochii turistului priveliști superbe. M-am uitat câteva minute în zare încercând sa mă imaginez la vremea respectivă, și să-i găsesc cu privirea pe dușmanii care nu dădeau pace moldovenilor.

Ca peste tot, atunci când epoca de splendoare a unei cetăți a trecut, oamenii locului au luat pietre din zidurile ei pentru a-și face case... Așadar am zâmbit laarg la vederea afișului A se lua măsurile conștiincioase de a nu să mai răsipi sau a să mai lua piatră din acea cetățuie de către nimine (scris de Departamentul Pricinilor din Lăuntru din Iași, pe la o mie opt sute și ceva...).

Am dat apoi de neagra temniță, cu schelete în poze, menite să te introducă în situație. Și imediat am ajuns la capela cetății (la etaj), colorată, cu portretele lui Petru Mușat, Ștefan cel Mare și Vasile Lupu pe unul din laterale și de unde se auzea o muzică bisericească liniștitoare.

Și uite cum am ajuns la... pagini din filele copilăriei mele (și nu numai, sunt convinsă): episodul “Sobieski și românii”. Nu știu dacă am citit vreodată în întregime nuvela lui Negruzzi, dar cum să uit fragmentul din cartea de citire care descria legendara rezistență a plăieșilor din cetate la asediul oștirii poloneze? Am văzut câțiva plăieși acolo, la Cetate, credeți-mă pe cuvânt. Dacă nu mă credeți, vă pun poze, și-atunci n-o să mai aveți încotro. Noroc cu hatmanul Iablonovski care l-a împiedicat pe superiorul lui să-i spânzure, pentru că "acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobiețki că vor fi slobozi și nesupărați". Vitejie exemplară, nu se mai vede așa ceva în zilele noastre...

În curte se află o fostă fântână, acum acoperită și... ghiciți, plină cu bani. N-am putut băga mâna, nu, era prea adâncă și mai era și acoperită cu zăbrele.

Am intrat în sfârșit într-o cameră mai modernă, sala de consiliu și ședințe, cu ceva armuri și arme expuse în vitrine, pe la colțuri. De aici, în drum spre camera de taină (că doar trebuia să existe și așa ceva), am trecut pe lângă un plăieș cu cojoc și căciulă de oaie/miel, mare la stat (la sfat nu știu, că nu a binevoit să zică nimic). Iar în camera ascunsă se aflau alți trei mustăcioși, care stăteau și se sfătuiau la o masă în fața unei căni de vin (oare se făcea și țuică la vremea respectivă)?

Și cam asta a fost... M-am gândit la vorbele lui Vlahuță: Ce de lucruri n-ar ști să povestească de-ar avea grai ruinele acestea? Când te gândești c-a fost atâta viață aici… inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji care și-au vărsat sângele pe zidurile acestea… Nu știu cum arăta cetatea înainte de restaurare, însă mi se pare că s-a făcut o treabă excelentă, și că fiecare obiect, fiecare personaj, fiecare colțișor al Cetății Neamț te ajută (dacă ești dispus la așa ceva) să faci o călătorie în timp, să te simți un pic moldovean/moldoveancă de pe vremea lui Ștefan… Presupun că s-au folosit și fonduri europene, și mi se pare extraordinar să se recupereze asemenea bijuterii, abundente în țara noastră, care merită să fie văzute de publicul larg, și arătate copiiilor noștri ca o adevărată lecție de istorie.

Am părăsit cetatea încercând să-i spun lu fi-miu legenda (fără a insista asupra faptului că era doar o legendă, pentru că și în asta stă frumusețea legendelor) în care sultanul Mahomed Cuceritorul l-a forțat pe domnul Ștefan să se retragă de la Valea Albă, unde fusese învins, spre Cetatea Neamțului, și unde mama lui nu i-a permis să intre și l-a cam obligat să-și strângă o nouă oaste. Nu știu cât a înțeles el versurile lui Bolintineanu, dar mie mi-a făcut o reală plăcere să mă întorc în timp, și cu ele pe buze am plecat din cetate…

Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,

Apoi tu aice fără biruință

Nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire! Pentru țară mori!

Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!

---

VIZUALIZĂRI: 1760 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI