La Plăcinte... tot înainte...

TIPĂREȘTE

Cum este un timp pentru orice, cu siguranță este un timp pentru debut... Debut? Păi, da, pentru că nu îmi amintesc să mai fi scris un review despre restaurante și localuri. De ce? Pentru că, de gustibus...

Doar că, azi, fiind 15 februarie și duminică, pe deasupra, am zis, de ce nu? Adică nu de ce să nu scriu un review de mâncare, dar de ce să nu ieșim undeva. Oricum, Bucureștiul este plin de lăcașuri pentru satisfacerea tuturor gusturilor, de la vinovata shaorma, până la fanaticele meniuri raw vegane, încât să nu moară de foame nici un potențial client, plimbător la ore de prânz pe maluri dâmbovițene...

Pentru azi am ales ceva nou, adică nou pentru noi. Un local cu nume de Păcală, deci, cu siguranță, boem și poate cu fițe. Iar locația, de pe bulevardul Magheru, de lângă Piața Romană (cea cu numărul 9, dintr-un alt decor boem), ni s-a părut cea mai convenabilă, atât din punct de vedere al transportului, cât și al orgoliilor personale.

La Plăcinte...

Ceva tradițional, ca stil, scria pe internet.

Puțin cu inima îndoită, între un KFC și un McDonald’s (adică moartea siluetei în persoană!), la doi pași sub fosta garsonieră a partidului cu televizorul (azi, închis), am descoperit intrarea într-un fost local (îmi scapă numele acum, dar acolo îmi aduc aminte că m-am retras, după faimosul rainbow al lui Bush Jr. când cu vizita lui de pomină la București), căci de Casata, cu ale sale profiteroluri sau de Grădinița, unde așteptai zeci de minute pentru o halbă de bere, cine să își mai amintească?

La intrare, lume multă, lume bună. Hait, te pomenești că nu sunt locuri... În fața noastră, un alt cuplu... Barmanul, prompt, ne găsește două mese alăturate, la geam, cu vedere la bulevard. Prima impresie, interesantă... Adică cum, interesantă? Păi, uite așa... Un bar, pe dreapta, decor tradițional pe pereți și pe tavan, muzică, în surdină, una populară, una cu Marina Voica, alta cu Chilian. Și mesele, așezate așa, ca la americani – adică stil vagon de tren – fără să deranjeze nici apropierea lor, nici oamenii care le populau și care vorbeau în toate limbile.

Iar meniul... Apoi, numai meniul este suficient de motivant pentru a reveni, asta, dacă nu vrei să încerci tot ce scrie acolo dintr-odată și să devii cap de afiș la știrile de la ora 5, precum vajnicii pantagrueli ai sărbătorilor de tot felul. Pentru că, de la plăcinte pofticioase, la salate de soi, de la frigărui sub formă de rulouri, la platouri cu mici, de la supe delicioase, la somon cu vinete, de la înghețată la clătite, toate asezonate cu băuturi pentru toate sufletele, ai cu ce te răsfăța, măcar la nivelul imaginației papilelor gustative...

Servirea este promptă, aștepți exact atât cât trebuie să aștepți (chiar mă înarmasem cu ceva răbdare, la vederea meselor ocupate și, mai ales, la auzul celor câteva comenzi din preajmă, dar nu a fost să fie așa). Iar ospătarul este profesionist... Și nu e indiscret!

A, să nu uit... Cireașa de pe tort.

Nu se fumează! Nu că am ceva împotriva fumătorilor, dar nu am trăit vreo experiență culinară mai oribilă decât cea oferită de prostul obicei al românilor de a fumega în orice condiții, mai ales într-un restaurant acoperit... Chiar așa, ce fac aceia, atunci când, la un moment dat, ar trebui să zboare între continente?

Mă rog...

Una peste alta, deoarece, vorba aceea, prima impresie contează, La Plăcinte este un loc unde voi reveni cu plăcere. Acum, mai trebuie văzute variantele de pe bulevardele Ștefan cel Mare și Dacia, dar, astea, pentru cei care stau în zonă. Cât despre rezervări, aici, pe Magheru, nu se fac. Deci, mai ales la sfârșit de săptămână, dacă vreți să veniți cu prietenii, e o chestiune de noroc.

---

VIZUALIZĂRI: 1202 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI