Scotocirea după obiective turistice

TIPĂREȘTE

Cum vă plimbai și vă arătai cam ce e de văzut prin stațiunea Moneasa aici (vezi impresii), acum să vă spui ce vroiam să văz și ce-am văzut până la urmă în afara stațiunii, adicătelea pe coclauri, acolo pe unde nici nu credeam că am să ajung vreodată. Zic, hai întâi s-o iau cu ce-o fi mai aproape de stațiune și-anume...

Peștera Liliecilor

Mă informasem eu cum că asta-i o hoancă săpată-n calcar negru, plină cu stalactite, stalagmite și șoareci zburători, bașca cică de-aci ar izvorî pârâul de trece pe lângă baza de tratament din stațiunea Moneasa. Ca să ajung la peșteră, aflată la vro´ 50 de minute de mers pe papainoage, musai trebuia s-o iau înspre Dezna, adicătelea pe unde venisem dinspre București. Așe c-o iau ușor, molcom și-mpiedicat la pas, ajung la ,,biscuitele” de piatră pe care-i scris Stațiunea Moneasa, o cârmesc la stânga, trec un pod și pătrund în comuna cu același nume. Amu´ știam eu că de-aci trebe´ s-o țin tăt înainte mândru pioner până când pe stânga, la o despărțire între case, îmi va sări în felinare o tablă indicatoare ce-mi zice s-o iau hăis către peșteră. Dar deodat´ mă opresc brusc fiindcă tocmai trecui pe lângă un nene ce le explica unor doamne unde-i peștera și ce-i cu ea. Concluziunea: nu vă duceți că nu se mai merită, îi vai mama ei, plină de mizerii și nu prea mai ai ce să vezi. Așe că mi se tăie elanul, cerbul și lopătarul, preferând să mă plimb prin comuna Moneasa. Da´ce comună, că mai rar mi-o fo´ să văz una ca dânsa. Ulița principală de te poartă printre case, îi o frumoasă alee pavată cu dale gri având scurgere pentru apă pe ambele părți, iar trotuarele îs pavate cu dale de piatră roșie. Casele sunt micuțe, cam gard în gard, dar foarte îngrijite, având curțile curate și pline de flori. La capătul străzii principale, în fața primăriei (clădire a unui fost conac) se află "Monumentul Pietrarului", simbol ridicat de sculptorul Alexandru Andrițoiu la 1956 trecute fix, întru cinstea muncitorilor care au lucrat în carierele de marmură de aici. Pe una din laturile monumentului sunt trecuți cei 54 de cioplitori în piatră care au contribuit la realizarea acestei lucrări. Tot aici, la câțiva metri în fața monumentului, se află o biserică romano-catolică edificată în anul 1760 de Bohus Emerich, în curtea curtea căreia se află un monument datând din anul 1893 ,,ridicat” de însuși contele Frigyes Wenckheim și soața sa Chrystina, cei în castelul cărora avusei și eu privilegiul să-mi hodinesc oasele. Ptiu, să nu-mi fie de deochi!... Iar acest monument zicese c-o fo´ renovat în anul 1903, cifră ce apare înscrisă și pe turla bisericii spre aducere aminte.

După ce terminai cu nevizitarea peșterii cu șoareci zburători și cu preumblarea prin comuna Moneasa, a doua zi mă îmbarc în Logan și-o iau înspre coclauri, pe unde și-o înțărcat mutu´ iapa, spre alte obective împrăștiate te miri pe unde, ce-mi propusesem să le văz. Primul pe listă...

Piatra cu Lapte sau Izvorul Piatra cu Lapte cum îi mai zice.

Așe că părăsesc vila unde mă cazasem și îndrept Loganprise-ul hăis înspre buricu´ stațiunii ținând-o lunga pe DN-ul 792 B, drum ce trece întrun final granița dintre județele Arad și Bihor. Trec carevasăzică de balta de agrement cu tăt cu ambarcațiunile sale, intru în cartierul de case Schmeltz, ăl în care vă spusei că se află ruinele cuptiorului de topit fer, las pe stânga Tabăra de Agrement și zbânțuieli pentru copchii și ceva mai încolo pe dreapta, Cabana Dallas (acilea zicese că se mănâncă foarte bine). Deodat´ îmi sare-n felinare o tablă pe care scria "Moneasa barat", adicătelea localitatea Moneasa s-a săvârșit... și...

,,- Băăiii, care furară-ți drumul!?”. Da domle´, șoseaua asfaltată, adicătelea deneul pe care rulasem până acu´nu mai era. Dispăru de nu se mai văzu, se gătase, se terminase, se frânse, se isprăvi, se epuiză, se încheie, devenind un drum dintr-ăla de pământ bătătorit de-i zice forestier. Eh zic, n-or fi avut oamenii chef ca să-l termine ori bani de la fondurile europene. Da´ ce, le-or da vreun sfanț? Aiurea, că auzii eu că așe-i drumul de pe la revoluțiune. Dar care din ele, a din pașopt sau a din opșnouă?

Ehe... și-aci mă dau jos din fierătanie și-ncep a căuta obectivul cu, din sau care dă lapte. Știam eu că pe-aci, pe partea stângă trebuia să fie un perete de calcar din care ar izvorî o apă. Și zicese că apa de-aci ar avea un gust deosebit, ușor dulceag, că d-aia l-o numit cineva cândva Izvorul Piatra cu Lapte. Și m-apucai oameni buni să defrișez printre copacii și tufișurile pădurii de-acolo preț de vro´ juma de ceas, doar doar mă voi izbi de vreun perete. Aiurea, nu dădui peste nimic. Nu tu perete, nu tu calcar, nu tu stâncă, nu tu piatră, nu izvor, nu oaie, capră sau vacă Milka, deci... nu lapte, nici dulce, nici bătut. Așe că m-arunc în otomobil și hai mai departe către...

Cascada Boroaia

Chiar dacă-i nemodernizat și merge prin codru, drumu´ aista-i destul de bun pentru circulațiunea cu otovehiculele. Deci merem ce merem în continuare și la un moment dat pe partea dreaptă, răsar împrejmuite cu un gard de sârmă un viloi mansardat și-un acaret de-al său, probabil vreo pensiune sau casă de vacanță întrun viitor apropiat. După ce trec de-o cabană din lemn părăsită aflată pe partea stângă, drumul ia forma literei Y, adicătelea se bifurcă. O luăm pe ,,cracul ,,din dreapta că-i drumu´ ăl principal și mai lat oleacă, ca după circa 1,5 km să dau de altă bifurcațiune unde tre´s-o ținem drept, că-n dreapta îi era interzis circulației publice, zice-se propretatea Ocolului Silvic. De-aci drumul începe a urca șerpuitor și paralel cu râul Boroaia introducându-ne astfel în valea cu același nume. Cobor geamul și înaintez încet nevrând să acopăr susurul râului, căci de-acum pândeam cu urechile ciulite locul din care apa s-ar fi auzit ceva mai zgomotos, semn că acolo ar trebui să se afle vreo cădere de apă dintr-aia de-i zice cascadă. În cele din urmă priponesc Loganul undeva la umbra deasă a pădurii și-o iau agale paralel cu râul Boroaia, aflat cam la 2 metri în jos față de nivelul drumului. Apă era, pietre erau, copaci căzuți în apă erau, cascada însă... ba. Că se mai prelingea apa peste vreun pietroi și-și întărea susurul, nu arăta totuși a fi o cascadă. Și după ce mă preumblai și-n susul și-n josul râului pân´ m-o luat cu amețeală, m-aruncai trist în Logan unde... barba începu să-mi tremure și două lacrimi îmi picurară din ochii-mi verzi-albaștri mângâindu-mi încet obrajii:

"- Unde-i cascadaaa???!!! Cascada meaaa!!! Cine-a luat cascadaaa??? Dați-mi cascadaaa!!!" Offfff!!! Deci vă dați seama, hohote cu lacrimi de crocozaur invadară tătă valea Boroaiei.

Dar îmi revin repede, că mai aveam de căutat ceva pe-acolo printre coclauri, tufișuri și copaci. Așe că întorc căruța-n drum luând-o înapoi pe unde venisem, că știam eu că până-n bifurcațiunea aia cu drumul cel închis circulației publice trebuia să fie...

Izvorul Boului

Urmăresc cursul limpede al apei, îl pierd printre bălării, iar mi-apare, iar dispare, mă ienervez... și... opresc. Mă scobor din habitaclul hardughiei și-o iau iarăși la săpat și defrișat, doar doar o-i da de vreun izvor. Dar nici de ăsta n-avusei parte crezând că-s urmărit de necuratu´. În cele din urmă mă resemnez,iar mă ienervez, mă arunc în hardughia motorizată, îmi pun centura de siguranță peste felinare ca să-mi abțin lacrimilelele, îmi iau pipota-n dinți, las pădurea Cerboasa în stânga și-o cârmesc la stânga pe drumul ăla interzis de aparținea Ocolului Silvic, că tot nu avea barieră sau altă opreliște. Ce-o fi o fi zic, dar eu vreau să văz izvoru´ că-s nervos rău. La un moment dat drumu´ se-nfige întro grămadă imensă de lemne unde, un bătrân la vro´ 70 de ani trecuți fix, spărgea și despica la buturugi c-o forță și măiestrie că rămăsei cu gura căscată și privirea înțepenită ca după troleul 96. Pi partea stângă, un căsoi mare gen cabană ce se numea Cantonul Ocolului Silvic. Coordonatele GPS unde-mi priponii Loganprise-ul: N 46.470789, E 22.298831.

Mă preling deci din mașină și m-apropii de bătrânu' cu toporu'...

"- Sara bună bage, că-i trecute de șese de după miezu´zilei. De-un Izvor al Boului știi mata´ pe-un´ s-o afla?

- Păi luați-o pe-aci prin curtea ocolului silvic."

În curtea ocolului, muzichie izvorâtă dintro nu-ș ce drăcie cântătoare și-o ceată de tineri pădurari ce salivau cu pohtă în jurul unui ditamai grătaru´ pe-ale cărui sârme sfârâiau de mama focului și-a jarului niște hălci de carne.

"- Sara bună oameni buni, poftă bună și scuze de deranj! Fie-mi cu iertare, caut și eu... cai verzi pe pereți... ăăă... pardon, un izvor de-i zice că-i al unui bou, taur, bour, zimbru, vacă, sau mai știu eu ce rumegătoare.

- Păi tăt-nainte, țineți poteca...că-i pe dreapta mai încolo izvoru´.

- Da´ apa aia de-i zice Cascada Boroaia unde-i fraților, că mă uitai după dânsa lung și deșirat, o cătai printre tăte coclaurile și tot n-o zării. Sau locul cela de-i zice Izvorul Piatra cu Lapte, ăla pe unde-i, că nici de el nu dădui?

- Ehee, nu mai sunt! Au dispărut...adio și-un praz verde, că dacă-or năpădit buruienile și tufele cât calu´ cu tot cu călăreț, bașca or mai crescut și copacii la-ntâmplare, nu mai îs la vedere, nu le mai găsește nimeni."

Mulțumesc fain oamenilor, ocolesc ,,bucătăria la purtător,, că doar nu eram tont s-o iau printre ea și țiu poteca de-a dreptul precum mi se zisese. Pe stânga zăresc două imense bazine pentru pești pline cu...brusturi, iarbă și-alte bălării înalte cât îi tulucanul, boul ăl mai de tânăr de-i mai zice și juncan. Amu´gândii eu că băietanii ăia, cu-atâtea grătare făcute zi de zi, or fi gătat toți ,,înotătorii ,,din bazinele alea, or fi terminat și găinile din bătătură că nu văzui niciuna, și d-aia or frige acu´...aoleu, cățelu´! Unde-i lătrătorul, că nu-l auzii? Da´ mâța, că nici ăleia nu-i văzui penele? Acu´ ca o mică paranteză, zicese că râul Boroaia în amonte îi plin la greu de păstrăvi. Și-atunci, de ce mă rog păstrăvărie părăsită vai mama ei?

De-aci de după bazinele cu verdețuri de toate neamurile, se deschise o mică vale prin care apa limpede a râului se unduia mumos peste pietre. În dreapta, parcă ocrotind râul, se înălțau pereții de calcar ale muntelui. După ce văzui o văgăună săpată de vreme în peretele muntelui, hop!... îmi sare-n felinare, așezată pe-un postament de piatră acoperit cu un capac din uluci, una bucată cană de plastic roz precum pantera aia din desenele animale. Ptiu, îmi puse Dumnezeu mâna-n creștet, în sfârșit găsii și eu un izvor. Iau cana, ridic capacul și...apăăă!!! Umplu cana și-o dau pe gâtlej ca tolomacu´. Simt că esofagul mi se-ngustează, stomacu-mi îngheață instantaneu cu tot cu dinții ajunși acolo, obrajii parcă se desprind de fățălău, iar mandibula se lipește definitiv cu maxilarul precum marca cu scrisoarea. Îi era rece gheață precum oceanul Arctic domne´, da´ bună rău de tot. Amu´ însă, avusei și încă mai am o întrebare pe care n-avusei curaj s-o pun pădurarilor de la ocolul silvic, ca nu cumva să mă trezesc luat pe sus și pus la proțap. Ce caută acest Izvor al Boului care odat´ în vremurile apuse îi era obiectiv turistic, în ograda Ocolului Silvic unde nu ai voie să intri? Cum rămâne cu: ,,Munții noștri aur poartă... dar n-o să-l vedeți vreodată... ?”. Hmm, no comment...

Deci după ce mă adap de la binecuvântatul izvor, plec mai departe îndreptându-mă spre alt obiectiv ce vroiam să-l văz...

Cariera de Marmură

Părăsind Ocolul Silvic, o iau de-a-ndăratelea pe drumeagul pe care venii, până colo la cabana a din lemn părăsită, unde o cotesc la dreapta. De-aci intru tot pe un fel de drum forestier dar acoperit cu piatră, care tot urcă-n sus (că în gios nu poate urca), făcând și vro´ două-trei serpentine. La un moment dat, pe partea dreaptă îmi apare un zid de piatră în care-i înfiptă o bucată de placă de marmură având scrijelită inscripțiunea "1963 – Cariera de marmoră Moneasa". Aha, zic... stai că-s pe-aproape. Mai merg oleacă preț de vro´ 250 de metri și după circa 2,5 km total parcurși de la bifurcația de lângă cabană, priponesc Loganprise-ul întrun loc viran în punctul GPS: N 46.473649, E 22.280081. De-aci continui să merg pe propriile-mi chișere încă oleacă până în locul unde se dezvăluie în toată splendoarea și mărimea ei... cariera de marmură.

Ce să vă zic, îi mumoasă rău domne´. În primul rând m-o dat pe spate peisajul impresionant: un imens deal ca să-i zic așa, sculptat în ,,trepte,, parcă de mâinile și uneltele unor pietrari uriași. La baza dealului care este, imense blocuri de marmură neagră, iar deasupra lor pereți imenși de marmură roșie.

Și-amu´ să vă spui și câte ceva despre aistă carieră de marmură, că multe-mi fu´ povestite despre dânsa. Păi zice-se că marmura aista din această carieră îi renumită în primul rând pentru calitatea ei. De exemplu, marmura roșie cum îi asta de se extrăgea de-aci, ar mai fi prin Verona, da´ cică-i mai slabă din punct de vedere calitativ, adicătelea nu-i ca asta a noastră. Apăi, cică marmura de-aci o fo´ destinată şi exportului extern, sute de mii de blocuri de-ăste pietroase luând calea către Olanda, Germania, Danemarca, Liban, Siria, Egipt, Israel și Japonia. Ba unde mai pui că marmura de la Moneasa o împodobit în perioada imperiului austro-ungar peste 150 de clădiri istorice din Budapesta și Viena. Zice-se că până și mormântul lu´ Napoleon Bonaparte... sau fără parte, o fo´ placat cu marmură adusă din aceste locuri. Dar or mai fi fost și alte construcțiuni unde fuse folosită marmura de la Moneasa precum: Palatul Cultural din Arad, Casa Presei Libere din Bucureşti, Sala Palatului ori Casa Poporului (Palatul Parlamentului). Cică și Sala de marmură de la Guvern a fost placată tot cu marmură de la Moneasa. În timpul exploatării carierei de aici au fost descoperite nenumărate peșteri, care însă au fost distruse ori de mama natură, ori de cei pe care i-o creat mama natură, devenind astfel inaccesibile. Eh, și-amu ca să vă dau pe spate, cică veniră niște specialiști d-ăi cu carte domne´, care or socoti ei ce-or socoti și le-o ieșit la finalu´ calculelelor, cum că marmura de-aci´ din cariera de la Moneasa ar putea placa toată Europa la ora actuală. Io-i mamăă! Păcat însă, că prin anii ´90 exploatarea de marmură neagră a fost sistată, zicese lipsei de interes pe piaţă pentru acest tip de marmură. Și-apoi, colac peste pupăză și marmură roșie peste a neagră, în toamna lu´ 2005 cariera s-o închis di tăt. Și totuși, la multe case și vile din Moneasa am văzut fie trepte, balustrade sau coloane din marmură roșie ori neagră.

Și după ce o admirai, cățărai și pozai cariera, mă aruncai în otovehicol îndreptându-mă spre ultimul obiectiv propus înspre admirare de prin împrejurimile și coclaurile Monesei...

Platoul Carstic Tinoasa.

Coborâm deci pe unde urcarăm și ne îndreptăm înspre stațiune unde, ajunși la hotelul Moneasa, ăl de vis-a-vis de balta de agrement, o luăm prin spatele lui urmând drumul paralel cu râul Megheș, un afluent al râului Moneasa. Drumul forestier urcă ușor prin pădure introducându-te în peisajul mirific al Văii Megheșului. După circa circa 2,5 km întâlnim o bifurcație unde drumul nostru o cotește hăis, adicătelea la stânga. De-aci parcă devine oleacă mai anevoios și mai șerpuitor dar păstrându-se același frumos peisaj. După aproximativ încă vro´ 3 km, ajung pe Platoul Tinoasa (coordonate GPS: Nord 46.486965, Est 22.242197), priponindu-mi Loganul în fața unui imens copac în ale cărui trunchi erau țintuite cu simț de răspundere două indicatoare. Unul indica traseul spre Moneasa pe Valea Megheș respectiv prin Valea Seacă, iar celălalt indica direcția spre Cabana Gaudeamus (fosta cabană meteo Izoi) aflată la 703 metri altitudine, respectiv traseul spre Vârful Izoi. Îmi scobor body-ul din otovehicol și-o iau la pas pe tavă... pardon... pe platou, în căutarea a ceea ce doream să văz și-anume lacul din poiana Tinoasa, c-auzisem eu că are o apă turcoaz mumoasă rău di tăt.

În dreapta descopăr câteva rămășițe ale unor cuptoare unde odată se ardea calcarul, obținându-se astfel varul. Mergând mai departe, zăresc pe partea stângă o cociobă și-un staul vai mama lor, semn că acolo ar fi o stână sau ceva locație provizorie a ciobanilor. În fața lor un cuptor improvizat dintrun butoi de tablă pe-al cărui horn făcut dintrun burlan ieșea molcom un fum gri-albăstrui. Lângă cuptor un taburet strâmb de lemn, un scaun cu spătar prăpădit, iar pe post de măsuță... o buturugă de lemn. La un moment dat se-apropie de mine un om în vârstă, mic de statură, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni și o haină groasă zdrențuite. Peste haină avea un fel de trenci sau pardesiu vechi, în picioare purta o pereche de cizme de cauciuc, iar pe cap o cușmă de blană de miel, învechită și-aceasta de vreme și cine știe câte purtări.

"- Ziua bună bage, știi mata cumva unde-i lacul cel verde de pe platoul aista?

- Ehe, nu mai există de multă vreme, o fo´ colo unde-mi sunt vitele, dar o secat."

Și mă uitai lung și deșirat în josul poienii Tinoasa, către o ,,căldare” aflată în depărtare la liziera pădurii. Unde cândva fusese un lac foarte frumos cu apă turcoaz, acum se vedea doar o mocirlă în care stăteau vitele ciobanului. Aveam astfel să mă resemnez și să mă mulțumesc privind minunatul peisajul al Platoului Tinoasa, un ,,tablou” desăvârșit de culoare și liniște. Și acesta nu era singurul, fiindcă toate locurile de aici din împrejurimile Monesei sunt minunate, fiecare având ceva aparte, ceva ce așteaptă a fi descoperit și admirat. Și aceasta o spun fiindcă... Am Fost Acolo.

---

VIZUALIZĂRI: 8541 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI