"Moara uitată a Îngerului decăzut" - Cascada Moara Dracului - Apuseni

TIPĂREȘTE

Cascada Moara Dracului este una dintre cele mai spectaculoase, frumoase şi sălbatice cascade din România. Ea se află localizată în Munţii Apuseni, Masivul Vlădeasa şi se ajunge la ea pornind de la drumul european ce leagă Clujul de Oradea spre comuna Valea Drăganului şi după aceea continuând pe valea cu acelaşi nume până la Barajul Drăganul, cam 22 de km. Traversezi barajul şi drumul continuă neasfaltat, forestier şi foarte, foarte, foarte rău pe lângă baraj, coborând printre munte, pe stânga, şi lac, pe dreapta, până la coada sudică a lacului de acumulare. După aceea drumul continuă, pe unele porţiuni mai bun pe altele mai rău, şerpuind pe lângă Pârâul Drăganul, până la Cantonul Ciripa. De la baraj până la canton sunt cam 18-19 km de drum pietruit care îţi încearcă serios suspensiile maşinii şi pe când ai impresia că ai ajuns şi greul a trecut, de fapt greul şi ce-i mai rău abia începe.

Cantonul Ciripa este de fapt un corp de clădire, părăsită de parcă ar fi fost vandalizată, amplasată într-o mică poieniţă, pe partea stângă a drumului. Pe lângă ea zac mai multe maşini vechi, ruginite şi abandonate, stricând frumuseţe de peisaj. Pe partea dreaptă se face un drum care, din câte am înţeles de la mai mulţi turişti care campaseră acolo, duce spre Padiş. Tot în poieniţa cantonului, vei vedea pe copaci un indicator care te îndrumă spre cascadă, pe o potecă ce urcă pe dealul din spatele cantonului. Dacă ai ajuns la canton, cu maşina, atunci ai trecut de intersecţia unde trebuia să virezi la stânga şi va trebui să te întorci înapoi.

Pentru a continua drumul spre cascadă cu maşina, înainte de canton, cam cu 200 de metri, trebuie să virezi pe un drum la stânga, marcat cu semnul turistic de cruce albastră. Zguduit bine de cei 19 km parcurşi porneşti, cu maşina, pe ultima porţiune de drum, cam 5 km, asta dacă se poate numi drum ce urmează pentru a vedea minunea... De fapt, ceea pe ce mergi, începe ca un drum şi pe parcurs se îngustează ca o potecă pe care intră doar o maşină, plină de pietre şi colţuri de stâncă ascuţite care abia aşteaptă parcă să smulgă bucăţi din maşinile care încumetă să se aventureze pe ea. La un moment dat drumul urcă ameţitor pietrele zburând care încotro de sub roţile autovehiculelor care scârţâie din toate încheieturile dându-şi parcă ultima suflare în bătălia cu panta diavolească.

Şi când ai impresia că ai ajuns drumul face un viraj de 150 de grade la dreapta. Aici maşinile mici abandonează lupta, drumul devenind o adevărată piatră de încercare chiar şi pentru cei cu maşini cu tracţiune 4x4. Pe o piatră uriaşă cineva a scris, parcă pentru a râde de cei care au ajuns până acolo, că mai este un km până la cascadă. Descurajant pentru cei care au urcat cei 4 km pe jos şi dezarmant pentru cei mai plinuţi, numai când ridicau ochii şi priveau continuarea drumului, respectiv o pantă ucidativă a cărui capăt nu se vedea pentru că la o distanţă apreciabilă făcea un viraj la dreapta. Îndârjiţi pornim la drum hotărâţi să dăm gata criminala pantă dintr-o suflare, dintr-un „şfung”, cu speranţa că după viraj panta se domoleşte. După 200 de metri începem să gâfâim, cu toţii, şi cu îndoială în suflet privim în sus, pentru că panta se îndârjeşte, nu să devină mai lină, ci să devină şi mai abruptă. Ei, de aici nu sunt sigur că mai urcă nici măcar un 4x4 pentru că deja ne sprijinim cu mâinile pe pământ pentru a continua urcarea. După încă 100 de metri facem o pauză să ne tragem sufletul iar unii iau în serios opţiunea de a abandona urcarea, de a rămâne pe loc şi a-i aştepta pe ceilalţi care vor să urce mai departe.

Suntem pe o vale iar în dreapta noastră curge pârâul Dracului care este foarte departe în jos faţă de drum şi parcă îşi râde de noi. Gâturile ni s-au uscat deja şi nu am luat nici apă cu noi pentru că am zis că bem când ajungem la cascadă. Ne uităm unii la alţii şi ne ferim privirile pentru că doar nebun să fii să cobori jos la maşini după sticlele cu apă şi să urci din nou. Să cobori la pârâu după apă - nici vorbă.

Urmăm crucea albastră şi la un moment dat traseul părăseşte şi drumul ucidativ şi ne trece în pădure, unde panta continuă parcă şi mai a dracului iar noi continuăm să urcăm printre copaci căzuţi şi bolovani, ţinându-ne de trunchiuri şi crengi şi punând piciorul pe trepte scobite în rădăcinile copacilor. Avem toate simţurile ascuţite şi ne îmbărbătăm prosteşte că mai avem puţin până la finish dar realizăm cu toţii că este o minciună pentru că pârâul susură cu acelaşi zgomot molcom şi înfundat total diferit de zgomotul produs de căderea apei la o cascadă. Mai facem o pauză. Nu mai ştim cât am urcat, dar am urcat încontinuu fără nici o porţiune de drum drept iar pe ce urcam mai mult drumul devenea mai înclinat, panta mai abruptă. Pârâul îşi râde în continuare de noi. Blestematule!

Cerul era senin, culoarea lui fiind asemănătoare unei pietre preţioase foarte rare, mergând de la culoarea turcoaz-ului, la miază-zi unde soarele strălucea tare, până la culoarea safirului, în partea opusă, la miază-noapte. Aerul, plăcut la respirat şi numai bun de excursie, stătea liniştit refuzând să se mişte pentru a ne răcori, de parcă Eol, speriat de puternicul Helios, s-a retras şi el la umbra pomilor care au rămas pavăză umbrită pentru toate cele lăsate de Domnul pe acest pământ. Soarele ardea foarte tare iar în porţiunile de potecă unde ieşeam de sub umbra brazilor, acesta arunca peste noi, fără milă, găleţi de fierbinţeală. Privind la poteca abruptă, gândindu-mă la chinul ce ne mai aştepta până la capăt, care capăt aveam deja convingerea că este pe lumea cealaltă, şi lovit fiind de săgeţile nemiloase ale soarelui am început să am îndoieli referitoare la poziţionarea Iadului în Univers precum şi a celor nevăzute despre care am învăţat din cărţile sfinte. „Da, mi-am zis, sensul este bun, direcţia este greşită! ”

Pornim iarăşi la drum şi când credeam că nimic nu poate fi mai rău decât infama pantă, ce vedem, după un pâlc de copaci, ne face să izbucnim toţi într-un cor de proteste: „Las-o încolo de treabă, nici chiar aşa!!! ” Parcă ne aflam într-un joc cu tente sadice şi cineva ne plasa obstacole din ce în ce mai grele pentru a ne testa rezistenţa şi a ne convinge să abandonăm. În faţă traseul continua, pe o porţiune de cam 30 de metri, peste un morman uriaş de pietre care păreau destul de instabile. Ne adunăm puterile şi ne tragem sufletul pentru că avem nevoie. Ne căţărăm pe pietrele împieliţate iar senzaţia este parcă am fi pe peretele acela de căţărat, plasat prin parcuri şi pe care se caţără copiii, dar neasiguraţi. Unii spun, mai în glumă mai în serios, că aici le vor rămâne oasele, iar ca şi cruce vom avea o cruce albastră. Dacă te dezechilibrezi şi cazi – e nasol de tot. Trecem cu bine şi continuăm urcând sprijiniţi pe rădăcini de copaci şi agăţându-ne de crengi. Traseul, deşi greoi, pare acuma „pepsi” pe lângă traversarea pietrelor împieliţate. Şi parcă n-ar fi de ajuns după 100 de metri urmează o altă tură de stânci, de această dată mai mari iar unele erau marcate cu roşu şi albastru, drept îndrumar pentru locul unde să pui piciorul. Am uitat şi de sete şi de oboseală şi de zgârieturi şi de durere de picioare şi ne-am aruncat spre nenorocitele de stânci care parcă rânjeau la noi.

Le-am traversat cu bine şi poteca vrând parcă să ne felicite se înclină lin oferindu-ne prima porţiune de 10 metri de drum orizontal. Răsuflăm uşuraţi şi râdem prosteşte. Doi au rămas mai jos înainte de stâncile mari, au zis că abandonează. Restul am ajuns sus. Preocupaţi să savurăm victoria împotriva obstacolelor traseului am uitat de cascadă, care se vedea printre copaci revărsându-se peste stânci. Cineva din grup a spus „Uite, cascada” şi toţi ne-am uitat impasibili în direcţia în care arăta cu degetul. Parcă traseul, printr-un truc magic, i-a furat cascadei tot farmecul atribuindu-şi-l sieşi iar tuturor vajnicilor temerari care se aventuraseră spre cascadă, în loc de a fi încântaţi de aceasta, li se anihilaseră aşteptările de izbânda asupra traseului. Ne-am uitat la ceas. Trecuse o oră de când am început să urcăm pe jos de la maşini. Am urcat cu viteza de un km pe oră! Spectaculos!

Dar ne-am revenit rapid din melancolie şi din beţia victoriei asupra pantei şi am continuat urcarea spre cascadă, de această dată pe nişte stânci uriaşe pe care căţărarea se face doar prin anumite locuri. Un strat gros de muşchi acoperea stâncile dimprejur creând astfel un covor fertil pentru diferite mici flori şi diverse plăntuţe. Printre stâncile uriaşe, surprinzător, creşteau brazi falnici care obturau vederea către cascadă, lăsând doar un culoar îngust prin care se vedea vârful ameţitor de pe care apa se prăvălea drăceşte la vale.

Fascinaţia a fost fără margini când am ajuns să cuprindem cu ochii întreaga cascadă, o cădere în două trepte, cam de 30 de metri, într-o sălbăticie unică, un decor parcă pictat de un maestru aflat la apogeul carierei. Foarte frumos şi spectaculos.

Privind mai atent la căderea de apă am rămas surprinşi de frumuseţea fără margini, parcă risipită de natură, atunci când a conceput această cascadă. Stâncile, de pe care se prăvale apa, sunt golaşe, dar sub şuvoiul de apă a crescut un strat verde de muşchi realizând astfel splendida imagine ca şi cum apei i s-ar fi întins un covor verde pe care să „păşească” vulcanic la vale. Extraordinar!

Ajunsă la baza cascadei, apa se odihneşte într-un mic lac, înconjurat de bolovani şi în care se reflectă stânca ameţitoare de lângă căderea de apă. Pereţi drepţi şi abrupţi închid două laturi ale spaţiului de lângă minunata cădere de apă, împreună cu brazii crescuţi încălzind aerul dimprejurul cascadei, pentru a te răcori fiind necesar a stoarce un ultim efort din masa musculară pentru a te deplasa lângă apă. Odată ajuns lângă şuvoiul de apă, valuri de stropi fini te acoperă continuu, apa rece răcorindu-te până-n măduva oaselor.

Câţiva copaci căzuţi, uscaţi au rămas prinşi, împreună cu mai multe crengi între bolovanii imenşi fără nici o şansă de a mai fi luaţi de către cineva, fiind parcă un avertisment asupra sorţii ce-l va lovi pe cel neatent care a îndrăznit să se aventureze până acolo. Mai multe rădăcini erau ieşite dintre bolovani, probabil fiindu-le imposibil să străpungă stânca în jos au crescut în lateral, asemănându-se cu nişte gheare gata să înhaţe pe oricine cuteză să se apropie de ele.

Ne-am aşezat pe pietre, la umbră, dându-ne răgaz să ne tragem sufletul, după o aşa urcare, dar şi de a contempla minunata realizare a sălbaticei naturi, încercând să cuprindem în minte şi suflet, pentru a lua cu noi la întoarcere, cât mai mult din frumuseţea locului şi a spectaculoasei căderi de apă, botezată poate nedrept cu un aşa nume demn de a înspăimânta pe orice muritor, în antiteză cu grandoarea şi amplasarea peisajului. Probabil, ne-am zis noi, că Diavolul, care şi el a fost un înger înainte de a cădea în nesupunere, atunci când a fost alungat din Rai, în graba lui a uitat să-şi ia cu el toate cele ce-i aparţineau, uitând pur şi simplu de Moară, pentru că dacă Moara îi aparţine, atunci aici, indiscutabil şi fără drept de apel, este un mic colţ de Rai.

După ce ne-am găsit odihna şi răcoarea trupului, am băut apă, am făcut o grămadă de fotografii şi am pornit înapoi, de data aceasta la vale. Pe potecă a fost mai uşor, dar la pietre şi stânci a fost la fel de greu iar pe alocuri am coborât pe fund.

Am ajuns la maşini rupţi de obosiţi, dar a meritat!

Lucruri de luat aminte:

- Este absolut necesar să fiţi încălţaţi cu bocanci sau pantofi confortabili cu talpă aderentă. De asemenea hainele trebuie să fie cât mai confortabile, uşoare, eventual cele din gama „clima” fără să vă strângă sau să vă jeneze şi să vă permită mişcări ample ale braţelor şi corpului;

- Drumul până la cascadă, în special ultimul kilometru, este foarte, foarte, foarte solicitant. Porniţi din timp spre cascadă în aşa fel încât să ajungeţi pe lumină înapoi de unde aţi plecat, maşină sau cort;

- Dacă sunteţi cu copiii este bine ca pe cei mici, cu înălţime de sub 1,40 cm, să evitaţi a-i lua cu voi pentru că pe lângă faptul că este enorm de greu să urci cu 20 -30 de kg în spate sau în braţe sunt şi locuri unde aceştia trebuie să se caţere pe pietre destul de mari, lucru destul de dificil şi pentru un adult de înălţime medie;

- Evitaţi să urcaţi dacă plouă sau a plouat recent pentru că traseul este destul de greu şi dacă este uscat;

- Luaţi apă cu voi şi eventual nişte batoane energizante;

- Dacă sunteţi singuri lăsaţi vorbă unde plecaţi, pentru că în zonă semnalul de telefonie este aproape inexistent;

- Pe alocuri poteca se ramifică oferind două variante de urcare, una mai grea şi una mai uşoară. Evitaţi a vă supraevalua forţele şi mergeţi cu calm, liniştiţi, atenţi şi cu maximă prudenţă. Cu muntele aveţi doar o singură şansă!

---

VIZUALIZĂRI: 6629 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI