Muzeul Theodor Aman

TIPĂREȘTE

Strada C. A. Rosetti.

Program; miercuri – duminica de la 10 -15

intrarea libera - fotografiatul interzis

Muzeul ce poarta nu doar numele pictorului Theodor Aman i-a fost si resedinta si atelier de lucru de cand a construit-o si pana la moartea sa, este cel mai vechi muzeu de arta din Bucuresti.

Pictorul Theodor Aman s-a nascut la Campulung Muscel in 1831 si la 12 ani a realizat primul tablou, cu ocazia trecerii in nefiinta a bunicii sale materne. Theodor Aman a studiat arta la Bucuresti, Craiova si la Paris. Elev de liceu fiind la Craiova, Aman a facut parte din Clubul Revoluționarilor din Craiova in 1848. La Paris si-a facut debutul oficial in lumea artistilor cand in 1853 a expus la Salonul Oficial tabloul "Autoportret", aflat acum la Muzeului National de Arta. De atunci si pana in 1880 a continuat sa isi expuna constant lucraril, lucru care l-a facut sa fie cunoscut in intreaga Europa.

Alaturi de Ghoerghe Tatarascu a fost intemeietorul Scolii de Belle Arte in Bucuresti si Iasi. Pana in 1890, Aman a fost directorul acestei scolii din Bucuresti. Intre 1865 -1881, pictorul a fost organizatorul "Expozitiei artistilor in viața", expoziții ce au fost primele saloane oficiale de arta din Romania. Incurajat de Dimitrie Bolintineanu, in calitatatea lui de ministru al instructiunii publice Aman a realizat multe tablouri cu subiecte istorice.

Cand s-a intors in Bucuresti in 1858 dupa studii si calatorii "de lucru", a realizat planul acestei case, plan dus la forma finala de arhitectul Franz Scheller, iar constructia a fost realizata intre anii 1868 - 1869.

Casa – muzeu nu dispune de o curte prea mare, dar prin valoarea sa este una deosebita. Este singura casa-document de epoca ramasa in Bucuresti. Este o casa relativ simpla ca si arhitectura, cu parter si etaj, dar care a fost gandita sa satisfaca toate nevoile artistice si de locuit ale pictorului si familiei sale. Vecini pe aceiasi stada sau in apropiere ii erau Cesianu, Barozzi, Costescu-Comăneanu, Butculescu, Bărcănescu, Păucescu, Argetoianu, Catargi sau Cantacuzino.

Casa avea doua intrari; una mai mica (cea care este la strada si care acum este blocata) si una mai mare prin care se intra si acum in muzeu, pe latura din stanga a cesei, in curte.

Inainte de a intra, am studiat pret de cateva minute constructia care din fericire a avut parte de o recenta si foarte buna restaurare care a durat cativa ani.

Pe fatada de la strada, sus, in dreptul etajului sunt doua medalioane cu efigiile lui Leonardo da Vinci si Michelangelo realizate chiar de Aman, o alta lucrare de inspiratie romana si la nivelul parterului, doua statui din bronz realizate de Karl Storck. A fost prieten cu sculptorul, caria i-a realizat un tablou cu portertul sau, iar acesta i-a realizat un bust. De-a lungul vietii si-au facut cadou reciproc multe lucrari.

Latura din partea stanga a case, acolo unde este acum intrarea are si ea cateva decoratiuni discrete si doua licrari la nivelul etajului.

Am urcat scara de marmura de la intrare si cum eram primul vizitatot in acea zi, am asteptat ca paznicul din curte sa o sune pe ghida si sa imi deschida, dupa care mi-am pus botosii de unica folosinta si am intrat in holul de la intrare. Este o zona dreptunghiulara de aproximativ 40 mp. cu doua banci din lemn si cu peretii pictati in partea de sus.

Am inceput vizita in muzeu, intrand in sala din stanga. Expuse langa peretele din stanga intr-o vitrina sunt cateva obiecte personale ce au apartinut pictorului; in mijloc este o presa din lemn pentru gravuri adusa de artist de la Paris si pe peretele din dreapta sunt cateva gravuri mici cu rame mari care practic decoreaza acel perete. Legat de aceste lucrari, am aflat ca Aman a fost primul artist roman care a adus la noi, conceptul de gravura artistica. Tehnica folosita de el se numeste gravura in acvaforte.

Din aceasta sala am trecut in urmatoarea; este o camera de trecere, ca dealtfel toate din casa, si foarte dragute mi s-au parut usile duble, albe, pictate cu motive florale. In aceasta camera sunt cateva tablouri si doua piese de mobilier; un mic bufet si un scaun despre care aveam sa aflu un pic mai tarziu ca au fost realizate tot de cel pe care lumea ii stie drept pictor si gravor, dar care a realizat si o multime de lucrari in lemn, in special mobilierul din propria sa casa.

Din aceasta camera micuta, am ajuns iarasi in holul de la intrare, in capatul caruia era o mica incapere nu mai mare decat o debara. In ea de o parte si de alta sunt expuse doua lucrari de mari dimensiuni; in stanga tabloul cu Tudor Vladimirescu si in dreapta schita premergatoare. Pentru aceasta lucrare, Aman a depus o lunga si minutioasa munca de documentare. Intre cele doua lucrari, pe un display se derulau imagini cu lucrarile ce au fost restaurate. Minute bune am fost fascinata de rezultatele acelor restaurari; caci este placut sa vezi o pictura frumoasa, dar cand nu esti artist, asa ca mine, doar privind un tablou intr-un muzeu, nu iti mai dai seama ca a fost o zi in care acea lucrare arata jalnic, cu culorile afumate si neclare si ca un restaurator priceput, a scos-o la lumina cu migala si indemanare.

De acolo trecand iar prin hol, am ajuns in cea mai mare sala a muzeului, in atelierul de lucru si totodata de primire a artistului. Este si cea mai inalta incapere a casei, avand peste 6,5 m. inaltime si daca imi amintesc eu bine si nu gresesc, intr-o fotografie pe care am vazut-o demul, in aceasta camera-atelier, exista pe vremuri o scara care ducea la etaj, la camerele de locuit ale familiei Aman. Acum nu exista nici o scara si imi pare rau ca luandu-ma cu vorba despre alte subiecte am uitat sa o mai intreb pe doamna muzeograf daca am sau nu draptate. Acum peretii sunt lambrisati pana la o inaltime de aprox. 1,5 metri si in rest zugraviti simplu in alb.

Dupa o privire de ansamblu, cu o simpla intrebare pusa doamnei muzeograf care se plimba discreta pe langa mine, am spart ghiata si povestile si intrebarile au inceput din acel moment sa curga firesc, de parca ne cunosteam demult si depanam impreuna povesti despre un prieten drag. Fiecare piesa din acea sala, defapt din tot muzeul are o poveste si de fiecare piesa se leaga alte povesti si intamplari din viata artistului si a familiei sale sau a prietenilor si oamenilor influenti din veacul al XIX-lea.

In stanga fostului atelier sunt o canapea si un fotoliu cu adevarat remarcabile; cu lemnul deosebit de frumos sculptat si imbracate cu piele stantata si pictata sunt nu simple piese functionale ci adevarate opere de arta. Toti peretii salii sunt decorati cu tablouri alte artistului; unele sunt de notorietate, altele mai putin cunoscute mie. In acea zona a fostului atelier este un tablou care reprezinta exact atelierul asa cum a fost el multa vreme si care a fost model pentru restaurarea casei in acea zona. Ce nu s-a putur realiza, a fost tapetarea peretilor. Dupa lungi si meticuloase cautari, sponsorii care au sustinut si sustin in continuare restaurarea muzeului si a pieselor (o firma privata) au reusit sa gaseasca in SUA un tapet foarte asemanator cu cel original, atat ca model cat si ca textura. Dar pentru achizitionarea lui, pe langa pretul pe masurara raritatii si calitatii ar mai fi de platit si niste taxe mari. In aceasta situatie s-a cerut sprijinul forurilor competente, care macar cu o scutire de taxear fi putut sa participe la restaurarea acestui muzeu, dar asa cum o demonstreaza peretii albi... au refuzat. Curiozitatea de a sti cum arata acel tapet deosebit mi-a fost satisfacuta in urmatoare sala, mai mica, ce a servit doar ca atelier de lucru si in care tapetul a fost salvat si restaurat. Are o profunzime data nu doar de grosime ci mai ales de textura materialului din care este realizat, textura ce da impresia de piele stantata. (Il vedeti in fotografii).

Revenind la marele atelier, mi-a fost atrasa atentia ca toate piesele de mobilier, un dulap de haine, scaune si dulapul de atelier al artistului au fost realizate chiar de mana lui Aman. Remarcabil cata munca si migala a depus pentru niste lucruri care se doreau nu doar functionale ci si sa poarte amprenta gustului sau artistic. In alt colt al fostului atelier, din tablourile expuse, cel mai cunoscut este Carul cu boi. Pe peretele opus este o panoplie, soba de teracota si o micuta biblioteca cu carti. Unul din tablourile din acea zona, este celebrul "Baia turceasca",

In aceasta sala sunt si cateva manechine imbracate cu haine din a doua jumatate a sec. XIX, care nu au apartinut lui sau familiei sale, dar care au farmecul de a integi atmosfera respectivului veac.

Dupa ce am ascultat cateva povesti despre atrist, despre familia lui si despre multele seri in care invita in casa prieteni, oameni de arta sau politici si in care fiica sa adoptiva canta (a fost soprana) si el o acompania la violoncel... am trecut in urmatoarea sala a muzeului.

Este micul atelier al pictorului Aman, adevarata odaie de lucru, un loc ce pare o cronica de familie. Mie mi se pare un spatiu mic pentru un artist, dar se pare ca pentru Aman era suficient din moment ce el insusi a proiectat casa dupa nevoile si dorintele sale. In aceasta mica sala, este un birou ce i-a apartinut pictorului, sunt doua scaune si un scrin. Pe pereti desigur sunt tablouri. Este sala in care tapetul a fost salvat si in care trei tablouri merita mai multa atentie. Unul se numeste " La fereastra atelierului cel mic " si o infatiseaza pe sotia sa, Ana, stand pe un scaun in camera de la etaj, admirand prin feresta privelistea din fata casei; altul o reprezinta pe fiica sa adoptiva, Zoe (cunosuta mai ales sub numele de scena Zina de Nory) odihnindu-se pe un fotoliu; iar altul il reprezinta pe Aman impreuna cu fratii sai in jurul unei mese stand la taifas.

Primul tablou m-a lasat o clipa muta; este ca o cronica a acelor vremuri. In el se vede clar cum arata zona din fata casei, care pare mai curand o margine de mosie... Pe la 1880 cand a fost pictat tabloul, Bucurestiul era departe de a fi Micul Paris; era un oras in care boierii, bancherii si alti oameni cu dare de mana, erau plecati mai mult la Paris pentru cumparaturi si distractie si inca nu se gandeau sa aduca rafinamentul si arta in constructii in Bucuresti. Privind tabloul mi-am amintit ca sotia sa Ana, a fost cea care prin zestrea cu care a venit in familie, respectiv cu terenul pe care Aman a construit aceasta casa, a contribuit la destinul familiei si al caminului. Pe ferestra pe care Ana Aman priveste se vede Strada Clementei (asa cum se numea strada C. A. Rosetti pe atunci) Desi era una dintre cele mai circulate strazi din Bucuresti care facea legatura dintre Podul Mogosoaiei (actuala cal. Victoriei) si mahalalele ce se întindeau catre Est... eu continuam sa ma uit ca vitelul la poarta noua caci... nu vedeam strada... era o biata poteca.

Al doilea tablou "cronica de familie" din aceasta sala, o reprezinta pe fiica adoptata a artistului, pe Zina de Nory. Zina si un frate al ei, au fost copiii Anei Aman, din prima casatorie, pe care pictorul i-a adoptat din momentul casatoriei. Dupa cativa ani petrecuti la Bucuresti, ani in care a facut studii muzicale, ea a plecat din tara si a cantat ca soprana pe scene mari ale Europei, inclusiv la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Bayreuth in Germania, la Cairo si la Sankt Petersburg. Dupa plecare, nu s-a mai intors in tara, decat in scurte vizite.

Cel de al treilea tablou de familie il prezinta pe Theodor impreuna cu cei doi frati ai sai, stand relaxati in jurull unei mese, in casa pictorului. In tablou se vede bine o parte din salonul mare, cu parchetul care este si acum dar care era partial acoperit cu covoare, cu tapetul despre care spuneam mai devreme, cu cateva piese de mobilier si cu multe tablouri pe pereti. Fratii artistului, Iorgu si Alexandru sunt infatisati stand e vorba privindu-se, in timp ce pictorul lucreaza la un tablou.

Dupa ce am ascultat aceste povesti legate de pictor si de familia sa, am trecut in urmatoarea sala. La fel de mica cum este si precedenta, aceasta sala expune un birou, un dulap si picturi pe pereti. Impresionant este un portret al sotiei sale Ana, lucrare de mari dimensiuni, care ne-o prezinta pe distinsa doamna, imbracata cu o rochie crem, cu un sirag de perle la gat, cu pieptanatura deacum cunoscuta si tinand in mana un buchet de flori. Dupa alte cateva povesti, vizita mea in acest muzeu s-a incheiat. Nu pot sa nu ii multumesc doamnei muzeograf, pentru scurta dar placuta lectie de istorie, si pentru amabilitatea de care a dat dovada si care a depasit regulile impuse postului.

Daca nu sunteti fericitul posesor al unui tablou semnat de Theodor Aman (si chiar daca sunteti), mergeti sa vizitati acest muzeu. Bucurati-va de cateva minute de arta, de frumos si de bun gust, in casa unuia din cei mai valorosi pictori ai nostri, artist ce vreme de 25 de ani a fost cel mai in voga pictor roman, pana cand a inceput sa picteze si sa se afime Grigorescu. Si acum, tablourile lui Aman sunt atat de bine cotate pe piata obiectelor de arta, incat anul trercut, lucrarea " Venetiana " (25 x 14 cm.) s-a vandut cu 42.000 Euro la o licitatie. Aman a inclus in picturile sale cele mai diverse tehnici si subiecte. Cele mai dragi lui au fost compozitiile istorice, dar la fel de mult a lucrat si peisaje, portrete individuale si de grup, nuduri si natura moarta. Aman a desenat, a pictat ulei pe panza, si acuarela, a sculptat in lemn, a gravat, a facut vitralii si multe tipuri de decoratiuni.

De cand traia era darnic cu lucrarile sale, incat fiecare prieten s-a bucurat macar de un tablou semnat de el. A dorit ca dupa moartea sa (la varsta de 60 de ani, in urma unui tratatment incorect aplicat de medici, desi era prieten cu Carol Davila) casa sa ajunga in proprietatea statului, cu conditia sa fie folosita doar ca muzeu. De indeplinirea acestei dorinte, s-a ocupat sotia sa, care in anul 1904 a donat casa si toate obiectele personale ale artistului. Patru ani mai tarziu, in 1908 a fost deschis muzeul, care neluand in seama perioadele de consolidare a cladirii si de restaurarea a ei si a lucrarilor, a functionat mereu.

Simpla vizita in acest muzeu (care nu costa nimic) este un omagiu adus pictorului si un gest de care s-ar bucura, ca de vizita unor admiratori.

---

VIZUALIZĂRI: 4197 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI