Au Pole du Nord 3975 km, au Pole du Sud 14025 km

TIPĂREȘTE

Sa incercam sa ne imaginam paralela care incinge globul pamantesc la o distanta de 3975 km de Polul Nord si fix 14025 km de Polul Sud. Evident, nu ne-o putem imagina decat in emisfera nordica. Probabil ca sunt cateva locuri situate pe aceasta paralela in care ai avea motive sa-ti doresti sa petreci cateva zile speciale, ca de exemplu Sarbatorile Nasterii Domnului. Dar cu siguranta unul din cele mai frumoase astfel de locuri este Cetatea Sighisoarei!...

Mi-am petrecut Sarbatorile de Iarna in proportie de 90% in casa parinteasca, la Ploiesti, alaturi de parinti si de frate, ulterior familia devenind din ce in ce mai largita, pe masura ce si eu, si fratele meu ne-am casatorit si am avut copii. Erau zile de pace si de adevarata sarbatoare, pe care le asteptam cu drag luni la rand si pe care le savuram cu totii in parfum de cozonaci copti si cetina de brad. Zile pe care le pastrez in cutia de bijuterii a sufletului meu, a caror stralucire o admir din cand in cand, in clipe rele sau in clipe bune… Dar… familia s-a imputinat pe rand, fratele s-a mutat in Anglia impreuna cu ai lui, iar Tata s-a mutat intr-o lume mai buna… si de atunci, nimic nu mai e cum a fost…

…”Show must go on” insa si ne straduim sa luam cat mai multe de la viata, asa ca am gasit necesara “reconfigurarea traseului”. Pentru Craciunul anului ce tocmai s-a incheiat am facut rezervari la Sighisoara. Nu mai stiu exact cum am ajuns in acest punct, oricum, vroiam doar cazare pentru toti patru intr-un loc cu incarcatura istorica si atmosfera de sarbatoare, de unde eventual sa avem ocazia sa mai vizitam ceva prin zona. Am oscilat intre Sibiu si Sighisoara, intuitia mea a ales-o pe ultima. Nu ma interesa “pachet turistic” gen all-inclusive cu taiatul porcului si alte alea; pentru noi ar fi insemnat oarece bani aruncati pe fereastra, deoarece Istetica e vegetariana convinsa, dar convinsa! cred ca ar fi fost in stare sa cafteasca pe oricine ar fi atentat la viata bietului purcel; pe de alta parte, Baietel nu mananca niciun fel de “porcarie”, iar noi, restul, aripa matura a familiei, daca am gustat o data-de doua ori sunculita sau caltabos, ne-am rezolvat; dar putem trai la fel de bine si fara. Asa ca am rezervat doar cazare, cum va spusei, convinsa fiind ca om gasi noi ceva de-ale gurii, nu ramanem flamanzi!... Cazare musai in cetate, asa, pentru o experienta medievala deplina; am gasit o boutique-pensiune grozava, “Casa Cositorarului”, despre care va voi povesti altadata, desi v-au mai povestit si altii, dar… e ca atunci cand revii intr-un loc minunat in care ai mai fost, nu poti sa te infranezi sa-l fotografiezi iar si iar si iar…

Drumul cel mai scurt din Galati spre Sighisoara e prin pasul Oituz, dar noi am decis sa-l facem putin ocolit, pe Valea Prahovei, in ideea de a ne opri putin si la Mamaita, la Ploiesti. Vremea calduta pentru sfarsitul lui decembrie, se anunta un Craciun fara zapada, dar pentru calatori ca noi asta nu era ceva neaparat rau. Tot drumul am admirat cu nesat culorile cerului, de la turcoaz deschis pana la albastru-siniliu, pe care se suprapuneau din loc in loc nori in nuante diferite de cenusiu; momentul culminant al acestui spectacol s-a petrecut undeva intre Predeal si Paraul Rece, cu soarele care a apus in flacari sangerii in spatele muntilor!

Era deci noapte de-a binelea cand am ajuns in Sighisoara, GPS-ul si cu doamna Adriana, proprietareasa, au concurat sa ne conduca pana in fata pensiunii. Intrarea in Cetatea Sighisoarei cu autoturismul se face din Strada Anton Pann, pe sub Turnul Croitorilor. Tati a pregatit masina de culcare in parcarea de la cativa metri mai incolo, din asa-numita Piata a Ratustelor, apoi ne-am luat camerele in primire. Dupa sesiunea foto de rigoare, am pornit la plimbare prin cetate. Ma asteptam sa nu am loc pe strada de vizitatori, dar abia daca am intalnit cateva persoane care pareau a se foi si ele fara tinta ca si noi. Prin ferestrele restaurantelor se mai vedeau cateva mese ocupate, iar multe din pensiuni pareau inchise. Nu-mi venea sa cred! “Or fi plecati oamenii prin Orasul de Jos sau cine mai stie pe unde, las’ ca-i vom intalni maine, pe lumina! ”, mi-am zis. Dupa ce ne-am incarcat plamanii cu oxigen de Sighisoara si ne-am relaxat un pic neuronii zdruncinati pe soselele patriei, am hotarat sa ne ocupam si de alte organe pe care le detinem, respectiv de stomacuri. Care, saracele, nu prea isi cereau drepturile, fiind bine aprovizionate anterior la “Cutitu’ de Argint”, in Sinaia, dar… ne-am gandit sa le completam doar asa, preventiv… Sau, ca sa fiu cinstita, cred ca mai degraba eram dornici sa testam celebrele deserturi de casa de la cofetaria anexata “Casei Cositorarului”! :) Care au fost asa cum speram, buuune!

A doua zi dimineata, dupa un mic-dejun servit destul de tarziu tot la cofetaria cu pricina (au cateva variante de mic-dejun a la carte, prepara si salate, dar deserturile sunt cele care i-au consacrat), am pornit sa exploram temeinic cetatea. Prima intalnire cu istoria am avut-o chiar in fata pensiunii, unde se gaseste ceea ce a mai ramas din prima biserica a Sighisoarei, Biserica Parohiala. Si prea multe nu au ramas, doar un zid dincolo de alee, langa care se aflau cateva mese si scaune, apartinand terasei “Casei Cositorarului”; alaturi, un decor incluzand o lada de lemn si un brad impodobit. Vara trebuie sa fie tare interesant sa-ti savurezi cafeaua sau prajitura la umbra vechilor ruine acoperite de plante agatatoare! Deci musai sa revenim candva, intr-un sezon mai prietenos!

Am cotit-o in stanga si, in curand, pe Strada Cositorarilor, la nr. 5 am intalnit casa in care a functionat prima scoala romaneasca din Sighisoara. Pe la mijlocul secolului al 19-lea, Zaharia Boiu, un invatator inimos, s-a saturat sa-i invete carte pe puii de romani intr-o scoala improvizata intr-o sura si a facut presiuni asupra bisericii ortodoxe, care a cumparat aceasta cladire cativa ani mai tarziu, in 1861; Zaharia Boiu a scris si cateva manuale scolare, printre care si un abecedar, pentru copiii din Ardeal. Biblioteca municipala a Sighisoarei ii poarta astazi numele.

La capatul Strazii Cositorarilor, am lasat in stanga Casa Vlad Dracul (vom reveni) si am coborat in dreapta spre Turnul cu Ceas, simbolul cetatii Sighisoarei. Acesta adaposteste Muzeul de Istorie al orasului, pe care ne-am propus sa-l vizitam dupa ce vom fi dat deja un tur de cetate. Langa vechiul zid al cetatii, intre turn si Biserica Manastirii (in care deasemenea am amanat sa intram), se afla un loc de belvedere, dotat cu cateva bancute, de unde am admirat si noi frumoasa panorama a Orasului de Jos, brazdat de cursul sinuos al Tarnavei Mari. Soarele incalzea blajin, din loc in loc cate un fum subtire se ridica din cosurile caselor spre cerul albastru si limpede. Era Ajunul Craciunului in calendar, dar afara ne mangaia sufletele o minunata zi de primavara! Cativa vizitatori ai cetatii se bucurau ca si noi de vreme si de atmosfera; erau mai multi decat in seara precedenta, dar nu cati imi imaginasem eu.

Am continuat plimbarea urmand zidurile cetatii si urmatorul obiectiv intalnit a fost Turnul Fierarilor, pe dreapta; nu pare foarte impunator, dar daca te uiti in jos, constati ca el “se catara” de fapt pe deal pana in cetate. Istoria ne povesteste ca Turnul Fierarilor a fost ridicat in 1561 pe locul vechiului Turn al Barbierilor, a ars in incendiul din 1676, alaturi de toata cetatea, fiind ulterior reconstruit, avand ca scop principal apararea Bisericii Manastirii. In continuare, pe stanga, am intalnit maiestuosul edificiu al Primariei Orasului Sighisoara. Dupa ce l-am imortalizat din toate directiile, l-am ocolit prin spate (prin fata nu mergea, era un zid care ne-a oprit), si in curand am putut admira in departare silueta alba si delicata a Bisericii Romano-Catolice. Construita relativ recent (1894) pe locul pe care in vechime s-a aflat manastirea maicilor franciscane, biserica este o adevarata bijuterie imaculata; o rozeta romana strajuieste intrarea intr-un interior simplu, care degaja insa lumina si caldura. Un turn-clopotnita, cu acoperis conic, intregeste imaginea, conferind bisericii inaltime si prestanta. Ne-am oprit cateva minute sa admiram edificiul si sa ne bucuram de soare pe bancile din micul parc alaturat, impodobit cu bustul poetului Petofy Sandor. Am admirat biserica si de la balconul Turnului Cizmarilor. Acesta din urma se pare ca este unul din cele mai vechi turnuri ale cetatii, atestat fiind inca din 1522; a ars si el in marele incendiu din 1676 si a fost refacut in 1681. In zilele noastre functioneaza in el un post local de radio.

Am urmat Strada Zidul Cetatii si in curand ne-a intampinat Turnul Croitorilor, avand la baza doua intrari boltite care fac legatura intre cetate si restul lumii. Dealtfel, pe aici ajunseseram cu o seara inainte. Si acesta a ars in incendiul pomenit si a fost reconstruit ulterior. Ca toate celelalte turnuri, prezinta ferestre de tragere si “guri de pucioasa”, dovedind rolul lor principal de aparare in caz de pericol. In continuare, tot pe latura vestica a cetatii, sistemul defensiv cuprindea si Turnul Cojocarilor si pe cel al Macelarilor. In acest loc, Strada Zidul Cetatii se cam infunda si, ca sa-ti continui drumul prin cetate, esti nevoit sa urmezi Strada Cojocarilor care te scoate fix la intrarea in “tunelul” de lemn care acopera Scara Scolarilor. Aceasta din urma conduce si in zilele noastre scolarii la Scoala din Deal, numita de ceva vreme Liceul Teoretic Joseph Haltrich.

…Ei, asta chiar e o poveste ce merita povestita! Prima atestare oficiala a scolii s-a facut in 1522, cand se stie ca oficialitatile orasului l-au rasplatit pe dascal pentru eforturile sale cumparandu-i o haina scumpa, in valoare de 4 florini; dar se pare ca scoala functionase cu succes cu mult inainte, caci in arhivele Universitatii din Viena s-au gasit documente care dovedesc faptul ca in perioada 1402-1520 au studiat aici 95 de studenti pregatiti anterior la scoala din Sighisoara. Poate vi se pare o cifra mica, dar sa pleci din estul Europei si sa studiezi la Viena, Cracovia sau Praga era o adevarata provocare pentru acele vremuri; trebuia sa calatoresti cateva saptamani, de obicei alaturi de negustori, drumurile fiind presarate cu nenumarate pericole: conflicte armate, boli, talhari; trebuia sa fii bun cunoscator al limbii latine si sa ai o sanatate de fier, astfel incat sa poti rezista iernilor geroase pe care le petreceai de obicei intr-o camaruta saracacioasa. Nu de putine ori, studentii se inglodau in datorii, fiind nevoiti sa-si intrerupa studiile si sa se intoarca acasa pentru a mai face rost de bani. Cei care reuseau insa sa termine facultatea, dupa o perioada ce putea dura si mai bine de 10 ani, deveneau medici, avocati sau preoti, primind aprecierea comunitatilor din care faceau parte si castigand, de multe ori, functii importante in consiliile orasenesti.

Scoala din Sighisoara a fiintat initial in cladirea manastirii dominicane; mai tarziu s-a decis mutarea ei “in deal”, langa Biserica din Deal. In 1619 a fost transformat in scoala un turn de aparare mai vechi, ulterior adaugandu-i-se un etaj impodobit cu fresce si camarute pentru dascali. Pentru a inlesni accesul copiilor la scoala, s-a construit in 1654 Scara Scolarilor, insumand 300 de trepte acoperite de o bolta de lemn. Curand, scara a capatat si o legenda, care spune ca pentru a afla daca un baiat este potrivit pentru o fata, trebuie ca el sa spuna fara sa greseasca numele ei pe fiecare treapta! In urma modificarilor facute in 1849, au mai ramas 175 de trepte, deci in prezent sarcina flacailor care doresc sa-si testeze compatibilitatea cu aleasa inimii este aproape de doua ori mai usoara!

Am urcat si noi cu mult elan cele 175 de trepte, ajungand in varful cetatii, unde se strajuiesc unul pe celalalt doua obiective: Scoala din Deal, devenita intre timp un prestigious liceu sighisorean, si Biserica din Deal, aceasta din urma o biserica in stil gotic, construita de-a lungul a aproape 200 de ani, intre 1345 si 1525; a suferit numeroase deteriorari si reconditionari de-a lungul timpului, dar decoratiile exterioare, sub forma unor statui, sunt cele originale. Sub ea s-a descoperit o cripta romanica, ceea ce sugereaza faptul ca a fost ridicata pe temeliile unei biserici si mai vechi; cripta din biserica se poate vizita, dar mormintele pastrate in interiorul ei sunt de data mai recenta, sec. 16-18. Biserica pastreaza pe alocuri vechile picture murale, scoase la lumina in urma restaurarilor din 1934; culorile sunt sterse, dar desenele biblice au inca forta, cea mai vizibila fiind o reprezentare a “Judecatii de Apoi”. In zonele laterale ale bisericii se gasesc lazi imense de lemn; doamna care incaseaza pretul biletului (nu mai stiu exact cat a fost, ceva pana in 10 lei) si care are si rol de ghid ne-a explicat ca fiecare lada apartinea cate unei familii, care isi depozita acolo toate cele trebuincioase in caz de atac; proviziile puteau ajunge pentru cateva saptamani bune. Deasemenea, numeroasele pietre de mormant din interior sunt marturia faptului ca cei mai importanti locuitori ai cetatii erau inmormantati apoi in biserica. Biserica din Deal a fost martora multor evenimente istorice, din care cel mai important a fost, probabil, incoronarea lui Gheorghe Racoczy I ca principe al Transilvaniei si rege al Ungariei in 1631.

In fata Bisericii din Deal se afla Cimitirul Evanghelic, cu frumoase pietre tombale din sec 18-19, printre care am facut si noi cativa pasi. Merita mentionat, in partea dreapta a intrarii in cimitir, Turnul Franghierilor, transformat in prezent in locuinta paznicului cimitirului.

Ne-am intors pe Strada Scarii in Piata Muzeului, am admirat pe lumina Casa cu Cerb si Casa Vlad Dracul, apoi am purces la vizitarea Muzeului de Istorie gazduit in Turnul cu Ceas. Acesta este, in mod sigur, cel mai reprezentativ turn din cele 14 pastrate in prezent si care faceau parte, alaturi de ziduri si bastioane, din fortificatiile orasului; istoria lor se pierde undeva in sec. al 13-lea, cand, dupa repetate incursiuni ale tatarilor pe aceste meleaguri, regele Bela al IV-lea a dat ordin ca sistemele de aparare ale oraselor din intreaga tara sa fie refacute. Sasii sighisoreni erau constructori priceputi, asa ca valurile de pamant si palisadele (ziduri de lemn “patentate” de daci) au fost inlocuite cu ziduri de piatra, “intarite” tot la 40-50 de metri de turnuri de aparare. Seguswar, cum era numit targul la vremea respectiva, si-a diminuat vulnerabilitatea in acest fel, s-a dezvoltat si a avansat la titulatura de “oras”, lucru care ii conferea o sumedenie de avantaje, printre care acela de a organiza targuri, dar si cel de “oprire a marfii”, adica negustorii straini care treceau prin oras erau obligati sa-si vanda marfa aici.

Acela care, din diverse motive, ajungea in Sighisoara, era musai sa fie impresionat si sa se teama, afland din prima clipa ca in locul acesta nu incape gluma! Asa ca s-a construit un turn mai falnic ca celelalte, menit sa strajuiasca poarta principala a orasului, cea de sud-est. El numara initial 2 niveluri, acum are 5, iar la primul a functionat pana pe la jumatatea sec. 16 Sfatul Orasenesc. Sala aceasta are 3 ferestre care dau spre Orasul de Jos si una catre cetate, asa ca in permanenta legiuitorii puteau fi la curent cu ceea ce se intampla in oras. Accesul in turn se facea printr-o scara exterioara mobila, care putea fi ridicata in caz de pericol. In plus, in turn se aflau in permanenta 29 de osteni, impreuna cu armele lor. De pe terasa de sus a turnului, ostenii vegheau in permanrnta cele 4 zari, asa ca Cetatea Sighisoarei chiar era o problema pentru eventualii cuceritori. Sofisticatul sistem de aparare al orasului a fost totusi invins de cateva ori, de exemplu pe la 1660, cand cetatea a fost nevoita sa “incartiruiasca” oastea turceasca, ceea ce insemna oferirea de servicii all-inclusive de top din partea gazdelor! Asa de mult le-a placut turcilor ospitalitatea sighisoreana, ca au zabovit mai bine de un an pe aceste meleaguri. (Dar istoria se razbuna, astazi se duc sighisorenii la turci la all-inclusive, ha-ha!)

Turnul cu Ceas a ars si el in marele incendiu din 1676, impreuna cu orologiul sau minunat, proiectat de un geniu al vremurilor, Johannes Kirschel si cu papusile aferente, unice in Europa. Dar, ca in povestea cu podul, sighisorenii au construit “altul mai falnic si mai frumos”, angajand mesteri germani celebri, care in numai 6 luni au construit un acoperis invelit de un minunat mozaic din tigle; in plus, in cele 4 colturi ale acoperisului se ridicau falnice 4 turnulete, care transmiteau de departe calatorului mesajul ca se apropia de o urbe cu “drept de palos”, adica drept de judecata, inclusiv de a hotari pedeapsa cu moartea. Mesterul Kirschel era inca bine-mersi, asa ca a putut reface orologiul cu papusi. Cui nu-i plac papusile?! Sighisorenii erau morti dupa cele din turn, caci le aminteau trecerea timpului si legile orasului. Fiecare zi era intruchipata de cate o papusa (Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn si Soarele), Ziua si Noaptea nu lasau niciun dubiu asupra momentului zilei, marcand in acelasi timp si ziua de munca, de la 6 dimineata la 6 seara. Mecanismul actual al ceasului este de data mai recenta si poate fi admirat in interiorul turnului; el a fost executat in Elvetia si montat in 1 aprilie 1906, dar papusile sunt cele originale si isi joaca rolurile cu patos in continuare.

Muzeul de Istorie este gazduit in Turnul cu Ceas din anul 1899, iar initiatorul si primul sau custode a fost un medic sighisorean, Josef Bacon, caruia ii este dedicat primul nivel al muzeului. In continuare, pot fi admirate piese arheologice, obiecte casnice din zona, icoane, instrumente medicale si remedii farmaceutice. Cel mai mult m-a impresionat colectia dedicata breslelor; acestea erau, evident pentru acele vremuri, rezervate exclusiv sexului masculin. Un baietel care dorea sa reuseasca in viata si sa devina un bun mestesugar trebuia sa-si inceapa instruirea inca din frageda pruncie si sa lucreze ca ucenic pe langa un mester; nu trebuia sa cracneasca, orice sarcina era musai sa fie dusa la indeplinire in cel mai scurt timp. Daca era ascultator si dovedea talent, dupa cativa ani avansa la gradul de calfa, dar numai dupa ce trecea un examen greu, i se puneau intrebari in versuri si, daca raspundea corect la toate, primea pe cap o cununa si, in unele bresle, chiar si un rand de haine! Daca gresea, platea cu bautura sau cu bani. Avand statut de calfa, trebuia sa asculte in continuare de mester, dar primea sarcini mai elevate si nu mai era pus chiar la munca de jos. Cel care dispunea de resurse pornea in lumea mare si isi desavarsea mestesugul, furand meserie si de la alti mesteri; la intoarcere, isi dovedea talentul si tehnica realizand un “masterpiece”, lucrare care era judecata de toti mesterii din breasla; daca indeplinea criteriile de promovare, tanarul era declarant la randul sau mester si isi putea deschide un atelier.

In interiorul muzeului nu este permisa fotografierea decat contra cost, dar de pe terasa de la ultimul nivel poti poza imprejurimile in mod legal, cat iti doreste inimioara! Si ai ce sa pozezi! Orasul de jos, Tarnava cea frumos unduitoare, Cetatea de Sus! Din loc in loc, pe marginea cerdacului, sunt fixate placute cu nume de orase si sageti, precum si numarul de kilometri pe care trebuie sa-i strabati pana acolo, asa ca daca vrei, cand cobori din turn, sa te indrepti spre Roma sau Paris, stii exact incotro s-o iei si cat drum ai pana la destinatie! Chiar si pana la Polul Nord sau Polul Sud!

Sala Armelor se afla in alta cladire, apropiata turnului, dar pe aceasta am ratat-o intentionat. Aveam atata frumusete in suflet, ca nu aveam nici un chef, cat de mic, sa-mi imaginez cum erau omorati sau schingiuiti oamenii in perioada medievala in Sighisoara. Stiu ca nu era totul roz, ba din contra, dar in ziua de Ajun nu vroiam sa stiu decat partea frumoasa a povestii.

Ne-am indreptat catre Casa Vlad Dracul, unde legenda spune ca s-ar fi nascut Vlad Tepes, in prezent pensiune cu restaurant si, ora pranzului fiind, ne-am gandit ca ar fi cazul sa servim masa. Stomacelele noastre nu prea erau de acord, micul-dejun il luasem destul de tarziu la “casa Cositorarului” si mancaseram, nu gluma! Dar, tot preventiv, am bagat cate o supa/ciorba de caciula. Plus ca trebuia sa ne gandim sa ne facem o rezervare, ceva pentru masa de Craciun. Angajatii restaurantului ne-au servit cu mare profesionalism, ba ne-au si facilitat intalnirea cu un vampir care a sarit din cosciugul in care isi dormea somnul sau vampiresc (chestie care pe mine chiar m-a speriat un pic, caci credeam ca in sicriu se afla un manechin, nu mi-as fi imaginat ca e o fiinta vie; da, radeti, radeti!), dar apoi ne-au anuntat ca de pe la ora 15 pana a doua zi la pranz majoritatea restaurantelor din cetate vor fi inchise; ne-au sugerat sa incercam la unul din restaurantele din Orasul de Jos, dar…

Ne-am minunat, dar nu ne-am crizat prea tare. In fond, daca cetatea era asa de saraca in turisti, ce rost avea sa tina bietii oameni restaurantele deschise in noaptea de Craciun, doar-doar?!... Ne-am retras deocamdata la pensiune sa cugetam, iar Tati, ca un adevarat cap de familie, s-a oferit sa plece sa aduca ceva provizii solide in cuib pentru seara ce avea sa vina (cu sampanie ne dotaseram de acasa).

S-a intors peste ceva timp cu mana goala, dar cu o poveste. Cand coboram, in urma cu cateva ore, de la Biserica din Deal, avusesem un schimb de replici cu un nene localnic, care descuia o poarta deasupra careia scria “Fam. Kula, B&B”. Ne-a intrebat unde stam, si-a exprimat regretul ca nu ne-am cazat la el, dar ne-a invitat sa venim macar sa mancam, ca totul e natural si bio! Tati, vazand ca intradevar nu gaseste nicio carciuma in cetate sa ne gazduiasca pentru seara de Craciun si neavand chef doar de banane si iaurt, s-a gandit sa bata si la poarta la nenea Kula. Doamna Kula i-a explicat lui Tati ca, de fapt, ei sunt ceea ce scrie la poarta, adica Bed&Breakfast, adica servesc doar micul-dejun celor ce sunt cazati la ei. Dar Doamna Kula, explicandu-i lui Tati cele de mai sus, tocmai scotea o tava de placinte din cuptor si s-a oprit in loc strafulgerata, considerand asta un semn de la Dumnezeu ca trebuie sa ne primeasca! Tati a informat-o pe doamna ca avem un mic vegetarian in grup, dar sa nu-si faca probleme, ca nu e greu de multumit, i-a lasat un mic avans, asa, ca sa nu creada ca ne dam la fund, iar ora mesei de Craciun a fost stabilita pentru 8 seara!

Pana atunci, ne-am urnit pe la 5 fara ceva catre Catedrala Ortodoxa din Orasul de Jos, unde cineva ne spusese ca ar fi program de colinde. Am coborat din cetate, am traversat Tarnava, lasand in spate un apus de soare spectaculos, am trecut pe langa Biserica Reformata, aurita de ultimile raze ale soarelui de iarna si am ajuns la catedrala, unde era slujba, intradevar, dar nici pomeneala de colinde. Ne-am intors in cetate dupa ce ne-am abatut putin prin parcul orasului, gatit de sarbatoare, dar pustiu. Incepeam sa inteleg: nu erau turisti pentru ca orasul nu le oferea nimic in afara de istorie si atmosfera, ceea ce putini erau dispusi sa digere taman de Craciun; iar atractiile orasului se inchideau, incetul cu incetul, pentru ca nu aveau cui sa se ofere.

La ora 8 am batut la poarta familiei Kula, pe Strada Tamplarilor, la nr. 40, aducand cu noi un buchet de lalele mov pe care uitasem sa i-l dam Mamaitei si sticla de sampanie. Din prima clipa, ne-am simtit ca la niste rude dragi pe care nu le mai vazusem de mult! Din acest moment, review-ul meu ar putea sa semene cu acelea multe postate in ultimile saptamani, gen: “Ne-am simtit minunat, multumim gazdelor…etc, etc”. Respectand adevarul istoric, cert e ca n-as minti deloc! A fost o seara cu adevarat magica, noi ne-am recapatat pentru cateva ore parintii si bunicii cu care obisnuiam sa petrecem Craciunul, iar ei copiii si nepotii pe care ii asteptasera pana in urma cu cateva zile din Austria si care nu mai putusera veni! Nu stiau ce sa ne mai dea si cu ce sa ne mai incante! La un moment dat, domnul Nelu, gazda noastra, si-a amintit ca are costum de Mos-Craciun si s-a dus sa se imbrace in el. Intre timp, au sunat la usa colindatorii, pe care i-am primit cu drag; erau rude ale gazdelor, adulti si copii. Mosul a intrat pe usa in aplauzele tuturor, iar doamna Maria a improvizat imediat un sac din care Mosul a impartit cadouri dulci celor prezenti, apoi tot el ne-a cantat la muzicuta! A fost cu adevarat o seara de poveste! Si v-am spus aceasta istorioara ca sa puteti trage concluziile: nu-i gasiti pe booking, dar sunt pe alte site-uri de rezervari si locuiesc acolo, in inima cetatii Sighisoarei! Si sunt gazde minunate, garantat!

…Tarziu in noapte ne-am retras pe la casele noastre, cu promisiunea ca vom reveni. Eu am adormit greu, cu lacrimi in ochi, vegheata de zambetul parintelui meu care complotase cu Mosul cel Bun si imi facuse unul din cele mai frumoase daruri ever! Poate doar papusa Simina, cu ochi albastri si rochita cu volane, primita pe la 5 sau 6 ani, sa egaleze cadoul de anul asta!

---

VIZUALIZĂRI: 1637 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI