Catunele din Muntii Cernei – un colt de rai

TIPĂREȘTE

Valea Cernei mi s-a parut una din cele mai frumoase vai din Romania. Pot spune ca este chiar interesanta dupa ce am descoperit ca ea ascunde frumoase obiective in muntii ce o limiteaza.

Un alt obiectiv de pe Valea Cernei pe care nu vroiam sa-l ratez cuprindea catunele din muntii Cernei ce formeaza satul Scarisoara: Cracul Mare, Inelet, Scarisoara si Tatu. Noi pe acestea le-am descoperit. Daca ar trebui sa ma iau dupa sosea as zice ca se intind de la km 15 -16 pana la km 21, dar suspendate undeva la altitudinea de 1000m in muntii Cernei.

Ineletul este cunoscut pentru ca acolo se gaseste caminul cultural si singura scoala ce deserveste aceste catune sau mai bine zis deservea ca am inteles ca acum scoala nu mai are niciun elev.

Scarisoara are biserica si cimitirul ce deserveste aceste catune. Si mai are ceva ce a facut-o cunoscuta chiar si in lume. Satenii din Scarisoara, satui sa ajunga in sat prin catunul Inelet, pe poteca ce traverseaza padurea din dreptul km 16 sau pe cea din catunul Tatu din dreptul km 21, si-au construit propria intrare in sat. La Km 18, dupa ce treci puntea peste Cerna, mergi putin pe o poteca ce se opreste drept in fata unui perete de stanca. Aici, prin anii 70, satenii au pus 4 scari din lemn, cu trepte inguste, bine proptite in stanca prin intermediul carora pot pleca sau veni in sat. Fiecare scara are in jur de 20 m inaltime. Daca te afli la baza scarilor si privesti in sus ai impresia ca urci direct in cer. Interesant nu? Dar sa nu credeti ca asta este tot efortul. De aici satenii mai au de parcurs aproximativ 4 km. Pe aici satenii din Scarisoara merg la cumparaturi, la oras la doctor, cara cele trebuincioase casei sau pur si simplu coboara cu produsele lor: miere, nuci, branza, oua pentru a face troc cu cei care vin cu ulei, zahar, faina, scapand de un drum la oras iar ceilalti alegandu-se cu produse ecologice din inima muntilor.

Daca ai masina e usor de ajuns la km 18 unde incepe aceasta frumoasa aventura de a ajunge la catune. Daca nu, e mai greu va spun eu, si totusi am ajuns dar nu asa cum am fi vrut. Desi aceasta sosea leaga orasul Herculane de orasul Baia de Arama, pe aici trec doar 2 autobuze pe zi: unu dimineata spre Herculane si unu dupa amiaza spre Baia de Arama. Deci exact pe dos decat ne-ar fi trebuit. Am plecat pe jos in ideea ca vom gasi o ocazie. Ghinion! Era ajun de Maraton Hercules. Toate masinile treceau pline cu concurentii care trebuia sa se prezinte pentru inscriere la km 12. Si uite asa ne-am trezit noi, pe jos, la km 12. Dar va spun ca nu regretam ca am putut admira Valea Cernei, cu toate frumusetile ei, asa cum o poti face numai la pas, cum ne place noua de obicei sa facem drumetiile noastre.

Imi parea rau ca timpul se scurgea si noi mai aveam inca 6 km pana la inceputul aventurii si nori grei veneau spre noi. Credeam ca acest obiectiv va fi ratat, dar nu a fost chiar asa. Acolo am intalnit o familie pe care am cunoscut-o cu o zi inainte pe traseu la Cascada Vanturatoarea. Stiau de intentile noastre si s-au mirat vazandu-ne la ora aia abia pe sosea. Dupa ce le-am spus de ghinionul nostru ne-au urcat in masina si ne-au dus cei cativa km. De bucurie, cu ochii pe raul Cerna sa vedem puntea ce ne va trece spre scari am uitat de km si am coborat cum am vazut prima punte. Dupa ce au plecat ne-am dat seama ca eram la km16. Dar nu era chiar totul ratat. Aici incepe traseul spre catunul Inelet. Cel prin padure care corespunde pana sus la prima casa cu cel de semimaraton. Deci aveam si marcaj, punct galben. Acesta portiune prin padure este cea mai grea pentru ca este foarte abrupta, dar nu asta ne speria ci ploaia care a inceput de cum am trecut puntea. Ne-am pus pelerinele si am urcat tragand de bocancii grei de la apa si noroi. Ploaia nu se oprea, din contra uneori o lua asa de tare ca ne dureau picaturile ce ne loveau peste tot. Dupa o ora si 10 minute am iesit din padure intr-o frumoasa poiana plina cu flori galbene in verdele ierbii, culori evidentiate bine acum de ploaia ce le inviorase. Ploaua incet. Am vazut prima casa din acest catun dar cum un caine isi apara bine domeniul nu am indraznit sa ne apropiem. Marcajul o lua in stanga iar noi am luat-o in dreapta pentru ca vroiam sa ajungem in Scarisoara.

Am dat de a doua casa in drumul nostru. Aici am indraznit si am intrat. Domnul care locuia acolo a fost foarte suprins de prezenta noastra. Era obisnuit cu turistii, dar nu se mai astepta pe o asemenea ploaie si la o ora trecuta demult de amiaza.

Ne-a confirmat ceea ce stiam, ca suntem in catunul Inelet. “Acolo sus unde se vad casele acelea este catunul Cracul Mare” adica daca am fi luat-o in stanga. Apoi ne-a spus sa o luam pe la scoala, ne-a aratat acoperisul, sa ne orientam. Apoi in Scarisoara ne orientam dupa biserica. Si cum ii spusesem ca vroiam sa coboram pe scari ne-a zis sa fim atenti, dupa biserica se face un crac in dreapta ce ne va duce la scari.

Casele sunt despartite de dealuri, livezi, pasuni sau chiar padure cu rauri si cascade.

In aceste catune nu este curent electric, gaze nici atat. Cei care isi permit si-au luat generatoare pe benzina, astfel au curent si televizor. Am vazut case care aveau antene parabolice.

De la un catun la altul n-ai cum sa te ratacesti. Potecile sunt batatorite bine. Frumusetea locului iti taie respiratia. Fanetele viu colorate, caii care pasc, uneori chiar in poteca, privelistile spre muntii Mehedinti si Cernei, Valea Cernei care se vede pana departe spre Godeanu, cerul care ti se pare atat de aproape...

Intalnim iar o casa, prilej de bucurie pentru mine. Ma gandeam ca asa aveam sa aflam cat mai multe despre aceste locuri, intalnind oamenii.

Ploaia se oprise iar noi umblam cu pelerinele pe noi, dar chiar si asa eram uzi pana la piele. Aveam tricouri de schimb asa ca am inceput sa ne dam jos hainele ude. Chiar cand sa le punem pe cele uscate, o sateanca care iesise in fata casei alarmata de caine ca cineva le calca domeniul, s-au uitat lung la noi apoi a zbughit-o in casa. Pe moment ne-a bufnit rasul. Femeia nu stiu daca a inteles ce faceam noi, dar uf, am scapat prilejul de a afla informatii despre aceste catune.

Am trecut apoi pe langa o casa mai instarita si nu doar prin marimea casei si a antenei parabolice ci a acareturilor de pe langa ea. Grajduri, stupi de albine, capite multe cu fan, animale si pasari. Oameni gospodari, muncitori si totusi aici imi parea ca lucrul se face mai usor, fara stres. Pasunea era acolo, livada la fel, nucii tineau umbra la o parte a casei, abinele erau in lumea lor intre atatia salcami si flori ce ne impodobeau si noua cararea. Si mai era peisajul din jur de care nu te puteai satura oricat l-ai fi privit.

Mi-ar fi placut sa discut toate astea cu cineva. Sa vad ca nu ma insel, ca in ciuda faptului ca traiesc in conditii de Evul Mediu, fara lumina, fara informatie, fara acces rapid la oras, uitati acolo de autoritati, oamenii acestia stiu sa traiasca si sa se bucure de ce au.

La Scarisoara nu am avut prilejul sa intalnesc pe nimeni. Oare ploaia a fost de vina, i-a alugat pe toti in case?

Am ajuns la biserica. Nu stiu cum dar oricat de greu sau de departe este un loc de civilizatie oamenii reusec mereu sa-si construiasca biserici frumoase. Si cimitirul era asa de frumos! Parca vedeam exact locul acela plin de verdeata despre care se spune la fiecare inmormantare. Sincer va spun ca am zis in gandul meu ca aici mi-ar placea sa fiu inmormantata.

Am inceput sa citesc pe cruci, aici erau inmormantati oameni din timpuri stravechi. Crucile din cimitir m-au facut sa cred ca din aceste catune a mai ramas putin, cei mai multi “localnici” erau aici.

Am iesit din curtea bisericii. In fata noastra peisajele frumoase nu conteneau sa ne surprinda. Mergeam parca atrasi de niste magneti pe potecile ce ne duceau spre locuri unele mai frumoase ca altele. Intram in padure. Biserica era mult in spatele nostru dar acolo trebuia sa facem dreapta sa coboram scarile. Nu a fost sa fie nici acum. “Ce facem? ” ma intreba sotul. “Mergem mai departe in catunul Tatu si iesim pe acolo la sosea, la km 21”.

Nu stiam cat avem de mers. Traseul prin padure a fost frumos, am traversat cateva paraiase care aveau alaturi atarnate cani rosii pentru a putea bea apa. Unele paraiase formau mici cascade. Apoi am inteles ca cei din catunul Tatu veneau la biserica din Scarisoara. Pentru ei erau canile. Prin poieni am vazut si banci pentru a se putea odihni de greutatea drumului destul de lung.

Deodata padurea se mai rareste. Trecem o punte peste un paraias nu inainte de a admira o cascada ceva mai mare decat cele de pana acum. Puntea ne scoate exact langa prima casa din Tatu. Cascada in fata casei, ce frumos! Din nou caini. Fiecare casa avea caini.

Si casa aceasta avea parabolica, si porci, vaci, cai, capre. Mai vea ceva ce nu vazusem pana atuci. O gradina, cu porumb, cartofi si altele pe care nu le puteam vedea de inaltimea porumbului. Ne-a intampinat o doamna in varsta ce venea cu un brat de iarba pentru porci. Si dansa s-a mirat de noi “De obicei turistii se duc pe la Scarisoara”, “Si noi, dar am ratacit drumul, cum iesim la sosea? ”, “A, de aici e usor. Va duce poteca vreo ora prin padure apoi iesiti la niste poieni si tot coborati spre vale, treceti puntea peste Cerna si ati ajuns la sosea”. Intreb: Asa mergeti mereu, nu va este greu? La care imi raspunde: acum e usor ca avem sosea asfaltata, inainte mergeam pe jos pana in Herculane.

Eu intrebam de cele aproape doua ore pentru a ajunge la sosea dar cu asta ei erau asa de obisnuiti ca nu le mai bagau in seama.

Ne aducem aminte ca aveam in rucsac mere, banane, ciocolata si napolitane atat pentru noi cat si pentru copii si batranii care ne ieseau in cale. Nu mancasem nimic. Scoatem si ii dam batranei din ele si le primeste bucuroasa. Ne luam la revedere si pormim.

Aici la Tatu am vazut cele mai multe case, poate si datorita accesului. Chiar daca drumul era lung, era mai domol decat cel care urca la Inelet sau scarile din Scarisoara. Era mai multa animatie. Cineva intindea rufele. Un domn batea un par pentru priponit caii. Am intalnit o familie cu cativa copii. Le dam dulciuri, intrebam cum merge treaba si daca cel mare merge la scoala. Raspunsul este nu. Nu are rost sa mai intrebam de ce, scoala era la ore bune de noi.

Poteca batotorita ne arata calea, pe acolo mergeau toti spre Valea Cernei. Uneori trecea chiar prin usa unei case unde cainii isi faceau datoria fata de straini, unul chiar era sa ma composteze.

Intram iar in padure, marim pasul, se lasa seara si nu stim ce noroc avem pe vale sa ne ia cineva 21km pana la Herculane. Ajungem la poieni. Din nou se deschid orizonturi frumoase spre munti si vale. In dreapta se vede tot versantul pe care am mers, biserica din Scarisoara si cracul care coboara abrupt la scari. Poate alta data o sa avem noroc sa urcam si noi scarile.

Intram iar in padure. Se aude apa Cernei, dar mai avem de coborat ceva. Poteca nu se mai vede sau se duce mult in stanga si noi nu mai avem rabdare sa o urmarim. O luam de-a dreptu la vale spre casa care se vede pe malul Cernei. Caini. Mai fiorosi ca pana acum. Doi copii se joaca pe langa casa. “cheam-o pe mama! le strig de frica cainilor”. Am scapat si de data aceasta. Copii au primit ultimile noastre bunatati si asa am aflat unde este puntea sa iesim in sosea. Ce punte? Era ceva improvizat, se balanganea in toate partile. Nu aveai de ce te tine, decat de o sarma pe o parte. Apa era mare asa ca ne-am concentrat si cu putina acrobatica am reusit sa trecem peste acea punte.

Ura! eram la sosea. Incepea iar ploaia. “Sa scot pelerinele? ” Nu mai era nevoie, a aparut nesperat de repede o masina care mergea chiar in Herculane, in centru.

Nu a iesit chiar cum am vrut dar a fost frumos. Peisajele alea fac toti banii. Nu stiu daca localnicii acestor catune isi dau seama, dar fiecare lucru frumos pe care noi l-am descoperit ii fereste de stres. Oricate griji ai avea, cand ridici ochii si vezi ce-i in jur, ai uitat cel putin jumatate din probleme. Acolo simti ca esti in rai. Nu cred ca m-ar contrazice prea mult, altfel nu ar mai trai acolo.

Cand vreti sa vedeti ceva cu adevarat frumos si pur mergeti in catunele din Muntii Cernei!

Carari frumoase tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 8420 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI