Din nou pe crestele Fagarașului - Sâmbăta de Sus - Bâlea Lac

TIPĂREȘTE

De la inceputul anului ne-am propus să facem in această vară câteva trasee prin Munții Făgăraș, munți pe care i-am cam trădat in ultimii ani.

Am profitat de ziua liberă de Sfanta Maria la care am mai adăugat câteva zile de concediu, și, cu echipamentul din dotare, am pornit la drum.

Inițial ne gândisem chiar să parcurgem toată creasta, dar, din lipsă de timp și pentru că nu eram chiar siguri că mai puteam să mergem peste o săptămână cu rucsac greu in spate, am ales un traseu mai scurt.

Deși l-am mai parcurs, și chiar am mai scris despre acest traseu, am ales să mergem de la Sâmbăta spre – Podragu – Cabana Negoiu, cu urcare pe Vf. Moldoveanu și Vf. Negoiu.

Vremea se anunța bună, exceptând o singură zi (cea in care ne planificasem să mergem de la Cabana Sâmbăta la Podragu) când erau posibile câteva ploi. Ne-am spus că poate ne strecurăm și că nu are rost să ne schimbăm planurile din acest motiv.

Am plecat din București sâmbătă 12 august, pe la ora 10 dimineața, convinși că aveam destul timp să ajungem la Sâmbăta de Sus, punctul de plecare spre Cabana Sâmbăta. Aici urma să ne intâlnim cu o prietenă din Elveția, aflată prin România, și care, atunci când a aflat de mica noastră excursie, și-a schimbat planurile și ni s-a alăturat.

Dar, aglomerația de pe DN1 urma să ne incurce puțin socotelile. Am reușit să ajungem la Sâmbata de Sus in jurul orei 18.00, după ce am parcurs distanța dintre Ploiești și Comarnic in aproximativ trei ore, iar de la Sinaia la Predeal am mai făcut vreo două. Poate nepoții noștri (sau strănepoții) vor merge pe autostradă până la Brașov. Noi nu prea mai avem speranțe.

Am ajuns in Sâmbăta de Sus, ne-am intâlnit cu Brigitta, am parcat mașina in fața hotelului Floarea Reginei, cel mai apropiat hotel de locul unde incepe urcarea spre Cabana Sâmbăta, am luat rucsacii (cam grei) in spate, și am pornit la drum. Era deja trecut de ora 19.00, iar drumul până la cabană se parcurge in aproximativ două ore, așa că ne așteptam să ne prindă intunericul. Nu ar fi fost asta o problemă, eram echipați cu frontale iar traseul era unul ușor, dar, trecea prin pădure, și, după cum știm, pădurea este locuința urșilor, iar noi nu prea vroiam să ii deranjăm la ora cinei. Așa că am mărit pasul, și din când in când mai fluieram sau făceam zgomote, astfel incât Moș Martin să știe de prezența noastră și să iși vadă in continuare de treba lui printre zmeure și mure.

Drumul spre Cabana Sâmbăta a suferit câteva schimbări de acum cinci ani de când l-am parcurs ultima oară, datorate amenajării hidrografice a râului Sâmbăta și a exploatării forestiere din zonă. Din păcate, a fost defrișată o bucată bună de pădure, iar tăierile continuau. Oare până cand?

Dar, pe la ora 22.00 am ajuns la Cabana Sâmbăta, prima țintă a excursiei noastre. Era noaptea Pleiadelor, iar terasa din fața cabanei era plină de turiști dornici să vadă spectacolul stelelor.

După ce ne-am lăsat rucsacii in camera in care urma să innoptăm, am stat pe terasă unde am mâncat și am urmărit ploaia de stele. A fost intr-adevăr un spectacol care nu trebuia ratat.

Deși inițial ne-am propus ca in ziua a doua să ajungem la Cabana Podragu, planurile urmau să ne fie zădărnicite.

Ne-am trezit la ora 6.00 dimineața (ce sadism să te trezești la o așa oră matinală in concediu) am mâncat o banană, am băut un ceai, și am pornit la drum. Cerul nu mai era senin și clar ca in seara precedentă. Nori pufoși acopereau crestele muntelui, ascunzând privirii noastre Fereastra Mare, prima țintă a noastră din acea dimineață.

Dar, nu ploua și nu era frig, ceea ce ne făcea să urcăm cu plăcere, savurând liniștea din jur, străpunsă doar de zgomotul pîraielor care cădeau de pe versanți sau a țipătului marmotelor care făceau cunoscută prezența noastră suratelor lor. Drumul era colorat din loc in loc de pâlcuri de rododendroni, care aruncau câte o tentă violetă pe verdele tufelor de afine.

Deși l-am mai parcurs de vreo trei ori, drumul mi s-a părut greu. Incă nu mă incălzisem iar rucsacul din spate imi cam dădea dureri de umeri, așa că, la prima oprire am mai transferat câte ceva in rucsacul lui Cristi, care era mai mare și mai gol.

De la cabană se pornește pe marcajul triunghi roșu iar drumul până sus in Fereastra Mare se parcurge in 2 ½ ore. In prima parte se urcă domol până la locul numit La Cruce, pe la 1750 m, de unde incepe adevăratul urcuș.

Noi am depășit cele 2 ½ cu aproape incă două, ajungând in Fereastra Mare puțin inainte de ora 12.00.

Aici ne-am oprit pentru o scurtă gustare și pentru a decide ce să facem in continuare. Indicatorul din creastă ne spunea că până la Cabana Podragu este un drum de 9 ore iar până la Moldoveanu de 5 ore. A fost momentul in care Brigitta a spus că renunță, că ea nu va putea să meargă atât, că nu se aștepta să fie așa greu. Nu am putut să o convingem să continue, și nici nu am insistat, știind că ea iși cunoaște mai bine puterile.

Așa că ne-am despărțit, ea coborând inapoi spre Cabana Sâmbăta iar noi pornind mai departe spre Podragu.

In timpul pauzei din Fereastră, ceața s-a ridicat dezvăluind cărarea pe care trebuia să mergem in continuare. Era un nou urcuș, pentru că de la cei 2188 m ai Ferestrei Mari urma să urcăm până sub Vârful Slănina, la 2268 m. Acum imi intrasem in ritm, iar urcușul deja nu mi se mai părea greu. Știam ce mă așteaptă in Făgăraș. Un șir nesfârșit de urcușuri și coborâșuri, in jurul altitudinii de 2100 m.

Urmând marcajul de creastă, dungă roșie, am ajuns in scurt timp in Fereastra Mică, unde, lângă refugiu, un câine de la stânile din apropiere incerca să scoată dintr-o conservă aruncată de turiști ceva resturi de mâncare. Nu ne-a băgat in seamă, nici el și nici fratele lui mare și alb care dormea lângă refugiu. Cred că erau in pauză de masă, sau li se treminase tura, pentru că oile erau puțin mai jos, in vale.

Din când in când din vale se ridica câte un val de ceață care ne inconjura pentru ca apoi să se risipească și să lase vederii trapezul Modoveanu-Viștea, următoarea țintă a noastră. Imi venea să cant de bucurie că mă aflu iar pe munte departe de zgomotul și căldura Bucureștiului.

Din Fereastra Mică, de la 2196 m, am inceput iar să urcăm pe sub Vf. Galășescu Mic (2433 m) pentru ca după o ușoară coborâre spre Fereastra Răcorelelor să urcăm spre Vf. Gălășescu Mare, la 2470 m. In vale, crestele se oglindeau in apa lacului Gălășescu sau Mănăstirii, aflat in căldarea Văii Rele a Gălășescului sub șaua Viștișoarei. In vale, ciobanii ajutați de câini mici și ageri, grupau oile care răspundeau intr-un cor de behăituri, cu o melodie care se incadra perfect in peisaj.

Nori tot mai deși se ridicau și acopereau creasta, cele două vârfuri, Viștea și Moldoveanu, ascunzându-se treptat până ce au dispărut cu totul.

Din Șaua Viștișoarei (2260 m) a urmat incă un urcuș susținut până la Hărtopu Ursului, la 2461 m, de unde am inceput să coborâm spre Viștea. Ceața era acum deasă și un vânt rece incepuse să bată in rafale. Nici vorbă să mai vedem urcușul abrupt spre vârful Viștea, urcuș pe care l-am mai făcut de două ori și la care mă gândeam cu o oarecare incordare. Pe la ora 16.30 am ajuns la refugiul Viștea, la 2310 m, moment in care am făcut o mică pauză pentru a decide ce facem in continuare. Până la Podragu mai erau cam 4 ½ ore iar vremea se anunța din ce in ce mai rea. Se făcuse frig iar o ceață deasă făcea ca vizibilitatea să fie redusă. Daca prognoza meteo se adeverea, urma ca in cel mai scurt timp să inceapă să plouă. Era cam riscant să mergem mai departe, șansele ca să ne prindă noaptea pe drum, in condiții de vreme rea erau mari. Aveam mâncare, mai aveam apă. Aveam și saci de dormit, așa că am hotărât să innoptăm la refugiu. Speram ca a doua zi vremea să fie mult mai bună (cel puțin așa spunea prognoza) iar noi să profităm și să fim dimineața devreme pe Moldoveanu.

Era prima oară când dormeam intr-un refugiu. Cand am ajuns, patru rucsaci ocupau locurile de jos. Ne-am intins sacii de dormit, am mancat ceva, am mai stat puțin de vorbă cu un cioban care iși ducea oile la stâna din Valea Rea după care ne-am băgat in saci și am adormit. Peste puțin timp au mai venit două grupuri de turiști, astfel incât refugiul s-a umplut. Am făcut bine că am rămas. Pe la ora 19.00 a inceput o ploaie cu tunete și fulgere, care a continuat o bună parte din noapte. Nu ar fi fost prea plăcut să ne prindă pe creastă.

A doua zi ne-am trezit pe la ora 7.00. Vremea era foarte urâtă. Ploua mărunt, bătea vântul, iar vizibilitatea era de aproximativ un metru. Nu prea era vreme de urcat. Un grup dintre cei cu care am innoptat in refugiu coborau prin Portița Viștei spre orașul Victoria, alții mergeau spre Sâmbăta, iar un alt grup intenționa să plece spre Balea. Noi nu ne hotărâsem ce să facem. Vremea rea ne indemna să coborâm spre Victoria, dar asta ar fi insemnat practic ratarea drumeției noastre pe munte. Ne-am spus ca decizia să o luăm la indicatoarele de la intersecția drumului care coboară spre Victoria cu cel care urcă spre Vf. Viștea. Ajunși in acel loc, am decis să continuăm și să urcăm Viștea.

Am mai urcat pe vreme bună, de două ori partea aceasta a Viștei. Nu este prea ușor, dar pe vreme bună este accesibil, cu condiția să nu te uiți prea mult in jos (ca să nu vezi prea mult din hăul de sub tine) și să fii foarte atent pe unde calci. Dar, pe o ploaie măruntă, pe o ceață care făcea să nu vedem mai departe de un metru, și pe un vânt care sufla in rafale, condițiile erau cu totul altele, iar urcușul mi s-a părut foarte greu. In prima parte a drumului, foarte abruptă, am vrut chiar să abandonez, dar Cristi a spus să continuăm, că imediat incepe o pantă mai lină. Știam că nu e chiar așa, că Viștea o urci pieptiș, timp de aproximativ 45 min., ajutându-te de mâini și având in permanență grijă unde pui piciorul. Bine că aveam mănuși pentru cățărat, care măreau aderența mâinilor pe stânca umedă și in același timp ne protejau de frig.

Dar, in afară de aceste incoveniente, ascensiunea Viștei pe această vreme a avut și un avantaj. Eram singuri pe Viștea! Nimeni nu urca sau cobora. Nu ne presa nimeni din spate și nici nu trebuia să stăm in echilibru ca să lăsăm să coboare cineva din vârf (cum se intâmplă de multe ori in zilele frumoase când Viștea este destul de aglomerată).

Până la urmă, cu mici opriri ca să ne mai tragem sufletul (aveam și rucsaci destul de grei in spate), am juns pe Varful Viștea Mare, la 2527 m, al treilea intre cele mai inalte vârfuri din România, după Moldoveanu și Negoiu. Sus bătea un vânt năpraznic, abia ne mai puteam ține pe picioare. Nici vorbă să mai mergem spre Moldoveanu. Era a treia oară când urcam pe Viștea și din diferite motive nu puteam să merg spre Moldoveanu. Era clar. Varful Moldoveanu nu mă vroia. Poate se va mai imbuna, și data viitoare il voi recuceri. Cu greu am scos telefonul din rucsac și am făcut câte o poză ținându-ne strâns de stâlpul indicator. Asta doar așa, ca o amintire a acelui moment, că de văzut nu se vedea decât o pâclă albă.

Am pornit mai departe spre Podragu, de care ne despărțeau mai puțin de patru ore, pe drum de creastă cu marcaj de bandă roșie. Drumul acesta l-am mai făcut, dar in condiții de vreme bună. Acum, in condiții de ceață și vânt puternic, același drum mi s-a părut mult mai greu. In zonele descoperite, vântul bătea atât de tare incât ne dezechilibra, trebuia să stăm și să ne ținem de câte o stâncă până se mai linștea. La un moment dat, vântul a smuls husa de ploaie de pe rucscul lui Cristi, și, după ce a dus-o pe culmea aflată la un metru deasupra noastră, a adus-o inapoi lângă picioar ele noastre, putând astfel să o recuperăm. A fost un moment amuzant, cu toate greutățile pe care le intâmpinam.

Am coborât Viștea, am trecut pe sub Vf. Ucea Mare și Corabia, după care am urcat, cu greu, un urcuș care parcă nu se mai termina, până sub Vf. Tărâța. Apa din rezervorul meu se terminase și trebuia mereu să apelez la Cristi, care se tot supăra că il opream destul de des. Și mi se mai făcuse și foame, pentru că am plecat de la refugiu fără să mâncăm iar efortul depus a făcut să imi cam umble șoricei prin stomac. Așa că am oprit pe la mijlocul urcușului spre Vf. Tărâța, in cărare, intr-un loc mai adăpostit de vânt, pentru a mânca câte un sandviș. Cu forțele refăcute, am continuat urcarea urmată de o coborâre domoală până in in Șaua Podragului. In dreapta, pe o stâncă, un triunghi mare roșu ne arăta că de acolo incepe coborârea spre Cabana Podragu. Am urmat marcajul și am coborât incet, până la primul izvor, unde am băut o cană cu apă rece și bună. Acum ne mai ardea și de admirat floricelele albastre de pe marginea cărării așa că ne-am oprit și pentru o scurtă ședință foto.

Ceața era așa de deasă, incât am văzut cabana abia când am ajuns in fața ei (in condiții de vreme bună, cabana și lacul observându-se de pe creastă). Ajunși in cabană, primul lucru pe care l-am făcut a fost să comandăm un ceai cu rom pe care l-am savurat după ce ne-am schimbat in haine uscate. Spre seară, ceața a inceput să se ridice deasupra lacului pe lângă care trecusem cu câteva ore mai inainte fără să il vedem.

Următoarea zi se anunța a fi frumoasă. Crestele munților nu mai erau acoperite de nori, ci se ridicau spre un cer senin, pe care erau numai câțiva nori mici, pașnici.

Am decis să mergem mai departe spre Bâlea Lac, dar nu pe creastă, ci pe văi. Drumul pe creastă este puțin mai periculos, de fapt are o mică porțiune mai grea, numită ”La Trei Pași de Moarte”, iar Cristi nu a vrut să mai treacă pe acolo. Am mers pe văi, care inseamnă de fapt că am urcat vreo trei culmi și am coborât două văi. Dar drumul este frumos. De la Cabana Podragu (2136 m) se urcă spre Șaua dintre Lacuri urmând marcajul cruce albastră. Din șa se poate vedea pe o parte Lacul Podragu, iar de cealaltă parte Lacul Podrăgel, mai jos, la 1980 m. După ce am coborât până aproape de lac, am urcat pe fel de horn abupt, cu grohotiș, până la 2135 m la Strunga Podrăgelului. De aici am mers mai departe traversând Căldarea Vârtopului. Peisajul era unul de poveste. Din cand in cand o ceață ușoară se ridica din văi, invăluia crestele și vărfurile, după care se risipea lăsând locul unui soare strălucitor. Sus pe o stâncă am văzut o capră singuratică, pe care nu am apucat să o fotografiem. O marmotă a fugit la un moment dat chiar prin fața noastră, iar o alta, mult mai mică, s-a ascuns repede sub o stâncă. Drumul traveresază râul Arpașul Mare care iși are izvoarele puțin mai sus și ajunge prin Strunga Portița Frunții in Căldarea Pietroasă. Sus, pe crestele zimțate, se puteau vedea temerarii care traversau porțiunea numită La trei pași de moarte. Imi părea rău că nu sunt și eu acolo. Poate data viitoare. Urcăm până in Portița Arpașului la 2175 m și ajungem la Fereastra Zmeilor. Aici facem un scut popas. In vale se vede refugiul Fereastra Zmeilor și drumul șerpuit al Transfăgărășanului. In dreapta se vedea Varful Capra, Varful Vânătoarea lui Buteanu, Acul de Revolver și Vârful Vârtopel. Până la lacul Capra mai aveam de străbătut o zonă de grohotiș după care urcam pe piciorul Caprei și ajungem la Lacul Capra, aflat la 2230 m. Aici am făcut un popas mai lung, ne-am descălțat și am intrat cu picioarele in apa rece. A fost o binecuvantare pentru picioarele obosite. După o gustare, ne-am adunat și am pornit spre Șaua Capra, ultimul urcuș și cel mai ușor inainte de a ajunge la Balea Lac. Ajunși sus in șa, au inceput să se audă zgomot de motoare și muzici date la maxim, semn că ne-am intors la civilizație.

Am ajuns la Cabana Balea Lac, fericiți după o zi frumoasă, și foarte insetați. Inainte de a ne caza, am băut o bere rece, după care ne-am făcut un duș binemeritat.

Pentru că am intârziat cu o zi (planul inițial era de a ajunge la Bâlea cu o zi inainte), și pentru că eram cam obosiți, am renunțat la drumul spre Negoiu.

Acum problema era cum să ajungem inapoi la Sâmbăta, unde ne lăsasem mașina. Telecabina nu mergea, așa că aveam două variante: să facem autostopul in locul unde incepe să coboare drumul spre Cârțișoara sau să mergem pe jos până la Bâlea Cascadă și să incercăm să găsim acolo o ocazie.

Ne-am echipat, am luat rucsacii inspate și am pornit pe șosea să facem autostopul. Au trecut vreo două mașini care nu ne-au băgat in seamă. La un moment dat am văzut că vine o dubiță albă. Asta ar fi nemaipomenită, ne-am spus. Am făcut cu mâna și, surpriză, a oprit. Erau doi tineri din Germania, care făceau turul Europei intr-un VW. Mergeau spre Sibiu așa că ne-au dus până jos, la intersecția cu DN 1. Acolo, norocul ne-a surâs din nou.

Tinerii din Germania ne-au lăsat in parcarea unui popas de la intersecția cu DN 1. Stăteam in parcare și vorbeam unde ar fi mai bine să mergem să facem autostopul, când o pereche vine lângă o mașină parcată iar soția, (care auzise discuția noastra), iși intreabă soțul ” ce spui, nu vrei să ii luăm până la Brașov”. ”Sigur”, a răspuns soțul, ”dar trebuie să iși țină rucsacii in brațe, că nu avem loc”. Ce bine, ne-am spus. Nicio problemă cu rucsacii, după ce i-am dus in spate puteam fără probleme să ii ducem in brațe până la Sâmbăta de Sus.

Am ajuns la parcarea din fața hotelului Floarea Reginei, ne-am recuperat mașina și am pornit spre casă.

Aceasta a fost mica noastră excapadă in Munții Făgăraș. Anul viitor nu vom mai parcurge trasee lungi cu rucsac greu. Nu mai suntem chiar tineri!

---

VIZUALIZĂRI: 1202 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI