Sibiul... altfel

TIPĂREȘTE

Păi, da... Pentru că, ani de-a rândul, drumurile ne-au purtat mereu prin Sibiu, din parcarea de sub zidurile cetății și, mai rar, din cea de sus, ambele cu plată, dar ultima, cu barieră, către Piața Mare, Piața Mică, Podul Mincinoșilor (sau al Minciunii), Casa Huet (sau casa cu ochișori, cum o botezasem cândva), bisericile și, invariabil, prânzul, la Bufnița... E adevărat, am observat ascensiunea urbei, de la un oraș de dincolo de munți, la Capitala Europeană și la polul magnetic al boemei, mai ales de când s-a eliberat centrul, prin ridicarea centurii...

Dar... Vorba aceea: până când? Ei, uite, până anul acesta!

Când, după ce am străbătut minunăția de șosea care traversează Valea Oltului, după o oprire de curtoazie la outlet-ul de după Șelimbăr, pe stânga drumului (chiar așa, oare cât ne este rușine cu Mihai Viteazul și a sa unire, încât să nu punem indicatoare de-o șchioapă, să nu marcăm, cel puțin, câmpul de bătălie care ar fi putut fi locul de naștere al unui stat mare – dacă interesul meschin al unui Habsburg nu ar fi pus capăt zilelor aceluia care, după ce și-a făcut datoria și a îndepărtat pericolul turc, dar și polon, de la frontierele unui viitor imperiu, trebuia să piară – câtă dreptate a avut bietul Othello!), am cotit-o la stânga, la benzinărie... Spre Păltiniș.

Bine, acum se cuvine o rutieră divagare. Drumul prin munți, de la Cozia la Tălmaciu este unul de excepție, cu tot cu TIR-urile din dotare și cu nesimțirea șoferului mioritic, ce face, anual, victime nevinovate. De altfel, de la viaductele în lungul Oltului, la serpentinele care urmează strâns muntele, pe de-o parte și râul, pe cealaltă, priveliștile sunt halucinante. Și fără măcar câte o parcare special amenajată, de tip Belvedere, te obligă pe tine, șofer, să ții constantă presiunea pe pedala de accelerație, ca să nu încurci traficul și așa prea isterizat. Cui îi pasă? Îmi amintesc cum, câțiva ani în urmă, am vizitat Dresda, pornind din Praga. După ce un ciot de autostradă a sucombat brusc, drumul ne-a dus, prin niște sate de tip stalinist, cu fabricile de ciment din dotare în ruină, pe malul Elbei, varianta cehească. Tot mergând, aveam senzația unui déjà vu... Pentru că, mult inferior, el, drumul, îmi amintea de Valea Oltului. Deci? Avem o țară... Cum procedăm?

Revenind. În acest început de februarie, cam capricios ca vreme, am pândit singura zi cu soare – cu dinți, el, soarele, e adevărat, dar, măcar, era acolo, pe un cer senin – ca să vizităm ceea ce, în toți anii din urmă, am evitat: Grădina Zoologică și Muzeul Satului (sau Muzeul Civilizației Populare Tradiționale „Astra”). Nu, nu o să fac un rezumat al informațiilor de pe internet. Pentru că acelea, informațiile, sunt prea seci pentru a descrie senzația...

După o scurtă rătăcire, cauzată de niște sensuri unice – bine gândite, de altfel, dar nu la fel de bine semnalizate, pentru șoferul de ocazie – am regăsit drumul spre Păltiniș. Ca să nu ne rătăcim din nou, am făcut dreapta, prin pădure, apoi pe un drum ciudat, cu aspect de alee de parc, pe sub un cartier îndepărtat, spre ceea ce scria „Grădina zoologică – intrarea 2”. La București, nu există o intrare 2, mă gândeam, în timp de treceam cu grijă pe lângă pensionari în plimbarea de sănătate, cu conștiința încărcată că eu, la ani buni distanță, stau, comod, la volan... Pe de altă parte, surprinzând cu coada ochiului zăpada albă care mărginea un lac, a cărui margine tocmai o ocolisem, mă mai întrebam, oare, ce animale s-ar putea bucura de atmosfera hibernală?

Răspunsul a venit rapid, după ce am lăsat mașina în parcare, în fața porții metalice zăvorâte și a casei de bilete pe care scria clar programul: deschis din martie până în noiembrie... Straniu, deoarece pe internet spunea că se poate vizita... Am plecat, bombănind managementul sibian al site-ului cu pricina și amuzându-ne că o plângere la Cotroceni este mai simplă decât una la Primăria Sibiului...

Am revenit pe drumul spre Păltiniș, paralel cu linia tramvaiului, pentru ca, vizavi de un hotel cu ștaif, în dreptul stației trenului urban, să găsim intrarea principală în Grădina cu Animale. Un spirit de observație latent, care își face simțită prezența exact atunci când te aștepți mai puțin, mi-a atras atenția asupra a două vehicule cu numere locale, oprite în parcare și din care numai ce coborâseră două familii cu copii. Hm... Am parcat din scurt și i-am urmat pe aceia, pe o cărare mărginită de niște căsuțe din lemn, cam în genul celor pe care le întâlneai în Cișmigiu odinioară – mai nou, la picioarele statuilor de la Universitate, într-un măreț spirit universal al kitsch-ului – în perioada Crăciunului. Închise, bineînțeles. Pentru ca, la capătul ei – al cărării, bineînțeles – să se deschidă o intrare în Grădina Zoologică, pe malul lacului. Nu știu de ce, cele două familii de localnici au făcut pasul înapoi, lăsându-ne pe noi la limita offside-ului, față în față cu omul de la casa de bilete. De parcă noi am fi știut. L-am întrebat pe acela, timid, dacă era deschis, dat fiind că, la intrarea cu numărul 2, era închis... Acela s-a mirat, spunându-ne chiar prețul – 3 lei de persoană, ridicol de mic, după umila-mi părere. Deci, se putea vizita – mă rog, câte animale puteau fi văzute pe timp de iarnă.

Acum, pot spune că am văzut destule Grădini Zoologice. Dar impresia legată de aceasta, de la fruntariile Sibiului, a fost una deosebită! Și zona este, într-adevăr, aparte, dar asta, cu atât mai mult este de laudă pentru edili, deoarece putea fi transformată lejer, în ultimul sfert de veac, în zonă rezidențială... Relieful vălurit și darnic, din punct de vedere al suprafeței „locuibile”, oferă posibilitatea amenajării unor habitate cât de cât „naturale” pentru locatarii grădinii (spre deosebire de București, unde impresia este de adevărată pușcărie). De aceea, în această zi de iarnă, pe lângă plimbarea de voie pe malul lacului, am putut admira somnul trândav al tigrului siberian, m-am întristat, alături de leii închiși între ziduri groase – căci clima carpatină nu le permitea alergarea liberă – m-am bucurat de bucuria păsărilor jucăușe și am strigat „cuțu-cuțu” după haita de lupi care cobora cu repeziciune dealul (noroc, totuși, cu gardul înalt). Nu sunt de neglijat zebrele, dar nici cămilele care, ciudat, par a nu resimți diferențele dintre Dubai și Păltiniș. Una peste alta, cu lacul, de-o parte și muntele, în zare, sunt convins că, vara, o zi nu este de ajuns ca să vizitezi Grădina Zoologică.

Iar cireașa de pe tort (nu am înțeles niciodată de ce trebuie să fie o cireașă pe tort, de ce nu, o vișină?) a reprezentat-o Muzeul Satului sau, mai precis, al Civilizației Populare Tradiționale. Căci, după obolul lăsat la intrare – de data asta, la nivel occidental – ai o primă perspectivă a lacului cu trestie și cu morile de vânt, adevărat peisaj demn de penelul lui Van Gogh... Dar lași perspectiva pe dreapta, ca să cobori spre lumea rurală românească. Poate acel românesc autentic ce lipsește oricărui curs de istorie tipărit. Chiar cu spiritul anacronic orășenesc care, eventual, te caracterizează, este imposibil să nu te transpui în orizontul acela demult apus, precum cel atemporal din jurul unei găuri negre, să nu auzi râsetele cristaline din jurul scrânciobului, clinchetul ceramic de oale mânuite la cina din pridvor, după munca grea a câmpului sau scrâșnetul boabelor de grâu sub povara rotită a pietrelor de moară, toate sub privirea boierească a culei gorjene, de care și Brâncuși ar fi fost mândru. Ca să nu mai spun de miracolul mecanic al teascurilor de tot felul, de la cele obișnuite, cu filet, la cele de o mecanică stranie și parcă anormală, cu cele două ciocane care, prin puterea impulsului, coborau trunchiul greoi pentru a strivi, de data aceasta, nu boabele gureșe de struguri, ci semințele negre de floarea soarelui, alea care au scăpat de pofta lui Mărgelatu, doar ca să se scurgă sub forma lichidă care încinge cartofii aduși de Columb în cuhniile autohtone.

Și poteca te poartă, inevitabil, către morile riverane – niciodată nu am știut că românii, în creativitatea lor, au surclasat navigatorii de pe Mississippi, construind aceste mori portabile... Câte minuni ascunde acest popor român, atât de hulit!

Iar acolo, pe colțul lacului, printre trestia înaltă, chiar și acum, iarna, se înalță morile de vânt, într-un Kinderdijk ad-hoc. Și suntem doar la jumătatea drumului, din cei 10 kilometri de alei... Oare, dacă s-ar face integrala românismului, unde ne-ar duce rezultatul ei?

Preumblarea noastră prin muzeu s-a oprit acolo, la locul zis al trăsurilor... Parcă, dintr-un alt film, în minte îmi rezona un alt muzeu, al altor trăsuri – imperiale, de data asta – de la un palat de poveste, Schonbrunn, parcă... Doar că, aici, la Sibiu, prin simplitatea lor, prin trăirea lor – de parcă vedeai domnița din caleașcă privind cu dispreț, dar cu ascuns interes, la cotiga țăranului care se dădea la o parte, cu capul plecat și pălăria neagră, ținută neglijent, în colbul drumului – muzeul pare mult mai autentic.

Spuneam că preumblarea s-a terminat aici, cu promisiunea unei noi vizite, pe timp de vară, pentru ca cele o sută de hectare să poată fi străbătute în voie.

Prânzul, atât de așteptat, după distanțele bătute cu piciorul în aerul luminos, dar rece, al muntelui, l-am luat într-o altă locație de vis – sau dintr-un vis, mai vechi – în amintirea unui Crăciun frumos, din alte vremi. După ce am străbătut ulițele înguste ce despart casele cu ziduri de cetate, frumos colorate, din satul lui Cioran, am căutat, din umbra amintirii, pensiunea Curmătura Ștezii... Pe care am găsit-o, la locul ei, sub soarele amiezii. Bineînțeles că oamenii erau alții, că nimeni nu ne cunoștea și nici nu-i păsa nimănui de trăirile noastre din acel Crăciun îndepărtat, dar politețea a rămas aceeași, iar serviciul, ireproșabil. Ca să nu mai spun despre decorul sălii de mese, de-a dreptul hipnotic!

---

VIZUALIZĂRI: 1726 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI