A 11-a porunca sau Babilonul morosenilor - Barsana

TIPĂREȘTE

Mănăstirea Bârsana este amplasată pe drumul ce duce de la Sighetul Marmaţiei către Săcel, la ieşirea din localitatea Bârsana, pe partea stângă cum mergi spre Săcel. N-ai cum s-o ratezi sau să treci pe lângă ea pentru că este la şosea, amplasată pe un mic deal, vizibilă de la distanţă.

Jos la baza dealului, imediat lângă şoseaua principală, este o parcare foarte mare, un magazin cu suveniruri, în incinta căruia undeva în lateral sunt şi toaletele, o plăcintărie cu produse tradiţionale şi un restaurant unde se servesc, pe lângă preparate specifice zonei şi produse din bucătăria internaţională gen pizza sau hamburger. Asta ca să fie pentru toate gusturile.

Tot aici jos este şi o poartă maramureşeană, pe sub care trece un drum care urcă până sus la mănăstire. Poarta este construită simetric faţă de axa verticală mediană, este din lemn, fără uşi iar lemnul din care este construită este încrustat cu diverse modele maramureşene. Ca orice construcţie din Maramureş, care se respectă, are un acoperiş confecţionat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică. Două jardiniere din lemn, pline cu muşcate, puse în pragul unde ar fi trebuit să fie uşile de la intrare, completează design-ul porţii. Foarte frumoasă poartă!

Magazinul de suveniruri, foarte frumos construit, din lemn încrustat cu diverse modele tradiţionale, tot în stil maramureşean, are acoperiş tot din şindrilă de brad şi da, aţi ghicit, în formă de coadă de rândunică. Lângă acesta, aproape de poarta peste drum, mai este o mică gheretă, unde se coc plăcinte şi de unde se cumpără băuturi răcoritoare iar în faţa acesteia, câteva mese, cu scaune şi umbrele foarte ascuţite, acoperite la fel ca şi plăcintăria cu, da, aţi ghicit iarăşi, şindrilă de brad în formă de, aşa, coadă de rândunică. În partea opusă acestora este amplasat restaurantul, cu pereţii parterului construiţi din piatră, vopsiţi în alb, pe care se sprijină un etaj de clădire construit din lemn de brad, cu un culoar tip terasă, plin de flori, care înconjoară etajul şi a cărui acoperiş… dacă mai spun odată o să închideţi pagina cu review-ul.

Bun. Până aici e bine. Să mergem mai departe. Sunt două moduri în care se ajunge, din parcarea de jos, la intrarea în mănăstire, care mănăstire este amplasată în susul dealului, la mică distanță de parcare. Primul, și cel mai lesne, este să urci cu mașina, trecând pe sub poarta frumos sculptată, până sus la intrare, preț de vreo 200 de metri, mergând pe un drum asfaltat, şerpuit, foarte lat, care are pe margine și o alee pentru cei care doresc să urmeze această cale. A doua posibilitate, și cea mai utilizată de majoritatea pelerinilor care vin motorizați, este de a lăsa maşinile în parcarea de jos şi de a urca per pedes, pe o alee cu mai multe rânduri de trepte construite din piatră betonată și care începe din imediata apropiere a magazinului de suveniruri. Aleea are și o balustradă masivă, construită din lemn lăcuit de brad, care contrastează ușor iritant, prin masivitate, cu dimensiunile treptelor având impresia că a fost construită de şi pentru uriași. Același model de balustradă mărginește și drumul asfaltat care urcă până la mănăstire, pe marginea cu valea.

De îndată ce scările de urcat se termină, ajungi pe un platou destul de mare, asfaltat, unde este amenajată o a doua parcare, platou mărginit pe partea stângă, unde se vede și valea Izei, de aceeași frumoasă balustradă iar pe dreapta este panta dealului pe care sunt placate pietre de râu, la fel cum este placată și partea cu versantul drumului asfaltat, care urcă la mănăstire, oferind ochiului aspectul de gard din piatră.

Dar ajuns sus, în apropierea intrării în locașul sfânt, va fi foarte greu să observi detaliile ce împodobesc locul, pentru că privirea muritorului va fi atrasă, ca de un magnet, de poarta de intrare a mănăstirii, sau cum i se mai spune turnul în care este clopotnița. O capodoperă, o frumusețe imposibil de descris cu de-amănuntul, ceva ce pare ireal, parcă întâi desenat și apoi, printr-o magie numai de moroșeni știută, transpusă în realitate, cam așa s-ar defini la prima vedere poarta de la intrare. Privirea-ți rămâne ațintită spre măreața clopotniță iar picioarele te vor duce singure spre ea, oamenii părând asemeni fluturilor nocturni atrași de lumina vreunui bec sau lumânare. Noroc cu asfaltul drept și fără de gropi întins pe jos.

Turnul clopotniței este construit simetric față de axa verticală, o simetrie care intrigă prin perfecțiune, până și desenele, culorile și ferestrele respectând frumusețea simetriei. Baza lui este construită din piatră, tencuită și vopsită în alb, având cam 3-4 metri înălțime, de unde mai departe pornește acoperișul, foarte înalt, cu două balcoane, unul mai jos și unul chiar aproape de vârf, acoperiș realizat din, scuze de repetare, șindrilă de brad în formă de coadă de rândunică. Am scris foarte repede rugămintea este să citiți la fel de repede, cu scuzele de rigoare pentru repetare. Bârnele care sunt vizibile, din structura de lemn, sunt împodobite cu modele frumos sculptate în stil maramureșean. Sus de tot, în vârf, este o cruce din metal în vârful căreia se vede un paratrăsnet, semn că Domnul, din când în când, mai dă cu fulgere și peste casele credincioșilor care le slujesc pe cele sfinte. Și dacă tot am ajuns la slujitorii Domnului, bine de spus este că aceasta este o mănăstire de maici, care o slujesc cu adâncă credinţă, iar biserica mănăstirii poartă hramul ”Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”.

Deasupra porții de la intrare, largă și înaltă, de formă boltită, stă scris cu litere aurii, pe fondul alb al peretelui, o frază care bănuiesc faptul că este un citat, iar dacă este așa, este sigur din Biblie: „Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului”. De cum ai intrat pe sub clopotniță, pe stânga este un magazin, unde se găsesc de cumpărat tot felul de obiecte tradiționale maramureșene și bisericești, toate fiind, desigur, sfințite. Pe dreapta este o încăpere și scara ce duce sus în turn. Tot în magazin se poate achita și o taxă pentru cei care doresc să fotografieze sau să filmeze în incinta mănăstirii, parcă de 5 RON. Cu toate acestea, există unele locuri unde sunt indicatoare cu fotografiatul interzis.

Trecem pe sub turnul clopotniței, intrăm în curtea mănăstirii și... și-mi dau seama că începutul review-ului este total greșit. Imaginea ce ni se deschide înaintea privirii este de o desfătare supremă pentru ochii noștri de muritori, asemeni unui ospăț regesc pentru papilele gustative, şi urmând comparaţia mai departe, începutul review-ului meu seamănă cu o omletă cu ceapă și slănină afumată, care rătăcește printre delicatesele întinse pe o masă regală.

Încerc, pe loc, forțându-mi neuronii paralizați de frumusețea ce se întinde înainte-mi, să încropesc un început de naraţiune pentru atunci când voi povesti cuiva ce am văzut la Mănăstirea Bârsana iar ce reușesc, este să încheg câteva versuri inspirate, copiate și improvizate: ”Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai/ Șade mult frumoasă/ Și maiestuoasă/ Mândră mănăstire/ Plină de iubire/ Mare și iubită/ De îngeri ctitorită. ” Eșuez lamentabil, zic eu, și pășesc fascinat spre interior.

Curtea mănăstirii este foarte mare, străbătută de mai multe alei pietruite, iar printre primele lucruri ce le observi, de cum intri, este numărul mare de clădiri care compun așezământul, precum şi multitudinea de flori care le împodobesc. Privind cu mai mare pricepere, realizezi că, deşi pare că intri într-o curte clar definită de clădiri, lipseşte gardul împrejmuitor. Mănăstirea este fără de gard dar poziţionarea clădirilor delimitează clar spaţiul ce defineşte curtea acesteia. Clădirile par a fi dispuse pe un cerc imaginar, semn al perfecțiunii, delimitând absolut, asemenea unui joc de GO, o curte interioară.

Spaţiul din mijloc este asemenea unui parc mare plin cu flori, unde este şi un mic lac, care privit de undeva de sus seamănă cu simbolul matematic ce defineşte valoarea infinit, probabil realizat cu intenţia de a sublinia subtil timpul existenţei divinităţii, a lui Dumnezeu. Lacul este traversat la mijloc de un pod de lemn, în care lumea aruncă bănuţi după ce se gândesc la o dorinţă, obicei mai rar întâlnit la credinţa ortodoxă.

Tot central sunt dispuse două foişoare. Unul din ele, cel mai mic, este Aghiasmatarul, adică locul unde se păstrează agheasma cea tămăduitoare de boli, dezlegătoare de păcate, cu dar de sfinţenie, care alungă demoni şi le strică lucrările. Acesta adăpostește, în interior, o fântână din cărămidă pe care este construită o frescă, realizată tot pe un suport din cărămidă, în formă de fereastră, intenția probabilă fiind de a se asemui cu o fereastră ce se deschide înapoi în timp și de a transpune privitorul în timpul și la locul imaginii. Fresca ni-L arată pe Domnul nostru Isus tămăduindu-l pe slăbănog, la scăldătoarea Vitezda.

Aghiasmatarul, este piesa centrală a întregului ansamblului mănăstiresc şi de lucrul acestuia îţi dai seama privind parcul mănăstirii de undeva de sus. Aghiasmatarul este înconjurat de o alee pietruită iar din cercul aleii, astfel format, pornesc alte şase alei, asemenea unor spiţe curbate, către celelalte clădiri ale mănăstirii şi care alei au capăt în aleea ce descrie cercul mare și care merge de jur împrejurul curţii, unind toate clădirile între ele. Aghiasmatarul este fără de pereţi laterali, construit din bârne de lemn sculptate cu măiestrie, pe care se sprijină acoperișul conic, înalt și ascuțit.

Celălalt foișor, mai mare, este Altarul de Vară, de formă octogonală, la fel construit din bârne de lemn sculptate pe care se sprijină un acoperiș în trei trepte, cu un mic balcon plasat înainte de ultimul acoperiș. Foarte frumos, cu efect estetic deosebit, este acoperișul median, a cărui vălurire îl aseamănă cu o fustă croită în stil modern, dar asemănarea, bănuiesc, este pur întâmplătoare, de fapt fusta semănând cu modelul acoperişului. În Altarul de Vară se ţin procesiuni, probabil când vremea este frumoasă şi numărul enoriaşilor este foarte mare.

Pornim, de la turnul clopotniţei, pe aleea lată de piatră, spre stânga, pentru a parcurge cercul mare care uneşte, prin aleea circulară, toate clădirile între ele iar prima clădire pe partea stângă este Muzeul Monahal unde, ca să-l vizitezi, trebuie să plăteşti o taxă de 2 RON de persoană. Privit de afară, muzeul este structurat pe trei nivele, două construite din piatră tencuită şi vopsită în alb iar al treilea nivel este din lemn. Arhitectura lui o are la obârşie, de asemenea, pe cea maramureşeană, cum de altfel sunt realizate toate clădirile ce compun mănăstirea, diferenţa dintre ele fiind dată prin realizări specifice, funcţie de utilitatea pe care o deţin sau valoarea simbolică necesară de exprimat.

În interior, clădirea muzeului, prin construcţie, realizează o imensă risipă de spaţiu, partea din mijlocul ei fiind un imens spaţiu gol pe toate cele trei nivele, locul de prezentare a exponatelor fiind astfel drastic diminuat. De cum intri, pe partea dreaptă, este un mic loc, ca un pult, unde îşi are locul de muncă o măicuţă, care te încasează de taxa de vizitare, când am intrat noi fiind foarte preocupată cu o vânzare, la care se pare că nu-i prea ieşeau socotelile şi tot aduna şi scădea, pe o hârtie mai multe cifre, reprezentând preţurile obiectelor cumpărate de o femeie. Acolo am întâlnit şi semnul cu fotografiatul interzis, afişat pe o hârtie mare, imediat la intrare. Întrebarea noastră, adresată măicuţei taxatoare, cum că de se aplică şi la cei ce au plătit taxa foto, a rămas fără răspuns, aceasta continuând preocupată cu afurisitele de calcule matematice, probabil de frica multelor zile pline de canoane ce avea să le primească de greşea la socotitul arginţilor.

La primul nivel al muzeului sunt expuse foarte multe cărţi bisericeşti şi icoane foarte vechi, cea mai veche datând de prin anul 1500 iar celelalte de prin anul 1700-1800, imediat după înfiinţarea mănăstirii. Tot aici sunt prezentate mai multe obiecte tradiționale, mai există un stand cu suveniruri deja clasice iar în partea stângă, lângă intrare, sunt două manechine copiii, îmbrăcate în costume tradiționale. Câteva machete cu biserica mănăstirii, o sobă din piatră vopsită în alb a cărui horn se înalță pe lângă o scară de lemn și mai multe cruci de lemn, frumos sculptate, completează decorul acestui nivel. Pardoseala este din piatră iar acolo unde este din lemn este acoperită de covoare realizate în modele tradiționale.

Al doilea nivel, unde se ajunge pe două scări laterale oferind posibilitatea realizării unui circuit, este realizat astfel încât să creeze impresia cum că privitorul se află într-o gospodărie ţărănească, înăuntrul casei. Aici vom regăsi aproape toate obiectele casnice necesare traiului unei familii de moroşeni, de la oalele şi ulcele suspendate de grinzile casei şi până la leagănul mezinului casei. Spaţiul lateral de expunere fiind foarte zgârcit ca dimensiune, gospodăria a fost împărţită în două, jumătate fiind expusă pe o parte laterală şi jumătate pe partea cealaltă, cele două părţi fiind legate între ele printr-un coridor, asemănător cu cel din faţa unei case tradiţionale, intitulat „şatră”. Pe jos sunt puse covoare lungi, care acoperă pardoseala, aducând câtva din căldura sufletească a unui cămin.

La ultimul nivel, unde se ajunge pe o singură scară din lemn poziţionată în partea dreaptă, este o expoziţie cu vânzare de icoane şi obiecte religioase. Prețurile destul de mari, ce-i drept icoanele erau și foarte frumoase, ne-au îndemnat doar la privit, lăsând cumpăratul pentru alții, mai cu dare de mână. Am coborât la primul nivel şi am ieşit din muzeu, pe o uşă dispusă în partea opusă intrării, care uşă te duce pe o terasă din lemn, orientată să-ţi ofere o vedere spre casele satului. Toată construcția terasei este din lemn, frumos sculptat, iară pe mijlocul acesteia este o scară care coboară în spirală spre baza clădirii.

Priveliştea este de vis, casele din sat parcă sunt, cum s-ar zice, din același aluat cu cel al mănăstirii, având simțirea că spiritul lăcașului sfânt și-a întins aripile peste toată valea și a transformat casele moroșenilor ca să fie aidoma clădirilor din cercul imaginar al sfântului loc. Dealurile, pline de păduri de foioase cu pășuni înguste presărate ici-colo, parcă împing Iza, a cărui curs este ghicit după lunga dâră de sălcii care se prelinge de-a lungul văii, spre casele înșirate de-a lungul drumului.

Intrăm înapoi în muzeu și ieșim de data aceasta spre interiorul curții pentru a ne continua plimbarea. Zăbovim preț de câteva minute la ieșirea din muzeu, privind spre celelalte clădiri ale mănăstirii printre pomii tineri plantați, la întâmplare, și printre șirurile, parcă infinite, de flori. Locul întreg este o desfătare pentru privire, pentru ochii oricărui muritor și pentru moment mă simt stânjenit de atâta plăcere a vederii, de parcă aș săvârși un sacrilegiu, un păcat. Norocul nostru că Moise a coborât de pe Muntele Sinai doar cu 10 porunci, căci de mai era o poruncă, a 11-a, și aceasta ar fi fost cu păcatul plăcerii de a privi, atunci sigur Mănăstirea Bârsana ar fi rămas departe de privirile tuturor muritorilor care ar fi dorit să se ferească de acest păcat. Atâta este de frumoasă!

Am pornit mai departe spre stânga iar următoarea clădire este un fel de hotel al mănăstirii unde sunt cazate grupuri mari de pelerini care vin la mănăstire, și poartă numele, așa cum se și bine înțelege, de Arhondaric. Acesta are trei nivele și este la fel de frumoasă, ca și construcție, precum toate clădirile mănăstirii, cu primul nivel din piatră iar celelalte două din lemn frumos sculptat. La toate cele trei nivele sunt camere utilizate ca dormitoare, în exterior balcoanele fiind împodobite cu flori.

Urmează o altă clădire, mult mai mare, cu mai multe nivele, unde la parter se află Trapeza, adică sala de mese, bucătăria și spălătoria, iar la etaj este o terasă imensă a cărui balustradă exterioară este de asemenea împodobită cu flori. Tot aici, în această clădire, se află și biblioteca mănăstirii. Destinația acestei clădiri este de a găzdui servirea mesei la prăznuirea hramului și de aceea denumirea ei este, de obicei, de Praznicar. Se mai cunoaște sub numele de Trapeza și Praznicarul.

Casa Duhovnicului, sau a săvârșitorului Sfintelor Taine, care este foarte aproape de Praznicar, este cea mai mică construcție dintre cele plasate pe exteriorul curții mănăstirii. Este din lemn, cu un singur nivel, așezată pe o fundație de piatră și este, cum era și de așteptat, împodobită cu flori. Seamănă foarte mult cu o casă maramureșeană simplă, în contrast cu importanța celui căruia îi este destinată.

După Casa Duhovnicului, în spate, este Casa Artistului iar în continuare urmează cea mai frumoasă construcție a întregului ansamblu mănăstiresc: Stăreția sau locul Starețului mănăstirii. Spectaculozitatea construcției constă în modul de realizare, care se dorește o combinație între casa maramureșeană și biserică, între acoperișul simplu al casei moroșanului de rând și acoperișul parcă sub formă de săgeată aruncată spre cer, respectiv coiful din turnul bisericii. Rezultatul este o îmbinare sublimă, o trecere firească arhitecturală, care fără o cercetare atentă reușește să păcălească ochiul, de la cele pământești, lumești, reprezentate de căminul familiei, la cele sfinte reprezentate de biserică, de fapt aceeași lume, transpusă într-o omogenitate firească dacă este să ne gândim la geneza tuturor lucrurilor pe acest pământ.

Stăreția este construită pe mai multe nivele, cu terase pe toate cele patru fețe ale clădirii, ornate din belșug cu flori, cu mai multe scări de acces pe aproape toate părțile, precum şi cu diferite odăi a căror folosinţă e numai de cei sfinţi ştiută.

De la Stăreție, poteca de piatră continuă spre poarta de intrare, mărginită, pe o parte de flori în spatele cărora, din loc în loc, sunt puse felinare, în chenar rotund de lemn, amplasate pe postamente de piatră. Spre mijlocul curții, pleacă, dinspre margini, mai multe garduri de mică înălțime, din nuiele împletite, care însoțesc aleile de piatră, delimitând spații abstracte, toate mergând spre Aghiasmatar.

Urmează o altă clădire importantă a mănăstirii, Casa Maicilor, loc de odihnă pentru slujitoarele de zi cu zi întru Domnul. Această clădire este aproximativ la fel de mare precum Stăreția dar este mai modestă, în realizare, decât aceasta. Florile sunt și ele la locul lor, adică de jur împrejurul clădirii.

Urmează ultima clădire, dispusă în ordinea descrierii de la stânga la dreapta şi care este de fapt prima pe partea dreaptă de la intrare, clădire care are rolul cel mai important, clădirea bisericii. Această construcție are acoperişul cel mai nou, şi este structurată pe mai multe nivele, vizitatorii având acces doar la primul şi la al doilea nivel unde se ajunge pe două scări dispuse simetric pe lângă uşa de intrare în sala de la primul nivel. Biserica este foarte înaltă, fiind cea mai mare construcție de lemn din Europa, măsurând 57 de metri. Aproape de vârf este și nelipsitul foișor iar deasupra lui este acoperișul, ca un coif care are o cruce imensă la capăt, prevăzut, pentru orice eventualitate, și cu un paratrăznet. Privit de aproape, turnul acesteia pare că înțeapă cerul, de parcă moroșenii au dorit mai degrabă a ajunge la cele sfinte cu trupul mai degrabă decât cu sufletul. Întâmplarea biblică cu Turnul din Babel îmi vine, natural și firesc, în minte. S-o fi întâmplat pe aici pe undeva și moroșenii or fi cei din poveste, cine știe?

Faptul că biserica este în același timp și foarte scurtă, trezește în privitor senzația de suplețe, mai degrabă decât cea de înălțime și dacă este să continui cu comparațiile se aseamănă cu o fecioară suplă, asemeni fetelor de moroșeni îmbrăcate cu fustele strânse pe talie, gătite de sărbătoare.

Amândouă încăperile biericii, atât cea de la primul nivel care este biserica primară cât și cea de la al doilea care este biserica propriu zisă, sunt săli de procesiune pictate şi decorate corespunzător religiei ortodoxe. Bolta sălii de la etaj se sprijină pe stâlpi de stejar iar pe jos sunt covoare roșii. Picturile sunt realizate recent și se recunoaște influențele stilului mai nou în realizarea acestora. Tocmai datorită acestui fapt pereții par mai aerisiți, încăperea parcă generând o stare care creează liniște sufletească.

Accesul la nivelele superioare se realizează pe o scară circulară care pleacă de la al doilea nivel, dar trecerea este interzisă fiind amplasat şi un afiş pe care scrie „Trecerea oprită”.

În afara bisericii, în partea stângă, se află locul unde se aprind lumânări pentru sufletele celor vii și celor morți, loc construit din piatră cu trei intrări, de fapt bolți realizate din cărămidă. Pe stânga și pe dreapta intrărilor sunt două picturi reprezentând fiecare câte un înger iar undeva în spatele acestei construcții de piatră, pe deal, sunt mai multe cruci din piatră și din lemn, foarte frumos realizate, probabil acolo fiind cimitirul mănăstirii.

Ieșim din biserică iar pe jos, imediat lângă prag, o măicuță tocmai a pus un fel de covor, cam de 5 metri lungime, sintetic, de culoare albastră, realizat din fâșii subțiri de plastic, asemănător cu gazoanele artificiale. Covorul este proaspăt spălat, fiind încă ud iar măicuța se uita la el dacă este bine unde este pus, bănuiesc eu. De undeva din spatele bisericii, vin doi bărbați din care unul are pantofii plini de noroi și dau să intre în biserică. Cel cu pantofii murdari începe să se curețe de noroi pe covorul proaspăt spălat, moment în care măicuța se roșește la față și-l interpelează cu o voce tăioasă: ”Unde ați găsit noroiul ăsta? Vedeți că numai ce-am curățat covorul! ” îl admonestează pe împricinuit care sare jos de pe covor și-și continuă procedeul de curățare a pantofilor pe aleea de piatră. Scena pare, cum s-ar spune, din alt tablou, întrebarea fiind: Cine și ce-o fi greșit în toată povestea asta?

Lucruri de luat aminte:

- Luați cu voi mult timp liber pentru a savura pe deplin frumusețile lăcașului sfânt.

---

VIZUALIZĂRI: 3995 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI