Iarba verde de acasă

TIPĂREȘTE

O introducere lungă de... 20 de ani

La începutul anilor 1990 am cumpărat un teren la ţară, pe care am ridicat în doi ani o casă mare, pentru trei familii. Corect ar fi să zic că a ridicat-o tata, desemnat ad-hoc „dirigente de şantier”. El şi-a petrecut, săracul, singur cuc, o vară întreagă cu muncitorii, ba discutând, ba ţipând la ei, cum este obiceiul la noi la români atunci când intri pe mâna meşterilor, iar noi, nerecunoscători ce suntem, i-am reproşat că a construit un bunker. E drept, zidurile sunt groase, dar ţin cald iarna şi rece vara. Şi nu e ăsta principalul?

În fine... În casa asta şi în curte, în douăzeci şi ceva de ani, s-au făcut nenumărate grătare, s-a tăiat câte un porc de Ignat, s-a încercat să se frigă un miel la proţap de Paşte dar a venit ninsoarea..., s-a mâncat şi s-a băut din gros, s-au spus bancuri şi s-au depănat amintiri, ba chiar au fost puse la cale afaceri, s-a râs cu lacrimi, s-au jucat cărţi, table şi scrabble. În curte am plantat brazi şi la primul Crăciun petrecut aici am pus în vârful unuia, care abia se iţea din zăpadă, un globuleţ. Acum bradul are vreo 5 metri. Trei câini s-au tăvălit succesiv în iarba din grădină, au adulmecat şi şi-au marcat teritoriul, dar cel mai năzdrăvan şi neascultător e cel actual, Terry (semi) terrierul, căruia nu-i ajunge curtea, sapă pe sub gard şi dă mereu o raită pe la vecini, de ne speriem că n-o să mai găsească drumul înapoi.

În casa care a fost mereu plină, mai ales vara şi iarna de sărbători, de membri ai numeroasei mele familii – veri, unchi, mătuşi, nepoţi –, acum ecoul se sparge de pereţi. Unii din ei au părăsit această lume fiindcă aşa e în ordinea firească a lucrurilor. Alţii, rude şi în acelaşi timp prieteni dragi şi apropiaţi, au plecat dintre noi mult, mult prea devreme. Casa, cândva neîncăpătoare, a ajuns să fie acum prea mare pentru mine şi Adrian (plus Terry, bun înţeles) iar tăcerea e uneori asurzitoare.

Un singur lucru nu s-a schimbat aici, şi nici n-o să se schimbe: iarba, de un verde aşa de frumos, de intens, de crud. Rareori am văzut-o pârjolită de arşiţă, doar în două veri din anii ’90, când seceta a fost atât de mare încât fântâna noastră a secat şi am fost nevoiţi să tocmim căruţaşi care să ne aducă butoaie cu apă de la 5 kilometri distanţă. Primăvara, când înfloresc merii şi prunii din curte, petalele albe şi rozalii îţi umplu sufletul de frumuseţe şi de bucurie. Iar toamna, o Doamne! , toamna e o simfonie de culori: pe dealuri pădurea se îmbracă în toate nuanţele posibile şi inimaginabile de verde închis, auriu şi arămiu. Şi iarna, când totul e acoperit de un strat gros de nea imaculată (căci ninge vârtos pe aici), iarăşi peisajul e o încântare: totul în jur e alb, ca într-un basm.

Unde? Unde e paradisul ăsta? veţi întreba (probabil). Şi eu vă voi răspunde: la PROVIŢA DE JOS

Geografie, demografie şi alte alea

Proviţa de Jos e o comună în judeţul Prahova. Are în componenţă trei sate: Proviţa de Jos, Drăgăneasa şi Piatra, şi se află la vreo 8-9 km de Câmpina iar de la mine de acasă din Bucureşti până acolo sunt fix 100 km.

Cum se ajunge? De pe şoseaua E 60 Bucureşti-Braşov se intră la dreapta în Câmpina. Se străbate aproape întreg oraşul pe strada principală (Bd. Carol I) iar după Piaţa Fibec, aflată pe partea dreaptă, se ajunge la un sens giratoriu. În dreapta se face drumul spre Doftana iar înainte cel care revine pe E60 către Braşov. Noi însă vom coti la stânga, pe strada Nicolae Grigorescu, care coboară, lăsând în stânga fabrica de ciorapi şi câteva terenuri de tenis, până la podul ce traversează Prahova. În dreapta vom trece pe lângă stadionul FC Poiana Câmpina, pe urmă pe sub podul de cale ferată, şi vom pătrunde în localitatea Poiana Câmpina. Suntem pe drumul judeţean DJ 100E. La o intersecţie vedem un indicator „Breaza 4 km” în dreapta şi „Proviţa” stânga. Asta înseamnă că, dacă veniţi din partea opusă, dinspre Braşov, cel mai scurt drum este să treceţi podul peste Prahova de la Breaza, să străbateţi oraşul pe strada principală şi veţi ajunge la indicatorul cu pricina.

O a treia variantă este dacă veniţi dinspre Târgovişte. De aici o luaţi către Moreni, pe DJ 720 şi, dacă scăpaţi cu bine de gropile de la ieşirea din oraş, mergeţi pe direcţia Filipeştii de Pădure-Călineşti, un drum frumos, prin pădure, presărat cu serpentine. Din Călineşti vă inscrieţi pe şoseaua 101P, care înaintează paralel cu Prahova şi cu calea ferată, trecând prin Novăceşti, Cocărăştii Caplii, Bobolia şi Pietrişu, şi ajunge la Poiana Câmpina, imediat după ieşirea de sub podul de cale ferată.

Începând de la intersecţia semnalizată cu indicatorul „Breaza-Proviţa”, maşina urcă gâfâind din greu până ce iese din Poiana Câmpina şi ajunge pe culmea unui deal. Priveliştea e de vis: de o parte întreaga panoramă a Câmpinei, de cealaltă o mare vălurită, verde-verde, de pomi şi iarbă din care se ivesc din loc în loc, timide, acoperişurile roşiatice ale caselor din Proviţa.

Drumul coboară acum în serpentine. Casele sunt în mare majoritate noi, cu etaj, curte în faţă şi grădină în spate. Mulţi bucureşteni şi ploieşteni şi-au construit aici vile de vacanţă dichisite – prin sat circulă, pe lângă căruţe, şi o grămadă de maşini fiţoase. După mai multe viraje, unde şoferii trebuie să stea cu ochii în patru la orătăniile evadate din curţi, la caii spărioşi ce trag la căruţe dar mai ales la ceilalţi participanţi motorizaţi la trafic ce vin din sens opus la vale cu viteză, iată-ne în „centru”. Pe partea stângă e biserica satului, cu nimic deosebită de suratele de prin alte comunităţi rurale, iar alături nelipsitul monument dedicat soldaţilor care s-au jertfit în războaiele de apărare a patriei.

Un alt indicator anunţă: în faţă, Drăgăneasa 2 km. Până la al doilea sat al comunei, şi de fapt şi la al treilea – Piatra, spre care se bifurcă la un moment dat în stânga drumul, de o parte şi de alta a şoselei se înşiră în continuare casele din Proviţa, iar în spatele celor din dreapta e lunca râului cu acelaşi nume, un teren mlăştinos presărat cu copaci tineri şi poieniţe pline de flori.

Să revenim la marea „intersecţie” cu indicator de Drăgăneasa. Cotim la dreapta. Suntem în „buricul” Proviţei, unde ne întâmpină, făloase, două clădiri noi aflate faţă în faţă: în dreapta sala de sport şi în stânga primăria, ambele construite după anul 2000, în perioadele când fiecare sat era musai să dispună de un spaţiu special amenajat în care vajnicii locuitori să îşi consume energia în exerciţii fizice şi de un altul, cu etaj, în care edilii să se lăfăie în voie şi omul de rând să aibă şi el unde să organizeze o nuntă, un botez, o înmormântare, motiv pentru care poartă titlul pompos de „Centru cultural”. Pot doar să presupun de ce banii, şi aşa puţini, au fost direcţionaţi spre construirea a două clădiri imense şi în mod cert prea puţin utilizate, în loc să se asfalteze ce mai e de asfaltat şi mai ales să se racordeze la gaze întreg satul (mai puţin de jumătate din gospodării sunt racordate în prezent la conducta de gaz, dar şi aşa mulţi localnici preferă să facă focul cu lemne, fiindcă e mai ieftin) şi să asigure alimentarea cu apă şi canalizarea comunei...

În urmă cu vreo trei ani, lângă primărie s-a amenajat, cu sprijinul OMV Petrom, un părculeţ care poartă numele unei foste mari cântăreţe de muzică populară din generaţia Ioanei Radu - Rodica Bujor Georgescu, născută nu aici, ci peste dealuri, în Dâmboviţa. Parcul are câteva leagăne şi bănci, ba chiar şi o fântânică în mijloc, unde – evident – nu curge apa. Alături e însă o parcare şi un „obiectiv” pe care îl frecventăm asiduu de câte ori mergem la Proviţa – magazinul sătesc, destul de bine aprovizionat.

După această zonă „centrală” a satului urmează ceea ce a fost cândva terenul de fotbal, acum abandonat, şi un prim pod peste râul Proviţa. E un pod de lemn, care în 1998 a fost luat de ape, căci oricât de amărât ar părea la prima vedere râul, când se umflă face prăpăd – inundă toată lunca, ajungând în curţile oamenilor. Acum se fac lucrări de terasare, ceea ce e, fără îndoială, un lucru bun, cu toate că îşi va pierde astfel din farmecul de odinioară, de apă cristalină care curge domol între malurile căptuşite cu bolovani mari, tocmai buni de scaun pe care să te aşezi la pescuit. În urmă cu ceva ani mereu găseam acolo nişte puşti care dădeau la peşte – cred că mai şi prindeau din când în când câte un clean. Înaintând pe şosea vom descoperi alte două poduri, de data aceasta din beton şi mult mai recent construite. De partea cealaltă a podurilor satul se continuă cu uliţe, două asfaltate, cealaltă plină de bolovani, care urcă şi dau în pădure. Peste deal se ajunge la Moreni. Dincolo de pădure sunt sonde, încă în exploatare în anii 1990, când pe strada noastră treceau destul de des camioane. Între timp sondele au fost scoase din funcţiune. Drumul merită făcut: priveliştile care se deschid de pe culmea dealurilor sunt încântătoare. Din anumite locuri toată localitatea ţi se aşterne la picioare iar crângurile sunt întrerupte din loc în loc de poieni minunate, făcute parcă anume pentru picnicuri. Numai că pentru a ajunge la ele în chip „motorizat” îţi trebuie o maşină 4x4 sau un ATV, căci asfaltul ţine numai până la ultima casă.

Revenind la şoseaua principală, după cele trei poduri ea coteşte la dreapta şi urcă spre Proviţa de Sus, o localitate parcă mai făţoasă, adicătelea ceva mai dezvoltată.

După ce am parcurs întregul sat, de la un capăt la altul, e cazul să ne ocupăm de alte aspecte de maximă importanţă. Primul din ele, toponimia. De pe site-ul www.comunaprovitadejos.ro aflăm următoarele: „Denumirea Proviţa vine de la diminutivul „Prahoviţa” adică „Prahova cea mică”, şi în limba slavă înseamnă „încărcat de praf”; ambele nume au fost folosite aproape trei secole. ”

Bun, ne-am lămurit. Acum, un scurt istoric: „Apariţia comunei Proviţa de Jos este similară cu cea a Proviţei de Sus, viaţa localnicilor fiind la început strâns legată de cea a mănăstirii din Proviţa de Sus. Alături de călugări convieţuiau şi mari crescători de oi coborâţi din Transilvania odată cu târgoveţii braşoveni care făceau schimburi comerciale între cetatea Braşovului şi capitala Ţării Româneşti – Bucureşti. Pe această vale s-au stabilit şi români veniţi din Ardeal, precum şi ţărani care au părăsit anumite zone ale ţării din cauza greutăţii birurilor boiereşti sau de frica invaziilor hoardelor turceşti. Potrivit sentinţei judecătoreşti din anul 1852, pe teritoriul actual al comunei Proviţa de Jos îşi desfăşurau supremaţia (sic!) trei moşieri: moşia Drăgăneasa era proprietatea răposatei Aisineta Negreasca, moşia Piatra era proprietatea clucerului Costache Ştefănescu, restul terenurilor fiind deţinute de domnitorul Şerban Cantacuzino. ”

Cadrul natural: „Comuna Proviţa de Jos este situată într-o depresiune intra-colinară de-a lungul râului Proviţa, la altitudini de 400-600 m. Aşezarea pitorească şi pădurile de foioase ce înconjoară satele proviţene au susţinut un interes în dezvoltarea de case de vacanţă, tendinţă înregistrată în special în ultimii ani. Aerul este cunoscut a fi foarte curat şi ozonat, propice persoanelor cu afecţiuni ale căilor respiratorii. ”

Alte informaţii preluate de pe site: aproape jumătate din suprafaţa comunei Proviţa de Jos este acoperită de păduri, în cea mai mare parte în proprietatea Romsilva, dar există şi unele suprafeţe deţinute de proprietari privaţi. Lemnul este valorificat la scară redusă pe plan local, existând un gater. De asemenea, localnicii adună fructe de pădure şi cătină, pe care le vând fie către Ocolul Silvic, fie direct, pe marginea DN1. Agricultura se practică la scară redusă, în exploataţii mici, în cadrul gospodăriilor private şi în principal pentru consum propriu. Terenul arabil este limitat, neexistând parcele cu suprafeţe mai însemnate. Efectivele de animale au scăzut la o treime faţă de anii ’90.

Pot depune mărturie în acest sens: până în urmă cu vreo şapte ani, dacă leneveai mai mult în pat dimineaţa, te trezeai în sunet de tălăngi. Pe drum treceau, către pajiştile de dincolo de pădure, vacile, cu figurile lor solemne şi înţelepte. Şi parcă nu se mai terminau! Prin 2008 locul vacilor l-au luat caprele, pentru ca acum nicio cireadă, nicio turmă să nu ne mai străbată uliţa. Oamenii n-au unde să vândă laptele – nu există centru de colectare, aşa cum nu au unde să vândă nici merele şi prunele, care zac mormane în livezi şi putrezesc. Asta, bun înţeles, după ce s-au ales fructele care vor intra în compoziţia nelipsitei ţuici!

Date demografice: comuna Proviţa de Jos are circa 2.500 de locuitori, din care aproape 600 (peste 25%!!!) şomeri. Din ce trăiesc oamenii ăştia, mulţi dintre ei foşti muncitori la fabricile din Câmpina? Din ceea ce au pe lângă curte: găini, o grădină de zarzavat, câte un porc (cei mai înstăriţi). Noroc cu bucureştenii: mai fac câte o reparaţie şi au nevoie de mână de lucru sau de cineva care să le supravegheze, în lipsă, casa.

Ce-i de făcut?

Nu, n-am de gând să mă aventurez în a oferi posibile soluţii de creştere a nivelului de trai în Proviţa. Titlul acesta se referă exclusiv la ceea ce ar putea face un călător ajuns pe aceste meleaguri.

Răspunsul este relativ simplu: în Proviţa de Jos nu se află niciun obiectiv de oarece interes turistic, nicio biserică sau mănăstire veche, niciun monument natural deosebit. E însă locul ăl mai potrivit pentru a sta fără să faci altceva decât să priveşti în zare, la verdeaţa care te înconjoară, la pruni şi meri, la dealurile ce se unduiesc la orizont, şi să meditezi la cele mai diverse lucruri, de la cum să faci rost de bani ca să-ţi achiţi datoriile, la nenumirea sufletului. Eu asta fac, îndeosebi dimineaţa, când îmi beau cafeaua în acompaniament de triluri de păsărele: şed şi cuget. Sau numai şed, vorba bancului. Aşa că dacă aveţi vreo rudă ori amic cu casă în Proviţa de Jos care vă face o invitaţie, nu pregetaţi şi onoraţi-o: veţi câştiga categoric clipe de linişte absolută şi o încărcare a bateriilor (proprii).

Pentru aceia dintre voi mai tineri şi mai energici recomand drumeţiile: dealurile de dincolo de poduri au fost binecuvântate, aşa cum ziceam, cu păduri umbroase unde puteţi culege ciuperci, mure sau cătină, şi cu poieni largi, pline de flori sălbatice, o adevărată încântare pentru simţuri. Probabil însă că cei mai mulţi vizitatori ocazionali ajung aici făcând un ocol de la locurile mai ademenitoare pentru un turist, situate în împrejurimi. Şi nu sunt puţine: Câmpina, Valea Doftanei, Telega şi Brebu, Breaza, Filipeşti...

Dacă vă prinde noaptea prin aceste locuri, să ştiţi că în Proviţa de Jos nu există pensiuni. Am văzut însă două (poate or fi mai multe) în Proviţa de Sus. Şi încă ceva: nu vă bazaţi pe ideea că veţi găsi gazdă bătând la poartă. Nu pentru că localnicii ar fi neospitalieri, sunt pur şi simplu mai ciudaţi.

Oameni şi fapte

Ciudaţi – aşa am spus că ar fi oamenii din Proviţa. Şi credeţi-mă, ştiu ce vorbesc. Pe uliţa noastră şi mai încolo, „de vale”, au vieţuit sau vieţuiesc tot felul de personaje, care de care mai pitoreşti.

- Nea G., vecinul nostru de alături, cu care, în urmă cu vreo 15 ani, bătusem palma pentru cumpărarea unei mici fâşii de pământ, în completarea curţii: când am venit cu banii, ne-a zis că nu, nici vorbă, el convenise cu noi un alt preţ (evident mai mare). Nu-i o întâmplare izolată: mai toţi proviţenii cu care am avut de-a face practică genul ăsta de „negociere” sau, şi mai simplu, te lasă baltă când ţi-e lumea mai dragă. De multe ori ne-am întrebat: o fi ceva în aer de sunt toţi aşa? Sau în apă?

- Ţaţa Anica, vecina de vizavi, avea vreo 80 de ani când am cumpărat noi terenul. Fostă deputată de stradă, era „ochii şi urechile” comunei: ştia tot ce mişcă, cine cu cine s-a cuplat, care bărbat şi-a bătut nevasta sau ţiitoarea, cine ce a furat, ce copii fumează pe ascuns, pitiţi pe după casă. A murit prin 2000 şi locul a fost cumpărat de o familie de bucureşteni pensionaţi, oameni cumsecade şi harnici, care s-au retras la Proviţa, unde locuiesc tot timpul anului.

- Prim-ministrul. Dus şi el de pe această lume. L-am poreclit aşa pentru că de câte ori se îmbăta (adică zilnic), trecea urlând pe stradă: „Ei, dac-aş fi io prim-ministru, aş face... ”, şi aici urma o înşiruire de măsuri economice dintre cele mai irealizabile şi hilare. Pe vremea aceea, crâşma din sat era plină de la primele ore ale dimineţii de muşterii care sorbeau tacticos din lichide în culori exotice aprinse: mov, verde, oranj. Ptiu, drace! Acum crâşma e mai tot timpul pustie: vechii consumatori au „ieşit din sistem”, ca să citez un fost ministru de finanţe, iar tinerii par mai puţin înclinaţi spre băutură decât înaintaşii lor. Inexplicabil...

- Fane. Fane e „meşterul drege-tot”. A trecut de 40 de ani, n-are serviciu, dar „se descurcă”. Conversaţie: „Cum mai merge treaba, Fane? Ai de lucru? ” „Am, domnu’ Adi, cum să n-am? Tocmai ce am săpat o fântână la Gheorghe al lui Peticu’ din deal, cinşpe milioane am luat pe ea. ” „Păi nu-i cam mult, măi Fane? ” „Păi ce să le fac eu dacă-s proşti, domnu Adi? Toţi proviţenii e proşti. ” (Râde).

- Maria 1 (fiindcă există şi o Maria 2). Pensionară. Se vaită tot timpul cât de mult munceşte. Când am cunoscut-o, se ducea să-şi cumpere pui din piaţă de la Câmpina. „Femeie”, îi zic, „de ce Dumnezeu cumperi mortăciuni dintr-astea în loc să creşti găini, că tot ai curte mare? ” „Ei, doamna Carmen, e muncă multă la găini. ” Până la urmă, de gura noastră, s-a apucat să crească orătănii. Şi-i merge bine. Când urcam la pădure o vedeam des cum coboară târşâind după ea câte o creangă mai acătării – o fura din pădure, ca lemn de foc. Şi încă una, tot de-a Măriei: „Ce-mi trebe mie apă în casă? Să plătesc de să mă ususc? Păi io cu o găleată din fântână mă ajung două zile. ”

Ei, acum aţi înţeles ce-am vrut să zic când am afirmat că oamenii ăştia sunt cel puţin ciudaţi?

Perspective mai mult sau mai puţin luminoase

Pe site-ul amintit stă publicată „Strategia de dezvoltare locală a comunei Proviţa de Jos, Judeţul Prahova, 2014-2010”. Faptul că există o strategie este în sine un lucru pozitiv şi încurajator, nu-i aşa?

Din multitudinea de obiective şi proiecte enumerate, selectez numai câteva: construirea sistemului de distribuţie a apei potabile, precum şi de colectare şi de epurare a apelor reziduale; prevenirea inundaţiilor sezoniere şi a alunecărilor de teren; modernizarea şi reabilitarea infrastructurii de drumuri comunale şi locale; managementul deşeurilor; îmbunătăţirea sistemului de iluminat public stradal; reabilitarea unităţilor de învăţământ şi sanitare. Etc. etc.

Toate bune şi frumoase, mai ales că cel puţin o parte din aceste ţinte pot fi atinse prin accesarea de fonduri europene. Chestie însă mult prea complicată... Dovada: de ce nu s-a făcut până acum mai nimic? Acţiunea asta de modernizare – dar ce zic eu? de civilizare! – ar trebui făcută – după mintea mea – în mod total nedemocratic, fără a se sta la discuţii, fără a întreba poporul dacă vrea apă în casă sau WC în fundul curţii, dacă vrea să se spele pe dinţi sau o găleată cu apă îi ajunge două zile... Ce Dumnezeu, doar suntem în mileniul III!!! Sunt resemnată însă: cel mai probabil nu voi apuca să văd o transformare radicală în bine a Proviţei...

Un lucru îl ştiu cu certitudine. Dacă e să facem abstracţie de fenomenul încălzirii globale, de subţierea stratului de ozon, de efectul de seră şi de alte intervenţii nefaste ale omului, iarba de la Proviţa va fi la fel de verde şi peste sute de ani, pădurea la fel de umbroasă şi dacă aş fi – Doamne fereşte! – nemuritoare, m-aţi vedea şi atunci stând pe terasa casei dimineaţa, bându-mi cafeaua, ascultând ciripitul păsărilor şi privind în depărtare. Pentru că natura e consecventă cu sine însăşi şi, dacă e lăsată în pace, nu te trădează niciodată.

Lucrurile se vor schimba, cu siguranţă, şi în Proviţa. Dar într-un ritm lent, foaaarte lent...

Proviţa e o comună ca oricare alta. De-a noastră. Neaoşă. Românească.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=WN3ME-rgpws

---

VIZUALIZĂRI: 4207 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI