Poveste tristă

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Sinaia pe la 11 dimineața. Am mers la pensiune să ne cazăm, dar încă nu se eliberaseră camerele și trebuia să ne întoarcem după ora 14. Puteam să stăm la o terasă, la o bere, dar eu sunt mai activ de felul meu. Ce să facem două, trei ore? Mi-a venit o idee: le-am zis alor mei, hai să vă arăt cum am prins eu drag de munte! Am ales un traseu ușor. Primul meu traseu, făcut alături de tatăl meu, până la Cabana Piscul Câinelui. Aceasta este situată pe Munții Baiului vis a vis de Munții Bucegi. Munții Baiului sunt mult mai puțin cunoscuți, ca Munții Bucegi și stau cumva în umbra acestora. Mie tocmai acest lucru mi-a plăcut foarte mult aici, pentru că pe traseu întâlneam doar iubitori de natură în general și de munte în special. Nu găseam pantofarii celebri, care urcă pe munte cu telecabina îmbrăcați de oraș, fac poze și lasă multă mizerie în urma lor. Plus că o mare parte din Munții Baiului sunt acoperiți de pădurea, atât de dragă mie.

Zis și făcut! Nu eram echipați de munte, dar fiind un traseu ușor, nici nu era nevoie. Evident nici pantofari nu eram. Traseul începe din centrul stațiunii Sinaia, se coboară pe lângă Primărie, se trece de piața agro-alimentară și apoi se traversează șoseaua de centură și linia de cale ferată.

Traseul către Cabana Piscul Câinelui este unul ușor, de aproximativ 45-50 minute de mers lejer. Priveliștea de acolo, asupra stațiunii Sinaia este neprețuită. Dar să revenim la oile noastre.

Chiar la momentul începerii urcușului dăm de o pancartă mai veche, pe care scria : Cabana Piscul Câinelui este în renovare. Zic, nu-i nimic, măcar facem o mică plimbare până acolo, ca să ne dezmorțim oasele.

După aproximativ 45 de minute ajungem în dreptul cabanei. Aici am parte de două surprize, una mai placută decât alta. În primul rând nu o mai recunosc deloc. În locul căbănuței din piatră și lemn a apărut o construcție somptuoasă. A doua mare surpriză este pancarta care ne atenționează, că este proprietate privată și accesul este strict interzis (văz că-i gata renovată si gata confiscată iubitorilor de natură). Sincer m-am mirat eu, că pe timpul urcării nu am întâlnit niciun alt turist, dar nu mă așteptam la asa ceva. Ba nu mint, am întâlnit un băiat și o fată care urcau și coborau cu un ATV. Iubesc mașinile și motoarele, dar această invenție să-mi fie cu iertare, dar nu o înghit deloc. Eu aș limita-o doar la urgențe gen Salvamont și eventual la aprovizionare. Pe munte mă refer desigur. Așa folosită de toți, efectiv strică liniștea si armonia din natură. Exact lucru pe care-l caut, când mă refugiez departe de capitală.

Dar iar am deviat. Cabana Piscul Câinelui, am aflat de la localnici, că a incăput pe mâna unor frați milionari din Timișoara (nu le dau numele), care au scos-o din circuitul turistic, pentru a o introduce în circuitul personal. Oare de ce? Ca să facă petreceri monstruoase departe de ochii oamenilor de rând și a presei, dat fiind ca este mai izolată? Întreb și eu, nu dau cu parul! Respect dreptul la proprietate privată, dar oare nu li se putea impune să o păstreze în circuitul turistic? Așa cum de exemplu s-a întâmplat cu Castelul Peleș, Castelul Bran sau Castelul Canatacuzino! Sau poate nu s-a dorit acest lucru! Nu vreau decât să le bat obrazul proprietarilor acestei cabane!

Închiderea acestei cabane, simbol al localitătii Sinaia, parcă a rupt ceva din mine. Aici am învățat sa iubesc si să prețuiesc muntele, pe vremea copilăriei mele. Am făcut acest traseu de zeci de ori, fie pe soare, fie pe ploaie sau vânt și de fiecare dată mi-a plăcut nespus. Un traseu ușor, accesibil oricui! De altfel drumeția pe munte, prin pădure este de departe preferata mea. Nu știu de ce, dar de când am citit poezia lui Eminescu, aceste versuri îmi vin totdeauna în cap în timpul drumețiilor. Și asta de fiecare dată.

O să închei acestă poveste tristă pentru mine, cu o mică istorie a Cabanei Piscul CÂINELUI. Pe la începutul secolului XX o mână de montaniarzi inimoși s-au hotărât să construiască un adăpost din lemn. Printre aceștia îi amintesc pe Iosif Sângiorgian, Tache Ionescu și Bucura Dumbravă. Acest adăpost inițial era folosit doar vara, ca adăpost de ploaie. Ulterior s-a construit o clădire din piatră si lemn, cu o terasă în față unde erau prinse în piatră câteva mese. Aceasta a fost cabana, pe care o știam si eu. Inițial nu era electrificată, acest lucru producându-se mai aproape de zilele noastre. La cabană găseai întotdeauna oameni inimoși, unde puteai găsi un refugiu, puteai servi un ceai cald sau o bere Azuga rece. Sau pentru copii un sirop de fructe de pădure, culese chiar de cei de la cabană. Puteai să admiri priveliștea. Puteai să visezi. Ca o mică paranteză, așa cum foarte bine spunea colegul puiutea, mare diferență între cabanierii de altădată și proprietarii din ziua de azi!!!

The end. S-a sfârșit povestirea, s-a sfârșit și cabana!

P. S.

Rog webmaster să pună video youtube si să-mi accepte două poze preluate de pe un site, pentru a vedea cum arăta cabana la începuturi și cum arăta în anii copilăriei mele!

Mersi!

---

VIZUALIZĂRI: 2106 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI