Asta-i Romania mea. Legende de primavara.

TIPĂREȘTE

V-am citit cu drag impresiile de la Moeciu. V-am invidiat in mod… sanatos, asa cum ar zice prietenii mei de aici. Nu am indraznit sa schimb registrul, pentru ca aceste zile va apartineau voua/dvs. tuturor celor care AtiFostAcolo si care inca va aflati sub efectul si nostalgia acelor momente. Doresc, insa, din tot sufletul, sa va dedic si eu un mini-eveniment, acum, la jumatate de martie, pana nu trece de tot luna lui Martisor. Si sper sa reiau si eu firul calatoriilor mele. In curand.

“Asta-i Romania mea. Legende de primavara. ” (Esta es mi Rumanía. Leyendas de primavera.) a fost titlul atelierului de martisoare pe care l-am incropit in doar cateva zile pentru copiii si parintii dornici de a invata ceva nou. Cei din satul in care locuim, evident. Ideea a venit de la Ambasada Romaniei la Madrid. Tot urmaream de la inceputul anului info despre concursul “Cunoaste Romania” adresat copiiilor de origine romana din Peninsula (si care se pare ca anul asta nu se va organiza… sau cel putin deocamdata nu se stie nimic). Cand, in penultima zi de inscrieri, vad ca se organizeaza concursul Martisor 2014. Cum ma consider (cu destula convingere, parol) o… artista frustrata, si nici nu pot sta locului, mai ales cand e vorba de legaturi de tot tipul cu “acasa”, m-am mobilizat psihic cat am putut de repede, pentru ca timpul era foarte scurt (inscrierea se facea pana pe 28 februarie, iar concursul incepea, evident, pe 1 martie). Aveam nevoie de o sala la Centrul Civic din localitate. O simpla sala cu doua mese si trei scaune. Asa ca fa, Alinito, o cerere neoficiala la consilierul de cultura, acelasi care m-a sprijinit si la infiintarea grupului de dansuri populare internationale Mapamundi, asta fiind un vechi vis de-al meu, si cu care vom avea primul spectacol in luna iunie (i-am invatat, pe langa dansuri grecesti, arabesti, rusesti, italienesti si alte –esti si… Alunelul si Ciuleandra! Si-nc-o data mai baieti / Hoooop si-asa si-asa! I-am invatat formule de salut in romana si le-am povestit despre Dracula – normal -, despre Bucuresti, Carpati si Transilvania, ca, zic eu, cu ceva ceva or ramane ei). Criza inca nu a trecut, asa incat Primaria nu are bani sa organizeze evenimente ca pe vremurile din “época dorada”. Stiam asta, asa incat nu am cerut decat o sala, o biata sala, un loc unde sa ne strangem. Ni s-a aprobat repede si l-am mobilizat pe fi-miu numaidecat. Il trag dupa mine la greu, in (aproape) tot ce fac, noroc ca nu maraie (iar aproape) niciodata.

S-a aprobat, s-a aprobat, da cucoana, dar nenea paznicul imi zice cu doua zile inainte ca nu sunt nici mese nici scaune, ca doar de-aia e sala de expozitii. Si continua explicatia ca si cum ar fi vazut pe fata mea ceva in neregula: lumea intra, admira tablourile de pe pereti, adica se plimba fara sa stea jos, si pleaca. Bun nene, haideti ca am de facut martisoare, lasati ca rezolvam noi cumva. Dom’ consilier imi spune ca sa nu ma imbrobodeasca nimeni (am vrut eu sa ma imbrobodesc, dar o facusem deja cu trei zile inainte, la carnaval, si ma gandeam ca n-o sa ma mai cunoasca lumea pe strada fara broboada), ca sunt mese, fara scaune, intr-adevar. Dar copiii se pot aseza pe jos, si parintii in picioare. Uite dom’ne, ca ne ingenuncheaza si astia, ce sa mai facem! Dar ce, credeti ca iau eu in seama toate amanuntele astea? Neaaah. Eu ma duc sa fac martisoare cu copiii din sat, sa fie clar.

Si iata-ne vineri, 7 martie, dupa amiaza, cu catel, cu purcel, la centrul civic. Am incropit pe loc o mini-expozitie cu cateva obiecte romanesti pe care le am prin casa. Costumul meu national de cand eram mica l-am agatat pe perete (ce poza frumoasa am la patru ani cu o mana ridincandu-mi fota si cu alta… cu degetu’n nas!!), langa cel al lu’ fi-miu, care deja i-a ramas mic (nu mai am cand sa iau altul pentru spectacolul din iunie, dar o sa poata purta clopul maramuresean macar). Pe o masa am pus steagul he, he, n-avea cum sa lipseasca, il punem pe geam la Romania-Argentina (iar colegii lu’ fi-miu, incantati ca poata sa vada un meci la “alt televizor” decat la cel spaniol, intai se uita la mine mirati, si-apoi striga si ei, incercand sa-mi imite ritmul si tonul cat mai bine: Rooo-ma-ni-a!! pam, pam / pam, pam, pam! Asta a fost toba imaginara, stiam eu ca v-ati dat seama), dar il afisam cu mandrie si la evenimente culturale. Si… @amero, ati fost prezenta prin fata de masa de artizanat pe care mi-ati daruit-o acum aproape doi ani, si care mi-e tare draga. Va imbratisez cu drag pe aceasta cale. O sticluta cu sporul casei, cateva icoane frumoase si martisoare, martisoarele pe care parintii mei ni le-au trimis de-a lungul anilor. Ba de data asta am cerut si snururi, ca altfel cum era sa facem martisoarele?

Noroc cu cele cateva persoane pe care ma pot baza intotdeauna. Una (de fapt doua) face prajituri de te lingi pe degete, alta mereu aduce in ultimul moment detalii de care eu poate uit, alta vine mereu odata cu mine sa ma ajute la pregatiri… Romani sau spanioli, sunt fericita si norocoasa sa-i am alaturi intodeauna.

Au participat mai multe persoane decat ne asteptam. Vreo treizeci de copii si douazeci de adulti cel putin. Of, si nici nu luasem fluierul cu mine (cu el fluier din toti bosogii cand copchilasii nazdravani nu ma mai baga in seama), ca la dansuri. Glumesc. Am un prieten care-mi zice “imblanzitoare” de copii. Suna naspa, nu? Le-am spus legenda Babei Dochia, si cum ne alegem noi zilele babelor, le-am aratat cativa ghiocei, ofiliti deja, pe care mama mi-i trimisese cu cateva zile inainte, ca sa miros a primavara de la noi, ca mereu mi-e dor, si le-am povestit de unde vine si ce este martisorul. Copii de toate varstele, asa incat legenda trebuia adaptata, dar am avut ajutor de nadejde: fi-miu le traducea cuvinte atunci cand ii ceream acest lucru, sau le explica cine erau dacii, unde s-a nascut Traian, sau unde se afla Carpatii. Chiar daca la sfarsit, la “examenul” pe care li l-am dat (in gluma), nu au tinut minte numele Babei Dochia si nici pe cel al lui Decebal (Miguel, de 7 ani, a ridicat mana si a zis ca regele dacilor se numea Dracula, olé Miguelín), nu asta conteaza. Au fost extrem de incantati sa ne asezam la mese si sa confectionam martisoare. Va marturisesc ca nu sunt foarte priceputa la lucru manual (mereu imi facea mama fularele la andrele sau esantioanele, v-aduceti aminte? ; iar toa’sa invatatoare se facea ca nu baga de seama si-mi punea nota buna), asa incat mi-era putin teama de ce urma sa facem. Mai trasesem eu cu ochiul la ceva filmulete de pe net, insa copiii au atata imaginatie incat teama mea nu s-a adeverit. Oricum, nu ne-am complicat foarte tare in ceea ce priveste modelele si materialele.

Scosesem la imprimanta, in zilelele de dinainte, martisoare desenate (planse de 1 martie in miniatura), iar cu o zi inainte am cumparat din bazarul chinezesc toate cele necesare: carioci, sclipici, margelute, hartie creponata, confeti, coli colorate si mai groase, etc. S-au umplut trei mese si le-am multumit catorva mamici care au ramas sa dea o mana de ajutor. Copiii au colorat martisoarele cum au stiut mai bine, le-am lipit pe un carton mai gros si le-am adaugat snurul. A iesit o minunatie, asa cum veti vedea in fotografii.

A doua zi, pe 8 martie, in Spania se serbeaza doar Ziua Femeii Muncitoare (ziua mamei este intotdeauna in prima duminica a lunii mai), dar le-am explicat ca in Romania este si ziua mamei. Asa ca le-am dat si desene potrivite pentru a realiza felicitari. Va spun cu mana pe inima ca nici chiar cei mai naravasi nu s-au ridicat de la mese timp de o ora si jumatate aproape. Au stat neclintiti (vorba vine;)), concentrati pe martisoare, fete, baieti, mai mici sau mai mari! Cum ii vedeam ca virgula colorau atat de frumos, am renuntat sa le mai explic ceva modele de petale si frunze din hartie colorata, si-asa n-aveam timp de dat prea multe indicatii.

La sfarsit i-am rasplatit cu eugenii (na belea, se gasesc in Carrefour, made in Romania, evident;)), apa mineral Borsec si Fruti de grefuri si pere (fi-miu zicea: “mami, uite, gusta, are gust de Romania”), iar pentru cei mai mari, mai ales, cele doua Diane pregatisera chec, negresa si placinta cu mere si dovleac. Platourile au fost golite imediat, va puteti imagina. Noroc ca mai plecasera cativa, am intarit si noi din piele si le-am lasat mai la sfarsit, ca sa ajunga he, he.

Dom’ consilier mi-a zis ca-i pare rau ca n-au venit toate familiile de romani din sat (cred ca suntem vreo patru, cinci, nu mai multe). Si mie la fel. Afise au fost lipite peste tot cu cateva zile inainte, deci era usor de aflat. Mai degraba au venit din afara, profesoara de engleza a prietenei mele fiind romanca, de exemplu, si a trecut de curiozitate pe acolo. E un baietel, ceva mai mare ca al meu, cu un nume romanesc (adica nu exista dubiu ca e roman), si l-am intrebat de vorba intr-o buna zi, in parc. Nu a vrut sa-mi raspunda in romana, mi-a zis ca nu stie, si ca da, maica-sa e romanca, dar el nu merge in Romania si… Trist, tare trist. Al meu le spunea colegilor cand era mai mic ca vacile in Romania sunt de culoare mov si dau direct lapte cu cacao (ce ma mai inroseam cand imi spuneau mamicile asta he, he), si-mi veneau parintii ca i-au innebunit copiii, ca vor sa mearga si ei in Romania, ce, numai al meu?

Am fost, insa, fericiti, ca am putut sa aratam un pic din Romania noastra prietenilor si cunostintelor de aici. Ba cu cateva zile inainte, prin bunavointa altui prieten care de asemenea striga “prezent” intotdeauna, inregistrasem si cateva cantece pe care nu le mai ascultasem de mult: “De ziua ta, mamico” sau “Multumesc, iubita mama”. Ahhh, atata m-am… maturizat? (era sa gresesc si sa scriu “imbatranit”).

Am la loc de mare cinste felicitarea facuta de fi-miu, si martisoarele pe care multi copii mi le-au facut cadou. Mi-au adus aminte de vremea cand umpleam catedra doamnei invatatoare (tovarasa pe vremea mea), si cand fetitele nu mai aveam loc pe sortuletul de la uniforma de atatea martisoare primite. Cu cat aveai mai multe, cu atata erai mai bine vazuta in société, eeee?

Ghioceii nu i-am aruncat nici acum. Desi s-au ofilit de tot, inca vad in ei viata si multa, multa gingasie. @Roth stie cum am facut-o acum doi ani sa-mi aduca frezii de acasa. Mi-a zis sor’mea ca sunt si aici, eu inca nu le-am vazut. Si mi se intampla ca lui Proust cu madlena lui, numai ca la mine sunt mirosurile cele care ma teletransporta.

Acasa martisorul e rutina. Una frumoasa, stiu. Mie mi-e tare dor de strazile pline de tarabe care vand martisoare si buchetele de ghiocei. Jur ca n-o sa mor inainte de a mai face o data ritualul din copilarie: dus la padure, prin graul verde, unduindu-se in bataia vantului de primavara, intoarcerea cu un cosulet plin de ghicei, turcaleti si viorele, si umplerea casei de buchetele puse in cani si canute… Aici Martisorul nu mai are, din pacate, aceeasi semnificatie. Nu se mai traieste la fel. Eu continui, insa, sa port, snurul alb si rosu legat la incheietura mainii, si un mic ghiocel, cosar sau potcoava sau trifoi cu patru foi in piept.

Acest mini-eveniment i l-am dedicat intai mamei, a carei zi de nastere este chiar pe 7, si acum vi-l dedic dvs. /voua tuturor, si poate intr-o buna zi voi serba si eu martisorul la Intalnirea Afa.

Va doresc din tot sufletul o primavara minunata si-un an pe masura babelor alese! ;)

---

VIZUALIZĂRI: 2302 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI