O cazare peste timp...

TIPĂREȘTE

Ei, bine, anul acesta a fost martorul multor „pentru prima dată” în ceea ce mă privește. Așa că, la început de septembrie, m-am regăsit în ipostaza de invidiat a „trântorului”. Uite așa, ca simplu invitat, un outsider, la o manifestare care nu mă privea în mod direct. Până la urmă, este plăcut și așa, să ți se spună să îți faci bagajul și să te prezinți la recepția hotelului, tocmai în stațiunea zeului mării, de unde să ți se pună la dispoziție camera și... gata...

Iar Complexul Doina se regăsește la intrarea în Neptun, pe dreapta, cum vii dinspre drumul european E87, care leagă litoralul, imediat ce treci calea ferată. Adevărul e că se află peste drum de domeniul prezidențial, pe lângă gardul căruia treci în drum spre plajă.

Dar nu despre dictatori este vorba in povestea de față.

Ci despre un complex hotelier care cuprinde, pe lângă hotelul propriu-zis, cu restaurantul aferent, o sală de conferințe, o policlinică și un centru spa. Iar senzația care te învăluie, încă din parcare, este una... filozofică. Pentru că ochiul este plăcut impresionat de clădirea reabilitată a hotelului – în genul blocurilor îmbrăcate în polistiren și frumos colorate, dar și de grupurile de pensionari din țara cocoșului galic sau din bundesrepublik care îi umplu holurile. Deși parcarea asta este în spate, în dreptul ușii mai des folosite de turiști, chiar dacă intrarea principală este în partea opusă, grandioasă, acoperită de o terasă din beton. Deoarece așa a fost gândită, în anii tinereții acelor pensionari, intrarea... Față în față cu un alt hotel, Bâlea, pe numele său, închis în acest început de septembrie. Dar, chiar dacă nu ar fi fost închis, nu prea aveai multe opțiuni de a ieși din dreptunghiul cochet dintre hoteluri, întrucât aleea cu dale pătrate, mărginită de ruinele unor donjoane – unde, probabil, tot în acei ani demult apuși, se puteau cânta serenade romantice – era azi, în anul de grație 2015, o cărare plină de ierburi, întunecată, cam așa cum se poate vedea în distopiile americane. De altfel, întregul complex este într-un purgatoriu temporal, într-o luptă cu delăsarea specific mioritică. Se vede dorința de upgradare a managementului, recepția luminoasă, barul modern, terasa din lemn, cu umbreluțe, unde își făceau siesta pensionarii mai sus aminitiți, holurile luminoase, cu fotolii pentru o șuetă, lifturile moderne și, nu în ultimul rând, curățenia. Oximoronic, ușile străvechi, din lemn, care se încuiau cu aceeași antică cheie (nu am adus șurubelnița de acasă, așa că am folosit unghia degetului mare ca să fixez șildul) aminteau originea din deceniul al optulea al veacului trecut. Dar, căci există un dar...

Bine, trântor fiind și nebătut la cap de vreo obligație anume, am avut timp să studiez și să meditez... Stațiunile astea, cu lanțurile hoteliere, cu aleile luminate de felinare electrice, cu tufele și arbuștii ornamentali, trebuie că au fost în avansul epocii lor. Și mă gândesc ce vizionari au fost arhitecții și inginerii care le-au construit. Dacă azi, la patru decenii de la ființare, cu un minim de spoială, un hotel ca Doina, din Neptun, poate atrage turiști.

Camera oferă spațiu suficient pentru două persoane, are un hol cu dulap încăpător și aer condiționat funcțional. Culmea, ambele veioze luminau! În cameră erau și un frigider și un răcitor – nu știu dacă a fost o întâmplare sau așa trebuia. Balconul mare avea două șezlonguri, suficient cât să îți asigure confortul unei șuete nocturne (vremea generoasă i-a făcut pe mulți locatari ai hotelului să le folosească din plin, la adăpostul unei beri)...

Baia amintea cumva de grupurile sanitare din Star Trek. Mai degrabă îngustă și lungă, era flancată pe o parte de o oglindă cât tot peretele, în fața chiuvetei și pe cealaltă de ușa glisantă a sălii dușului. Și aici, un cârcotaș ar vedea urmele antichității, dar, hei! - de ce să nu ne bucurăm de câteva zile libere? Prosoape în pereche, mari, mici și unul pentru a fi pus pe jos. Au fost schimbate zilnic – deși, a doua zi am cerut să rămână așa – pe principiul descoperit în alte hoteluri, de pe alte meleaguri, că, dacă nu e chiar necesar, e bine să mai economisim din apă!

Restaurantul ocupă o aripă întreagă, la parter și este împărțit după regimul de masă al turiștilor. Și bufet suedez, și a la carte. Noi am avut bufet suedez, de tipul all inclusive (apropo, cel mai mult m-a stresat o brățară tăioasă pe care a trebuit să o port la încheietura mâinii trei zile, că, după ce am dat-o jos, încă două zile am avut impresia că e acolo). Micul dejun nu a fost variat, dar nu mă pot plânge, în calitatea mea de trântor; a fost suficient. Ca, de altfel, și prânzul și cina. Până la urmă, nu vii la mare – chiar și ca trântor – ca să te îndopi! Nu? Ba chiar, pe terasa restaurantului, cânta o formație.

Repet, complexul Doina din Neptun poate că nu se ridică la nivelul unui resort din secolul XXI – nici nu ar avea cum – dar oferă nostalgia unor vremuri în care, fără îndoială, era regina. Și, poate, nostalgia unei tinereți apuse, căci, cum altfel se explică prezența acelor pensionari simpatici, care se purtau de parcă ar fi fost oaspeții unui hotel de cinci stele, de pe Coasta de Azur (chiar așa, nu am văzut nici măcar o urmă de dispreț sau, măcar, de condescendență în privirea sau vorba lor). Îmi plăcea să îi văd cum coboară, în halate, la spa (pe care nu l-am folosit, neavând nici timp, dar nici chef), sporovăind despre una sau alta. Niciodată despre cât de rău este hotelul sau că nu au carduri de acces la uși...

---

VIZUALIZĂRI: 3412 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI