Preludiul / Postludiul unei aventuri în lumea mare...

TIPĂREȘTE

Când locuieşti la peste 250 km de Bucureşti şi trebuie să zbori de pe Otopeni cu noaptea în cap, ai nevoie, dacă nu eşti masochist şi-ţi place să te chinui noaptea prin maxi-taxi sau pe vreo băncuţă din aeroport, de o cazare decentă în zonă. Una dintre cele mai la îndemână metode s-o găseşti este să dai search pe booking pe zona Otopeni. Apoi e deştept din partea ta să „bagi” şi ceva filtre, în funcţie de ce facilităţi doreşti să deţină locaţia: cu/fără parcare, cu/fără mic-dejun inclus sau nu în preţ, cu/fără restaurant, cu/fără transport gratuit la/de la aeroport. Fiecăruia cum îi trebuie… Nouă (mie şi Simonei, colaboratoarea mea cu care urma să petrec câteva zile la Bruxelles, să îmbinăm utilul cu plăcutul) ne trebuiau aşa: parcare (că veneam cu maşina de la Galaţi), transfer la aeroport şi restaurant (la dus pentru cină, iar la întors pentru mic-dejun). Generos cum îl ştim, nenea Booking îmi dădu mai multe opţiuni, dintre care una mi s-a părut cea mai demnă de luat în seamă: Vila Topârceanu, la doi paşi de aeroport, în Odăile (o suburbie a Otopenilor, dacă se poate spune aşa), 4 stele, nota 9,4, deci clienţi în general mulţumiţi, deci OK! Rezervat! Şi la dus, şi la întors, 38 euro dubla la dus (miercuri/joi), 31 la întors (duminică/luni). Cu anulare gratuită până cu vreo 2 zile înainte de cazarea propriu-zisă.

Păi să vină ziua cea mare, zic! Şi ziua cea mare veni, deşi cu mare greutate. Reuşirăm cumva să ne strecurăm printre termene-limită şi iată-ne zburând pe Autostrada Soarelui, dar nu în direcţia care i-a consacrat numele, ci în sens invers, spre Bucureşti! Bine, „zburând” e o licenţă poetică, Simona e cel mai chibzuit şofer pe care l-am întâlnit (şi tot şi-a luat, săraca, 2 puncte de penalizare cu amenda aferentă la întoarcere, pentru 68km/oră în localitate, în timp ce-mi spunea uluitoarea poveste de viaţă a manichiuristei Sofia de la Chişinău:().

Cum se ajunge exact-exact la Vila Topârceanu însă să nu mă întrebaţi, că nu pot să vă zic-neam! Asta pentru că îmi lipseşte o calitate esenţială: nu conduc (automobile) şi am un defect major: sunt „poetă”. Dar părerea mea e să nu vă faceţi mari probleme, căci dacă a nimerit orbul Brăila, iar @crismis şi Simona Vila Topârceanu, înseamnă că nu e greu! Iaca, mă uit pe Net, alt prieten al meu bun, care mă scoate din multe… impasuri (că anumite cuvinte nu sunt acceptate aici, logic, mai citesc şi copiii!), şi vă zic şi vouă că adresa corectă e Strada G. Topârceanu nr. 11 din Odăile, iar coordonatele GPS (pe care le-am folosit şi noi cu succes ca să ajungem la destinaţie) sunt: 44.53556/26.05512. Şi, dacă vă ajută, pot să vă mai zic că de pe autostradă am făcut dreapta pe Centura Bucureştilor, am mers şi-am tot mers până am intersectat DN1 care trecea pe deasupra noastră, apoi am mai mers puţin, am făcut dreapta peste o cale ferată din aia fără barieră (deci ochii cât cepele!), pe urmă stânga-dreapta-stânga-dreapta (oarecum) şi… „Aţi ajuns la destinaţie! Destinaţia dumneavoastră se află pe partea stângă! ” Brava! Şi, dacă vă ajută, la vreo 100m în faţă se vede biserica din sat, probabil unica, mă gândesc… Gata, n-aveţi cum să nu nimeriţi, v-am spus tot ce ştiam!

Am parcat în faţa pensiunii, alături de alte 3-4 autoturisme. O doamnă tinerică şi zâmbitoare ne aştepta deja cu poarta deschisă, deşi am observat ulterior că au un soi de încuietoare automată la poartă (ataşată unui clopoţel vegheat deasupra de un cocoşel din fier forjat; extrem de simpatic!), deci nu vă crizaţi dacă găsiţi poarta închisă, ci sunaţi la soneria-cocoşel. Deşi probabil n-o să aveţi parte, că am remarcat că mai mereu e câte cineva de-al casei pe fază…

Pensiunea e o clădire P+1 văruită într-o culoare căreia îi zice „somon”, adică ceva între crem şi roz. Curtea destul de spaţioasă e pavată cu dale de gresie şi de-o parte şi de alta a intrării sunt câteva mese şi scaune, pe un singur rând, lipit de zidul casei. La uşa de intrare în pensiune te conduc 2 trepte de marmură, străjuite de piticuţi din ipsos şi ghivece imense cu plante. Înăuntru, am lăsat pe dreapta uşa care duce la restaurant şi am înaintat pe micul hol unde am fost conduse la Recepţie.

Formalităţile de cazare nu au durat mult, practic doar atât cât Doamna care ne întâmpinase în prag să se scuze că nu mai are decât o cameră cu pat matrimonial (lucru neinteresant pentru noi), să ne calculeze cât face parcarea maşinii pentru 3 nopţi (41 Ron) şi să ne încaseze contravaloarea primei cazări. De menţionat că se poate plăti oricum doreşti, cash sau cu cardul şi evident că primeşti factura corespunzătoare, ba chiar şi formulare de delegaţie dacă ai uitat să îţi iei de acasă.

Cât priveşte parcarea, trebuie să completezi un formular în 2 exemplare (autocopiative) în care treci câţi km ai la bord şi câţi litri de combustibil în rezervor şi ţi se cere să laşi la pensiune cheile maşinii pe perioada cât lipseşti.

Apoi Doamna Drăguţă ne-a întrebat dacă ne e foame, să spună la bucătărie să ne pregătească ceva. Intenţionasem să mâncăm de seară la restaurantul pensiunii, dar nu ştiu cum se făcu şi ne potcoviserăm chiar înainte de plecare cu ceva gustări reci (care se cam încălziseră, ce-i drept, în portbagajul maşinii). I-am zis că avem mâncare de acasă şi ne-a sugerat să ieşim afară, pe terasă, la una din mese, să mâncăm. „OK, doar să ducem bagajele în cameră!” „Băieţi! ” a strigat Doamna şi imediat au răsărit din pământ 2 „băieţi”, unul mai tinerel şi unul mai tomnatic, care s-au şi înfipt în trolerele noastre…

După instalare, urmată de o scurtă sesiune foto, am coborât pe terasă, căci ora civilizată de cină cam trecuse de mult şi ne străduim cât putem să respectăm principiile de dietă sănătoasă! :) Prima masă din stânga era deja aranjată cu farfurii, tacâmuri şi şerveţele şi, după ce ne-am devorat pacheţelul, ne-am retras la siestă în interior, deşi seara se anunţa liniştită şi parfumată…, dar lasă că mâne ne trezim înainte de 5 şi asta, sincer, nu prea ne place! Deci ne-am retras.

Ocazie cu care am studiat mai pe îndelete facilităţile de cazare oferite. Păi camera nu-i prea mare, dar nici mică, cică 20mp zice pe booking. Nu e luxul de pe lume, dar descoperi dintr-o ochire tot confortul de care ai nevoie pentru o noapte de tranzit, dar chiar şi pentru mai multe. Şi constaţi că totul e decorat simplu, dar intim, cu mult bun-gust şi cu materiale de calitate. De fapt, pe lângă preţ şi facilităţi, trebuie să vă mărturisesc ce m-a atras când am văzut pozele pensiunii: draperiile şi cuverturile de pat în culori calde, pastelate. Am o slăbiciune (mărturisită şi cu alte ocazii) pentru culori şi floricele! În pozele mele nu se vede prea bine (că nu bătea bine lumina, asta ca o scuză pentru faptul că nu sunt un bun fotograf), dar uitaţi-vă pe site-urile unde pensiunea e prezentată şi imaginaţi-vă că e chiar aşa cum pare!

Deci, pat matrimonial sau 2 paturi twin (la întoarcere, Doamna Drăguţă, observând că eu şi Simona avem acelaşi sex, dar nume de familie diferite, ne-a rezervat o cameră cu 2 paturi). Paturi nu din acelea să te pierzi prin ele, dar suficiente pentru persoane normo/uşor supraponderale. Saltele nici moi, dar nici tari, numai bune să te legene în braţele lui Orfeu înainte/după un zbor în lumea mare… Noptiere de-o parte şi de alta a fiecărui pat, să-ţi sprijini noaptea una-alta pe ele. Dulap de haine în hol, cu câteva umeraşe înăuntru şi chiar şi cu halate de baie. Şi cu seif şi perie de pantofi şi kit de cusut. Alături, un suport pentru trolere, cu 2 niveluri, deci se presupune că vii/pleci cu bagaje, nu glumă! În cameră, în faţa patului, pe peretele opus, un mic loc de relaxare, cu măsuţă (pe care sunt lăsate spre delectarea călătorilor şi 2 bombonici) şi 2 scaune, dar şi minibar, pe care se află telecomenzi (pentru LCD-ul de deasupra, pentru aerul condiţionat şi nu mai ştiu pentru ce), dar şi câteva pliante cu informaţii utile, gen parola WiFi (apropo: acesta funcţionează ireproşabil) şi preţurile la articolele din mini-bar (absolut decente, vedeţi în poză). Şi încă o măsuţă rabatabilă şi un covoraş de cauciuc pe care să-ţi laşi încălţările. Şi gata.

Baia cuprinde şi ea tot ce trebuie să cuprindă, adică tron, chiuvetă, cabină de duş, cu accesoriile necesare (de remarcat săpun lichid roz la chiuvetă şi verde la duş, probabil pentru a se “asorta” cu decorul din cameră). Prosoape albe imaculate, câte 2 de căciulă şi covoraş pentru pus pe jos după ce ieşi de la duş. Bine, chestii normale, dar pe care nu le găseşti chiar întoatdeauna atunci când te-ai aştepta…

Avionul nostru zbura puţin după ora 7 dimineaţa, aşa că am convenit de cu seară ora de plecare la aeroport de a doua zi dimineaţă, aşa cum am dorit noi. Am stat şi pe la alte hoteluri “mai cu moţ”, care organizează transfer la aeroport, dar când vor ei, adică la 30 sau 45 de minute interval. Şi ştiu că unii dintre voi mă vor înţelege când voi sublinia faptul că jumatea de oră se poate împărţi şi ea, la rândul ei, în 2 părţi mai mult sau mai puţin egale şi că la (aproximativ) ora 5 dimineaţa orice minut pe care reuşeşti să-l mai dormi e un mare câştig!... Ideea e că a doua zi dimineaţa transportul nostru către aeroport s-a desfăşurat conform planului, în aproximativ 10 minute, cu maşina pensiunii, condusă de Tinerelul de cu o seară înainte, pe care l-am descusut un pic, dar n-am aflat decât că Vila Topârceanu funcţionează de 7-8 ani, că e afacere de familie şi că dumnealui (Tinerelul) nu ne poate spune mai multe, deoarece e angajat doar de vreo câteva zile… La mai multe!

Tot în seara venirii am făcut vorbele şi pentru întoarcere. Avionul de la Bruxelles urma să aterizeze de asemenea la o oră inumană, puţin după 11 noaptea. Doamna Drăguţă ne-a dat cartea de vizită şi ne-a sugerat să sunăm la pensiune când aterizăm, urmând ca maşina să plece în acel moment de la pensiune. Ei, nici noi n-am sunat chiar imediat ce am aterizat, nici maşina n-o fi plecat chiar “în secunda doi”, cert e că am aşteptat vreo 10 minute, dar nu cred că asta ar putea fi un capăt de lume… Mai ales că Tinerelul a fost super-vioi şi simpatic chiar şi la această oră înaintată… Şi Simona zice că ar mai fi adus vreo 2 ture de muşterii în cursul nopţii, după noi şi îmi vine să o cred, eu nu pot să spun cu certitudine, că am dormit buştean, şi cu dopuri în urechi pe deasupra… Să ştiţi că, atunci când o să mi se pară mizerabilă munca mea, o să mă gândesc şi la a lui… Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că asta o să mă ajute.

Micul-dejun. Mini-vacanţa s-a terminat, de mâine “capul la fund” (de fapt, de azi, urma să aflu doar peste câteva ore în drum spre casă), dar nu înainte de a savura micul-dejun la Vila Topârceanu! Ne-am trezit de voie, la o oră de-a dreptul decadentă, ştiind că micul-dejun o să ne aştepte pregătit, aşa cum hotărâsem de cu seară cu Domnul Tomnatic, care ne făcuse cazarea. De data asta am mâncat în restaurant, cred că puteam să ne delectăm şi afară, la una din mesele de pe terasă, dar, somnoroase cum eram, nu ne-a dat prin gând. Am avut de ales ceva pe bază de ouă şi am ales câte o omletă, eu cu brânză şi şuncă, iar Simona doar cu brânză. Am fost însă invitate să mai completăm cu ce se mai găsea pregătit pe o masă în mijlocul restaurantului, adică: telemea, salam, crenvuşti, unt, gem, miere, lapte sau iaurt, mere. Pâinea era sub formă de chifle sau feliată şi aveai opţiunea să ţi-o prăjeşti sau nu. Plus apă sau suc. Plus cafea sau ceai. Destul? Eu zic că da. 3 euro de căciulă.

Recomand Vila Topârceanu? Păi da, dar doar când nu am eu de plecat pe undeva, căci pensiunea nu deţine decât 8 camere duble. Şi n-am chef ca, dacă v-am vândut pontul, să rămân taman io cu buza umflată! Deci mă consultaţi înainte să rezervaţi, da?

---

VIZUALIZĂRI: 1018 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI