Memorialul durerii din Sighet, cronica unor generaţii distruse (I)

TIPĂREȘTE

˝Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria˝ Milan Kundera.

Doream foarte mult să vizitez Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, să văd dacă e prezentat aşa cum eu, în calitate de martor ocular al unei epoci de 50 de ani, am perceput evenimentele. Când ˝au venit ruşii˝, - aşa definea lumea momentul cotiturii şi începutul erei comuniste, - eu eram copil de zece ani şi la varsta aceea nu sesizam dramatismul schimbărilor. Ţin minte că tata care era medic militar a fost dat afară din armată şi lăsat pe drumuri, că mama începuse să vândă lucruri din casă la Taica Lazăr şi apoi la talcioc, că sora mea studentă a plecat în alt centru universitar ca să i se piardă urma, că fratele tatei fost ofiţer a fost luat şi n-a mai venit iar nouă ni s-a nationalizat casa în care locuiam, am devenit chiriaşi şi ni s-au repartizat ca şi colocatari în apartamentul comun nişte activişti. Cât despre mine, un singur lucru îmi era clar şi-mi fusese turnat cu linguriţa în urechi şi în cap de către părinţi: ˝ dacă nu faci şcoală, vei ieşi din rândul nostru (probabil se refereau la clasa socială) şi n-o să faci nimic în viaţă˝. În faţa interdicţiei de a urma cursurile unei facultăţi la zi din cauza originii sociale, m-am chinuit şase ani cu serviciu şi cursuri serale la politehnică şi am reuşit. Totuşi ca toţi tinerii din generaţia mea şi următoarele, ne trăiam tinereţea, aşteptam manifestaţiile de 1 mai sau 23 august să fugim în parcul Herastrău să mâncăm crenvurşti cu muştar şi să bem bere, mergeam cu prietenii pe munte şi la concerte, ne întâlneam şi dansam la ceaiuri pe muzica unui magnetofon Tesla, citeam foarte mult şi luam viaţa aşa cum ni se oferea. Unii dintre prieteni nu vorbeau despre părinţi sau bunici şi noi ştiam că erau ridicaţi dar nu realizam dimensiunea acestei drame. Abia tarziu după ´80 am căpătat conştiinţă politică şi mi-am dat seama că asta nu era viaţă şi aşa nu se mai putea continua.

Despre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei s-au scris pe sait opt reviewuri valoroase. În ciclul Memorialul durerii, Lucia Hossu Longhin a decupat secvenţe memorabile. N-aş vrea să repet ce au scris ceilalti useri ci să punctez ce m-a percutat emoţional, din cele ştiute şi neştiute de mine. Muzeul este organizat în 87 de săli foste celule, la parter şi două etaje. Fiecare celulă în care s-au consumat destinele unor oameni, astăzi are o tematică, aceasta pornind pe firul evenimentelor istorice de la alegerile din 1946 şi până in 1989.

La Parter tematica dominantă o reprezintă începuturile regimului securisto-comunist. Prezentarea începe cu o punere în temă cu panouri privind istoricul închisorii (a funcţionat ca puşcărie politică între 1950-1955), urmate de o expunere pe ani a evenimentelor şi legilor care au guvernat ţara în perioada comunistă. În harta închisorilor din Romania figurează 230 de locuri de detenţie, lagăre de muncă forţată, de deportare cât şi azilele psihiatrice în care se aplicau tratamente de reeducare bazate pe hipnotice şi sedative puternice. Un coleg al surorii mele, student la medicină, unul din cei care au protestat în sprijinul MS Regele Mihai a fost internat la pshiatrie, a ieşit după doi ani dar nu şi-a mai revenit. Memorialul de la Sighet se referă la întregul spaţiu concentraţionar din România. În perioada 1945-1989, cu precadere în primele două decade, au fost închisi peste două milioane de oameni, adica 10% din populaţie. Nu cred că e om din generaţiile mai vechi, să nu aibă o rudă, vecin sau cunoscut care să nu fi suportat prigoana şi discriminarea comunistă sub diversele ei forme. Fie că nu a vrut să-şi dea pămantul la colectivizare, fie că fost preot greco-catolic şi nu şi-a lepădat credinţa, fie că a cârtit împotriva regimului, fie că a vrut să fugă din ţară, că a deţinut cocoşei, că a fost om politic sau primar, chiabur, industriaş, comerciant, militar, actor, maistru, majoritatea categoriilor sociale au suportat metodele coercitive ale regimului. Acestea porneau pentru unii de la nesfârşitele anchete, intimidări şi pierderea locului de muncă sau mutări disciplinare. Pentru alţii, respectiv pentru tinerii cu origine socială nesănătoasă era interdicţia de a urma şcoli superioare. Pentru o altă categorie singura măsură era puşcăria. Cei care n-au mai încăput în puşcării, femei şi bărbaţi, cu sau fără proces, au fost trimişi la muncă la Canal, au fost strămutaţi sau deportaţi (alţi 200000 de oameni). Sentinţele se dădeau otova pe baza aceleaşi încadrări în art. 209 din Codul penal care stipula uneltirea contra ordinii de stat.

Alegerile din 1946 ocupă o sală pavoazată cu ziare şi documente din epocă. Ţin minte din copilărie că pe garduri şi case erau pictate un soare semnul electoral al BPD- blocul comunist al partidelor democrate, alături de secera şi ciocanul şi Ochiul, sigla partidului national- ţaranesc condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Toată lumea credea ca au câstigat ţărăniştii mai ales că regele era încă în ţară. Dar, după cum spunea Stalin, ˝nu conteaza cine votează, ci cine numără˝ au câştigat comuniştii cu un scor de 70% total incorect pentru că la ţară unde locuia 60-70% din populaţie, gospodarii erau în majoritatea lor ţărănişti. În sală sunt expuse ziarele puterii, pline de ură şi mizerii la adresa partidelor istorice şi a ˝ claselor exploatatoare˝. Atunci s-au pus bazele luptei de clasă bazată pe ură şi discriminare.

Condamnarea liderilor opoziţiei (ţărănişti, liberali şi social-democraţii care nu au pactizat cu comuniştii) la ani grei de puşcărie şi muncă forţată este prezentată în documente, fotografii şi tăieturi din ziare în altă sală. Imediat după alegeri, în 1947, Nicolski, şeful securităţii din acele timpuri a înscenat un proces de trădare liderilor opoziţiei şi aceştia au fost arestaţi. Au fost închişi iniţial la Galaţi şi ulterior transferaţi în închisoarea politică de maximă siguranţă din Sighet. Într-o singură noapte în 1950 au fost aduşi cu dubele la Sighet 80 de demnitari şi oameni politici, după care alţii şi alţii. În Sighet au fost închişi 200 de vărfuri ale elitei româneşti, din care 53 au murit.

Drama colectivizării şi a predării cotelor obligatorii este prezentată în altă sală. Era suficient să nu predai cota şi automat erai făcut sabotor şi închis. În acest timp ţăranii au început să se revolte împtriva luarii pământului şi a vitelor. M-au cutremurat fotografiile a sute de ţărani din Vrancea închişi în iulie 1950 pentru că au refuzat colectivizarea şi a celor care au participat la Vadu Roşca din Galaţi a căror răscoală a fost reprimată personal de Ceausescu. După 13 ani de terorizare şi îngenunchiere a ţăranilor, Gheorghiu- Dej a declarat că a fost finalizată colectivizarea pe 95% din suprafaţa agricolă a ţării şi 3,3 mil. familii şi-au cedat pământul. Statul comunist i-a lăsat fără pensie de bătrâneţe şi abia de câţiva ani li s-a asigurat un minim de supravieţuire. Preţul plătit colectivizării a fost de 80000 de arestaţi din care 30000 au avut sentinţe definitive de închisoare.

Sala dedicată sovietizării Romaniei se referă la anul 1948 când la 11 iunie a avut loc naţionalizarea˝mijloacelor de producţie˝. Vechii patroni au fost deposedaţi de bunuri fără despăgubiri şi lăsaţi fără sursă de existenţă cu atât mai mult cu cât prin stabilizare, economiile lor şi-au pierdut valoarea. Sovromurile controlau economia Romaniei şi ritmul înapoierii datoriilor de război. Ca tânără stagiară la un combinat chimic am asistat cum un consilier sovietic înregistra zilnic producţia de îngrăşăminte chimice şi stabilea ca cea mai mare parte să fie trimisă în URSS. Pe plan cultural ARLUS, librăria Cartea Rusă, cenzurarea editurilor începuseră propaganda ideologică. S-au scos icoanele din şcoli şi s-au înlocuit cu portretele C. C. al P. M. R sau/ şi al PC al URSS.

Represiunea contra bisericii a fost cruntă. Biserica greco- catiolică a fost prigonită şi preoţii care n-au trecut la ortodoxie închişi. La Sighet au murit trei episcopi care nu şi-au lepădat credinţa. Aceeaşi soartă a avut-o şi biserica romano- catolică. Şcolile catolice au fost desfiinţate, Nunţiul Apostolic expulzat pe motiv de legătură cu Vaticanul. În Memorial este dedicată o sală monseniorului Vladimir Ghika care a murit în închisoarea de la Jilava. Biserica ortodoxă majoritară a avut şi ea mult de suferit. Capii bisericii au fost înlocuiţi şi li s-a stabilit domiciliu forţat la manastirile care n-au fost desfiinţate iar din preoţii de rând, din cei care n-au vrut să colaboreze, 2000 au fost arestaţi

Am zăbovit mai mult în Sala securitatii între 1948-1989. Aici se prezintă fotografiile şi biografiile sefilor securităţii şi ale marilor torţionari. Pe vremea mea numele lui Pantiusa, (redenumit Gh. Pintilie) se pronunţa în şoaptă şi cu teamă pentru că el a orchestrat diversiunea de la Tămădău şi a arestat sute de oameni. Adjuncţii lui erau oameni sadici şi criminali: Vişinescu directorul închisorii Râmnicu Sărat, N. Pleşită care împreună cu Carlos Sacalul au pus la cale asasinarea celor de la Europa Liberă, Ţurcanu, autorul experimentului Piteşti care a acţionat pe baza planului lui Nicolski. Majoritatea au murit de bătrâneţe după ce au trăit din pensii de sute de milioane lei vechi iar unii dintre ei, abia acum la 90 de ani sunt cercetaţi.

Galeria de portrete se întinde pe câteva săli şi conţine pe ambii pereţi mii de fotografii ale celor deţinuţi în toate închisorile politice din Romania. Din loc în loc căte o fişă penală înlocuieşte fotografia. Celor morţi nu li se păstrau fotografiile. Bărbaţi, femei, studenţi, ţărani, preoţi, nu era discriminare în faţa braţului lung al securităţii.

Sala MS regele Mihai prezintă fotografii din ultimii ani de monarhie cât şi explozia de bucurie la întoarcerea sa în ţară în 1992, când jumătate de milion de bucureşteni l-au întâmpinat cu urale.

Atunci Romania a mai pierdut un tren.

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2793 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI