Dâmbovița, apă dulce... Partea I: Ciurel-Eroilor (vara)

TIPĂREȘTE

V-ați plimbat vreodată pe malul unei ape curgătoare? Bineînțeles... Pe faleza unui râu ce străbate un oraș? Bănuiesc că da... Strict pentru bucureșteni: ați pășit pe trotuarele ce străjuiesc cursul Dâmboviței în cadrul unei plimbări de plăcere? Posibil... În ultimele 6 luni eu am făcut acest lucru parcurgând în trei anotimpuri – trei segmente din albia râului „cu apă dulce”. E o experiență plăcută, recreativă, interesantă chiar având în vedere obiectivele pe lângă care ne plimbăm. Așa cum la Paris se plimbă lumea pe malurile Senei, la Viena și Budapesta pe trotuarele ce mărginesc Dunărea, la Praga pe faleza râului Vltava etc. – așa și la București se poate ieși la promenadă pe malul Dâmboviței. Localnicii nu privesc acest lucru cu interes, sunt obișnuiți cu prezența râului, cu clădirile de epocă și obiectivele turistice înșirate pe cursul apei, dar un turist poate fi încântat de o asemenea experiență (trecând peste ceva mizerie pe anumite porțiuni și „bălării” necurățate). Bineînțeles că distanțele sunt mari, întreg traseul între Lacul Morii (Podul Ciurel) și Timpuri Noi nu se poate străbate într-o singură zi.

Apa Dâmboviței a fost sursă de viață timp de secole: de aici își procurau locuitorii săraci hrana, de aici beau apă, aici se desfășurau operațiuni de igienă personală sau utilizau apa în cadrul unor procese meșteșugărești ori industriale (mori, tăbăcării etc.). Călătorii străini au menționat întotdeauna în scrierile lor numele râului. De exemplu, trimisul Prusiei la București, consulul Ludwig Kreuchely scria la 1822: Râul Dâmbovița sau gârla, traversează Bucureștii și-i dă cea mai mare parte de apa necesară, dat fiind că apa din puțuri nu e de bună calitate și că cele 22 de fântâni împrăștiate în oraș nu o pot da din abundență, căci multe din ele sunt stricate și nimeni nu se îngrijește să fie reparate.

Istoria canalizării și amenajării râului Dâmbovița este redată în multe cărți, mai vechi ori mai noi. Ar fi multe de scris despre originea numelui și legenda râului, despre fapte istorice desfășurate în preajma Dâmboviței, despre lucrările de îndiguire, construcțiile de poduri și multe altele care nu își au locul aici (probabil voi puncta câte ceva doar pe ici-colo). Voi încerca să vă prezint într-un miniserial obiectivele de pe malurile Dâmboviței, privite în trei anotimpuri (vara, toamna și iarna); fotografiile postate vă vor ajuta să vă faceți o părere despre locurile străbătute la pas.

Prima incursiune am desfășurat-o în luna iulie 2015, pe o căldură moderată de vară, pornind de la Barajul Lacului Morii până la Podul Eroilor. Plimbarea a durat aproximativ o oră și jumătate; accesul în punctul de plecare se poate face cu ajutorul tramvaiului 41, așa-zisul „metrou ușor”.

Barajul și Lacul Morii. Dacă dorim să prelungim incursiunea putem face o mică plimbare și pe coronamentul lacului de acumulare ce adună apele râului Dâmbovița pe o suprafață de circa 250 ha – cel mai mare lac din București. Aleea ce înconjoară lacul are vreo câțiva kilometri lungime fiind amenajată anii trecuți cu bănci și felinare pentru iluminat cu încărcare solară. Este un loc preferat de cei din zonă pentru plimbări, sport, ture cu bicicleta. Barajul Ciurel nu e accesibil pietonal, se poate observa din balcoanele laterale ori de pe Podul Ciurel.

Pe partea stângă, după pod se află fostul ștrand Dâmbovița-Crângași, în proprietate privată acum (sub numele Crângași Aqua Parc) și reamenajat acum doi ani parcă – au apărut o serie de tobogane noi, mai multe șezlonguri, un beach bar și zonă de grătare, precum și un bazin cu valuri (nu e unicul din București – cum scrie pe saitul lor… bine, bine – unicul funcțional probabil; mai există un bazin cu valuri – primul din Europa la vremea lui – la Hotelul Lido, nefuncțional însă acum). Pe partea dreaptă se lucrează de câțiva ani (în ultima vreme mai cu spor) la un pod hobanat peste Dâmbovița care ar lega direct Splaiul Independenței cu Autostrada București-Pitești.

Zona Grozăvești. Mergem pe trotuarul de lângă albia betonată a Dâmboviței și privim clădirile de sticlă ce au apărut pe platforma fostei fabrici producătoate de mașini agricole „Semănătoarea” (unica fabrică de combine agricole din România până în 2002). Pe stânga se întinde Campusul studențesc Grozăvești unde Universitatea din București poate caza în cămine peste 2.000 de studenți. Sunt/erau celebre cluburile și discotecile din această zonă. În spatele căminelor se află și Stadionul Regie al echipei Sportul Studențesc (club înființat prin 1916). Pe partea dreaptă a râului se află unul din punctele de acces spre Universitatea Politehnică.

Zona Regie-Grozăvești-Orhideelor a devenit în ultimii ani o mare zonă comercială prin deschiderea a numeroase hipermarketuri, magazine de bricolaj și îmbrăcăminte. Pe aici trece și Pasajul Basarab, un imens pasaj rutier cu conexiuni pe mai multe bulevarde, cu trecere peste râul Dâmbovița și calea ferată ce merge spre Gara de Nord, cu benzi pentru autoturisme și linii special pentru tramvaie, cu o stație intermodală (tramvai, metrou). Podul hobanat, cu o înălțime a pilonilor de peste 80 m, atrage atenția de la depărtare – este o construcție inginerească ce a bătut chiar recorduri.

Centrala electrotermică Grozăvești. După depășirea Podului Grozăvești, pe partea dreaptă se află un complex industrial care a constituit un punct important în istoria energeticii românești. Clădirile de la șosea le poți repede încadra, după arhitectură, în rândul construcțiilor industriale de sfârșit de secol al XIX-lea – început de secol al XX-lea. Uzina Grozăvești, cum s-a numit mult timp, a fost construită într-un timp record de numai un an de zile (18891890) sub supravegherea primarului Emanuel Pache Protopopescu. „Instalațiunile” montate de-a lungul anilor la Grozăvești au pompat apa în oraș, au produs energie electrică pentru consumatori casnici și tramvaie, au produs energie termică (din anii 50). Aici au fost testate echipamente inovatoare, au lucrat ingineri celebri (Elie radu, Dimitrie Leonida), au fost făcute cercetări în domeniu, au făcut practică generații de ingineri. Amănunte interesante găsiți aici: daciccool.ro/romania-mea/ ... sti-interbelice. Lângă CET Grozăvești a supraviețuit, ascunsă într-o curte, Biserica Buna Vestire – Cărămidarii de Sus – rămășiță a mahalalei de demult. Ctitorită la 1805 de micii meșteșugari din zonă biserica e înzestrată în 1877 cu o pictură valoroasă, realizată de unul din ucenicii lui Gheorghe Tăttărescu, pictorul Gheorghe Ioanid.

Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Amplasată pe partea dreaptă a Dâmboviței, cu intrare principală dinspre Palatul Cotroceni, grădina botanică bucureșteană e o oază de verdeață binefăcătoare în mijlocul poluării urbane. În 2014 când m-am plimbat pe aleile umbroase ale grădinii (vezi impresii) am fost puțin dezamăgit de starea în care se află această „instituție”. În orice caz, în funcție de anotimp, oferă priveliști drăguțe, imagini superbe cu diverse flori, arbuști de „n” feluri, sere, etc. O descriere mai amănunțită găsiți în articolul lui @Michi – vezi impresii.

Peste drum, pardon „peste râu”, se află altă serie de cămine studențești, sediul Facultății de Filosofie al Universității din București, mai multe institute de cercetare, agenții și firme private. Pescarii din pasiune stau înșirați pe mal... „producția” de pește e mică. Un pod traversează Dâmbovița... sub el un mic stăvilar reglează debitul râului canalizat, așa cum există și la Grozăvești și în alte câteva locuri de-a lungul albiei. Mai există în câteva locuri pontoane ce urmau a fi utilizate de bărci și hidrobiciclete – probabil așa era proiectul original. Azi pe apă există doar bărcile albastre ale celor ce administrează cursul apei. Navigația cu vaporașe pe Dâmbovița a existat cu adevărat la un moment dat: pe la 1899 circulau două mici vaporașe pe râu, între Ciurel și Abator. Ele erau acoperite cu o copertină și vindeau locuri pe scaun ori în picioare (mai multe amănunte și o fotografie aici: romanialibera.ro/actualit ... ui--15170?img=2).

Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport din București. Înainte de a ajunge la Podul Cotroceni trecem pe sub ferestrele acestei instituții de învățământ superior înființată în 1922. Dar abia din anul 1984 universitatea este găzduită în acest complex, e vorba despre fostele Grajduri Regale. Construite între 1937-1940, la ordinele Regelui Carol al II-lea, grajdurile regale impresionează încă prin arhitectura (ancadramente la uși și ferestre din marmură, coloane sculptate, uși cu modele din fier forjat etc.). Deosebită este și intrarea monumentală în complex: frumoase frize cu personaje feminine și masculine călare pe cai străjuiesc intrarea arcuită. Opt coloane ale căror capete se termină cu sculpturi ce reprezintă personaje călare împodobesc aceeași intrare. Deasupra gangului încă se mai vede urma unde era amplasată stema regală; mai multe amănunte și imagini din interior găsiți aici. În apropiere, în capătul străzii Constantin Noica, la intersecție cu Calea Plevnei, se găsește Biserica „Sf. Gheorghe” – Plevna unde se află un monument amplasat peste groapa comună unde au fost îngropați cei 48 de pompieri căzuți în lupta din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848 (am scris despre pompierii bucureșteni aici: vezi impresii).

Casa Radio. Pe stânga râului, înainte de Podul Eroilor, punctul terminus al acestei plimbări, observăm „ruinele” gigantice ale așa-zisei Case Radio (denumire datorată atribuirii din 1992 către Radiodifuziunea Română). Lucrările au început prin 1986, destinația fiind Muzeu al Partidului Comunist Român. În 1989 președintele Nicolae Ceaușescu asistă la parada de 23 august chiar din balconul de deasupra scărilor centrale de acces în clădire, ce era terminată parțial chiar și la exterior (acea parte a fost demolată între timp). Lucrările au înțepenit în decembrie 1989, imensa clădire fiind lăsată în părăsire. În 2008 este preluată de un investitor privat care expune planul numit „Dâmbovița Center” – din cauza crizei economice lucrările încetează destul de repede (după demolarea legăturii centrale între corpuri). În 2015 scria prin ziare că se dorește reluarea planurilor în acest an.

Spitalul Universitar de Urgență. Cunoscut multă vreme drept „Spitalul Municipal” această instituție de sănătate a fost inaugurată în anul 1978, după șase ani de la începerea lucrărilor. Construcția are 4 corpuri principale legate la un nucleu comun (cu 14-16 etaje), corpurile din spate având două extensii și mai multe corpuri intermediare de câte 3 etaje. La câțiva ani după evenimentele din 1989 au început lucrări de consolidare și renovare care au durat ani și ani și ani... În fața intrării la Unitatea Primiri Urgențe se află câteva statui de piatră cărora nu am reușit să le aflu autorul.

Aici se încheie prima parte a periplului pe malul Dâmboviței bucureștene într-o zi caldă de vară, plimbare de circa 5 km între Pod Eroilor și Pod Ciurel. Rămâneți aproape pentru o plimbare de toamnă spre centrul Capitalei.

---

VIZUALIZĂRI: 2510 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI