Muzeul Național de Geologie

TIPĂREȘTE

În ziua de 1 martie am revenit pe șos. Kiseleff la Muzeul de Geologie să cumpăr o pietricică magică pentru un cadou. Târgul din incintă se poate vizita doar plătind biletul de intrare la muzeu dar cum cu două zile înainte nu aveam timp și de vizită, am ales să revin pe 1 martie. Prima surpriză a fost să văd că intrarea era gratis pentru primitoarele de mărțișoare - de fapt cred că era gratis pentru toată lumea din moment ce angajații cam lipseau. Cu greutate am găsit pe cineva din personal să-mi confirme că fotografiatul este fără taxă căci trebuia să fiu sigură de acest lucru netrecut pe nici un afiș, doar cu două zile în urmă îmi luasem zdravăna ceartă în micuța biserică Mavrogheni așa că aici am suflat și în piatră rece să nu pățesc la fel. Odată primit o. k. -ul am pornit hotărâtă spre târg dar la ce omor era la mese, am decis să vizitez întâi muzeul și bine am făcut căci după asta am avut șansa unui magazin destul de liber.

Vreau să spun de la început că vizita la acest muzeu poate fi obositoare și chiar poate părea inutilă dacă nu cunoști cât de puțin despre exponate. Spun asta deoarece n-am găsit nici măcar un pliant cu un minim de indicații, nu m-a întrebat nimeni dacă doresc un ghidaj (este 50 lei pentru limba română), nu am întâlnit nici măcar un singur supraveghetor în săli, culoarul spre lapidariu era în întuneric așa că sala rocilor fluorescente am evitat să o vizitez deși mi-ar fi plăcut revederea ei. O impresie proastă la modul general pe care, într-un fel mi-au confirmat-o și alți vizitatori români dar și un chinez cu un copil, vizibil dezamăgit.

În muzeu se intră prin șos. Kiseleff și prima încăpere este holul mare din care se deschid scările frumoase, pe stânga și dreapta spre etaj. În dreapta intrării este grupul sanitar și un cuier obișnuit unde am văzut că erau ceva haine lăsate iar în dreapta este micul magazin cu vânzare al muzeului și standul unde se plătește taxa de vizitare, la 1 martie stand pustiu. Pentru că sălile care se deschid pe coridorul din stânga sunt dedicate expozițiilor și târgurilor temporare, am ales coridorul din dreapta unde am văzut ceva vitrine cu exponate. Cu alte cuvinte, un muzeu în care îți poți singur verifica și capacitatea de orientare în spațiu!

După ce am dat un semi ocol mesei de sare de la salina Slănic Prahova, cea care a văzut Parisul în 1899 la Expoziția Internațională alături de alte căteva lucrări confecționate din aceeași sare brută de culoare gri pământiu, m-am aventurat prin coridoare și săli pustii, unele destul de slab luminate, astfel că întâlnirea bruscă cu doi vizitatori după un colț ne-a creat spaime și mie și lor! Iar ceea ce vă povestesc aici sunt informații pe care le-am cules de pe pagina oficială a muzeului, foarte săracă, Muzeul Național de Geologie | Institutul Geologic al României dar cele mai multe sunt adunate cu ceva efort din diverse alte articole de pe net.

Am luat-o la întâmplare în prima sală la dreapta și se pare că am nimerit bine căci de aici începe practic uriașa lecție pe care o vezi, o legi de amintiri mai mult sau mai puțin vii ale cursurilor din liceu. Nu vă voi descrie sălile prin care am trecut, ar ieși un articol mult prea lung pentru că sunt 22 plus coridoarele care au destule exponate. Vă spun doar că traseul, uneori nu știu dacă cel corect pentru că săgețile lipseau ori duceau fix după o vitrină, este făcut după un plan bine gândit: la parter se începe cu macrocosmosul, adică formarea galaxiilor, stelelor și planetelor apoi se continuă cu microcosmosul, adică despre cristale, compoziția lor, clasificarea și modul de recunoaștere.

În sălile acestea de la parter am petrecut cel mai mult timp, recunosc că mai puțin să citesc despre formarea rocilor sau de câte feluri sunt, ci să privesc ce a putut să facă natura, ce combinații de forme și de culori care au reușit de-a lungul istoriei omenirii să învrăjbească familii și popoare dar au dus și la multe realizări care ne simplifică viața nouă oamenilor: aragonitul de mai multe culori, galena sau galenitul cunoscut încă din antichitate, andaluzit expus în mai multe culori, gipsul cu variantele lui de culori diverse din care de departe te atrage alabastrul, grafitul care s-a folosit la fabricarea creioanelor si a hartiei indigo, superbul și orgoliosul malachit cu nuanțele lui verzi folosit în Egiptul antic și ca fard de pleoape, ochiul de tigru atât de apreciat de purtătorii de amulete și în special de cruciați, opalul cu imbinările lui de culori și nuanțe care, așa cu scrie și în Wikipedia a fost în același timp piatra iubirii, a speranței dar și a hoților și spionilor; apoi onixul, prima piatră prețioasă descrisă în Vechiul Testament, frații rubin și safir, legendarul ametist, piatră regală și cu puteri magice împotriva beției (se făceau cupe de ametist din care se bea vinul, existând credința că nu te îmbeți), cunoscuta pirită alintată și aurul nebunilor. Lacrima soarelui sau chihlimbarul dar și rumanitul, chihlimbarul românesc au locul lor în vitrinele muzeului. Un număr apreciabil de exponate de diverse forme de agat de care chiar nu știam, combinații de forme și culori aparte care încântă privirea.

Multe exponate sunt din mineralele foarte apreciate la noi, florile de mină - termen cunoscut doar în limba română - dintr-un singur mineral sau mai multe precum stibină, baritină, cuarț, aur și altele aduse de la Cavnic, Băișoara, Rușchița. Plăcerile pământului cum sunt alintate geodele interesante sunt puține expuse și destul de slab luminate, astfel că acele cristale din interior se observă mai greu.

Nu mică mi-a fost mirarea când tot la parter, în câteva vitrine nu foarte bine îngrijite erau expuse obiecte confecțiomate din minerale din diferite epoci istorice, în special antichitate și printre ele câteva obiecte de jad. Mi-am amintit de articolul colegei Mișhu despre acest mineral, piatra națională a Chinei, piatra virtuților lui Confucius dar și piatra aztecilor, mai valoroasă decât aurul, piatră sacră în toate culturile lumii, mai puțin cele europene. La câte se zice că este ajutat purtătorul ei, e greu să te hotărăști dacă vrei să cumperi un jad verde imperial sau un jad galben pentru a fi mai înțelegător cu partenerul de viață sau un jad lavandă pentru a lua decizii mai bune.

Sălile acestea de la parter m-au încântat cel mai mult prin varietatea formelor și culorilor, mate sau strălucitoare. Exponatele adunate din toată lumea cred că merită mai multă atenție și o mai bună expunere totuși. vitrinele și etichetele sunt învechite.

Etajul este mai puțin spectaculos, exponatele sunt mai greoaie vizual pentru vizitatorul simplu ca mine. Sălile acestea pot fi însă deosebite pentru cei pasionați de antropologie, paleozoologie, paleobotanică, hidrogeologie, tectonică, despre cum au apărut formele de relief, despre procesul de fosilizare, despre evoluția și interacțiunea omului cu Pământul.

Aici sunt câteva săli care expun cronologic geologia istorică, de la cele mai vechi fosile și zăcăminte de minerale descoperite până la cele din zilele noastre, apoi un alt grup de săli care redă tot în ordinea vârstelor geologia României, informații și hărți ajutând la înțelegerea evoluției. Sunt expuse mostre din cele mai vechi pietre din lume cu vârste de 1,9 miliarde de ani sau cele mai vechi urme de viață din subsolul nostru, cam 600 milioane de ani dar și minerale sau roci descoperite prima dată pe teritoriul țării noastre. Sunt expuse și câteva eșantioane de foraj de pe teritoriul României, prelevate de la adâncimi de câteva mii de metri.

Un loc aparte îl ocupă reconstituirea vertebratelor de diverse mărimi descoperite în straturile geologice de la noi, insula Hațeg din fostul ocean Tethys fiind locul unde trăiau dinozaurii pitici, unici în lume pentru că erau de 3 - 4 ori mai mici decât cei din alte zone. Ei au primit nume precum transsilvanicus. Tot aici în Hațeg se pare că a trăit și cel mai mare zburător de pe Tera, Hatzegopterix tambeta, adică uriașul cu aripi din Hațeg. Mulajele lor sunt expuse aici și au fost realizate prin colaborarea paleontologilor Universității București cu specialiști din Thessaloniki. Despre acești dinozauri există doar câteva informații, insuficiente pentru un muzeu de acest gen, rămase de la expoziția organizată aici de Geoparcul Dinozaurilor din Țara Hațegului.

Așa cum spuneam la început, există la subsol mai multe săli cu exponate, una merită vizitată atunci când este deschisă căci este spectaculoasă prin jocul de culori oferit de mineralele fliorescente luminate cu ultraviolete. Am văzut-o acum ceva ani și-mi amintesc că m-a fascinat.

Colecțiile muzeului sunt se spune foarte valoroase și majoritatea nu sunt expuse. Forma actuală de expunere a acestora, circuitul științific realizat îi conferă muzeului românesc șansa de a fi printre foarte puținele din lume care sunt căutate de specialiști străini și acest fapt se datorează lui Marcian Bleahu, geograf, geolog, alpinist (are 93 de ani și încă publică lucrări de specialitate, biografia este pe Wikipedia), cel care a primit sarcina de a reorganiza expoziția după renovarea clădirii, în 1989.

Istoria clădirii care adăpostește Muzeul Național de Geologie nu este foarte lungă. Prima informație despre nașterea ei este expusă pe peretele din dreapta, în holul mare, este actul original semnat de regele Carol I la 19 iunie 1906: “se vor alcătui colecțiuni de roci și minerale din țară care, cu accepțiunea directorului, vor putea fi vizitate și consultate de public”. Așa a apărut prima formă a muzeului ce atunci avea o singură sală de expunere pentru public, Colecțiuni și al cărui custode a fost Iuliu Moisil.

Clădirea avea ca destinație de fapt Institutul Geologic Român, al cărui prim director timp de 22 de ani a fost prietenul lui Grigore Antipa, Ludovic Mrazek. Biroul lui Mrazek se poate vizita, nu și camera în care a dormit, pasionat fiind de munca sa, asemeni lui Antipa petrecând multe nopți în muzeu. Clădirea în stil neo-brâncovenesc poartă semnătura arhitectului Victor Ștefănescu. Este o clădire frumoasă ce merită privită cu atenție căci are multe elemente de artă românească stilizată, începând cu portalul rotund, cu ornamentele elegante în care repetitiv este motivul funiei vieții și terminând cu ornamentul de pe acoperiș pe care nu-l vezi decât dacă-i știi locul, buzduganul domnesc, simbol al rezistenței poporului român în fața invadatorilor Evului Mediu. Întâmplător știam de existența buzduganului refăcut la renovarea clădirii dar nu-i știam până de curând semnificația.

Clădirea avea să fie avariată de bombardamentele din timpul războiului dar cel mai grav de cutremurul din 1977 când impresionanta bibliotecă de 12 m înălțime a fost distrusă. În 1983 se încep lucrările de refacere și consolidare a clădirii după fotografii vechi, astfel că s-a respectat aspectul inițial al clădirii, doar că sala bibliotecii ce adăpostea valoroase opere științifice multe pierdute azi, a devenit sală de expunere, în fața ei fiind așezat un glob pământesc în relief, a cărui istorie nu am aflat-o, nici măcar dacă este anterior celui din Fălticeni. Muzeul s-a redeschis publicului în 1990.

Clădirea muzeului este clasificată drept monument arhitectonic și impresionează prin spațiile interioare bogat decorate, cele două scări de marmură ce duc la etaj, prin plafoanele deosebite deși destul de îmbâcsite de praf.

În spațiul din fața muzeului este expusă relicva unui chiparos de baltă cu vârsta de 12 milioane de ani, descoperit pe șantierele din Comănești jud. Bacău iar clădirea este încadrată de busturile a doi dintre cercetătorii de seamă ce au trudit aici, Ludovic Mrazek și Gh. Munteanu Murgoci.

Vizitarea acestui muzeu se face contra unei taxe de 8 lei adult sau 4 lei elev, pensionar și, o informație interesantă, pentru cei care vor să studieze colecțiile științifice neexpuse publicului, sau o parte din ele, “vizitarea se face în acord cu prevederile Decretului regal din 1906”. Fotografiatul nu are nici o taxă trecută în anexe, se pare că este gratuit dacă nu se folosesc aparate profesionale.

Deși s-au vehiculat atâtea știri despre radioactivitatea crescută de aici generată de exponatele vechi de milioane de ani, mult mai mare decât cea din zona zero a Cernobâlului, adevărul este undeva mult mai spre fals, asemeni catrenului lui Khayam pe care l-am luat ca motto al articolului trecut.

Radioactivitate există, nu la valorile vehiculate, nu este singurul loc din București astfel dar în balanța deciziei de a vizita acest muzeu unic la noi și printre puținele din lume prin concepția sa, eu zic că trebuie avut în vedere că cei mai ipohondri români lucrează în Palatul Victoria, că momentul publicării știrii a fost unul cu tendințe, că autorul articolului și-a cerut un fel de scuze pentru enorma greșeală pe care a făcut-o interpretând eronat cifre despre care nu prea știe multe - și nu este prima oară sau primul caz. Poate cei ce aveți rețineri de a vă duce copiii aici analizați cu mai multă seriozitate faptul că la o vârstă incredibil de mică le oferiți pentru joacă tablete sau telefoane celulare, că multe generații de copii azi maturi sau chiar bătrâni au trecut pragul muzeului, că majoritatea celor au studiat aici direct pe exponate și au portretele pe holurile muzeului au trăit destui ani (Bleahu este un exemplu), că sub casele noastre sau în vacanțe ajungem în zone vulcanice sau peșteri umede unde radioactivitatea este ușor crescută. Și câte alte locuri nu sunt despre care nu știm sau ne facem că nu știm. Nu de neglijat este că unele exponate sunt în recipiente de sticlă cu plumb.

O vizită obișnuită cu citirea unei părți din materialul expus durează două ore aproximativ, una cu ghid este mai lungă.

După ce am revăzut aproape tot ce este permis publicului în acest muzeu, deși vizita de acum a fost mai puțin plăcută decât cea de acum ceva ani din cauza indiferenței conducerii, a aspectului de învechit și îmbâcsit, totuși recomand vizitarea Muzeului Național Geologic, un loc unde vin mai mulți străini decât români, ca de altfel în multe alte muzee sau locuri istorice.

Vă rog să atașați, dacă se poate: https//www.youtube.com/watch?v=X7T65pED660

---

VIZUALIZĂRI: 1972 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI