Muzeul National al Pompierilor

TIPĂREȘTE

Acum, in ziua de azi, ni se pare firesc sa sunam la 112 in caz de incendiu si in cel mai scurt timp sa auzim sirenele masinilor de pompieri, dupa care cativa curajosi, imbracati cu costume speciale ingnifuce sa desfasoare zeci de metri de furtun din care apa cu presiune sa stinga focul. Dar lucrurile nu au stat asa mereu. Au fost sute de ani in care oamenii erau neputinciosi in fata valvatailor.

In onoarea pompierilor, cu o desfasurare de imagini si obiecte de la inceputurile acestei activitati si pana in zilele noastre, a fost organizat acest muzeu.

Pe Bl. Ferdinand la nr. 22, este Foisorul de Foc in a carui cladire functioneaza acum Muzeul National al Pompierilor.

Despre doua lucrui se poate vorbi cand se discuta despre acest foisor. Unul este legat de cladirea propriuzisa care este un monument istoric si de arhitectura si celalalt lucru este legat de activitatea Muzeului Pompierilor.

Cladirea circulara si inalta, asemenea unui turn, a fost construita in doar un an de zile, intre 1891-1892. Are 50 m. inaltime, ziduri groase de 3,2 m, la baza si sus de tot de jur imprejur are doua balcoane din care unul a servit ca loc de observatie a incendiilor.

Am intrat in muzeu, am platit un bilet de doar 3 lei si impreuna cu ghidul am urcat cu liftul la etajul sase al foisorului. Desigur liftul a fost instalat mult mai tarziu, mai exact odata cu transformarea foisorului in muzeu in 1963. Tot atunci a fost realizata scara si plafoanele etajelor 4,5 si 6 respectand modelul celor de la etajele inferioare.

Ghidul meu m-a invitat pentru inceput pe balconul exterior, de unde in urma cu o suta de ani, un pompier urmarea si anunta un eventual incendiu. In acelasi timp, a inceput sa imi faca prezentarea locului si a activitatii de pompier, o activitate atat de necesara si de respectata.

Necesitatea ridicarii acestui foisor de foc a venit in anul 1890, dupa ce cu doi ani inainte, Turnul Coltei construit in 1715, de unde se faceau observatiile asupra acelei zone a Bucurestiului pentru descoperirea incendiilor, fusese demolat din motive de insecuritate a constructiei. Sarcina proiectarii unui punct de observatie inalt, solid si care sa aiba si un rezervor cu apa, i-a revenit arhitectului sef al capitalei din acea vreme, dlui. George Mandrea.

Prima organizatie ce avea ca activitate stingerea incendiilor, s-a numit Corpul Tulumbagiilor si a fost infiintata inainte de 1780. Tulumbagii erau voluntari, care lucrau cu schimbul cate o saptamana. Primii pompieri militari, platiti si echipati ca si "oastea " au fost cei din 1845 si la putin dupa aceea au luat parte la stingerea celui mai mare incendiu izbucnit in Bucuresti care a ras de pe fata pamantului cam un sfert din constructii. (in 1847).

Pompierii de atunci erau prgatiti atat pentru salvarea oamenilor si a bunurilor din incendii, cat si ca infanteristi in caz de razboi.

Datorita tehnologiei existente in acea vreme, cand pompierii aveau la dispozitie o caruta trasa de doi cai in care era un rezevor ca o lada mare cu apa, era imposibil ca sa fie stins un incendiu aparut la o casa, un atelier sau la un han. Multe constructii erau din lemn, focul se intindea cu repeziciune, si pana ajungeau pompierii, tot ce mai puteau face era sa salveze cat mai multi oameni si prea putin sa stinga focul.

In 1900 a luat nastere primul organism international al pompierilor, care se numea "Comitetul Tehnic al Focului " si la a carui infiintare, Romania a fost membra cofondatoare.

Cladirea foisorului a fost proiectata pentru a acoperii nevoile din acea perioada. Cladirea are o fundatie solida din beton si ziduri din caramida, piatra si var. Diametrul la sol al constructiei este de 17 m. Daca jos, zidurile sunt groase de 3,2 m. sus, acolo unde a fost instalat rezervorul de apa, adica in zona etajelor 4,5 si 6, zidurile au doar de 30cm. grosime.

Existau doua usi de acces. Pe una din usi se facea accesul la micutul grajd unde erau tinuti caii si cele doua atelaje folosite in interventii si unde cu ajutorul unei pompe manuale, se umpeau trasurile cu apa. Aceasta este intrarea actualului muzeu. O alta usa dadea la magazia cu materiale de stingere, la magazia cu furaje pentru cai si de acolo, pe o scara se ajungea la etaje.

La parter erau pompele manuale pentru alimentarea cu apa a rezervoarelor de pe trasuri, cei sase cai, si restul echipamentului necesar la interventii. La primul etaj era dormitorul pompierilor, biroul comandantului si camera de garda. La etajul doi statea comandantul si era bucataria. La etajul trei era uscatoria pentru furtune si atelierul unde se repara echipamentul distrus in timpul interventiilor.

In foisor erau in permanenta doi soldati de veghe; unul sus care patrula in balconul exterior al cladirii si unul jos. Cand cel de sus dadea alarma, prin tragerea unui clopot si prin semnalizarea cu un streag, cel de jos, anunta echipajul, care umplea cu ajutorul pompelor manuale trasurile de interventie, inhama caii dupa care echipajele plecau spre locul incendiului. Pentruca locul cu pricina nu era foarte exact stiut, ci doar zona, inaintea echipajului, fugea un gonas calare, care avea misiunea de a afla cu exactitate locul incendiului. Acum, cu asa atelaje si asa viteza de reactie, imi cam dau seama cat de eficienti erau pompierii pe la 1900.

Desi cladirea fusese pravazuta cu un rezervor de apa cu o capacitate mare, acesta nu a fost niciodata umplut si folosit, din simplul motiv ca reteaua de apa si pompele Uzinei de Apa din Grozavesti nu aveau puterea necesara ridicarii apei la inaltimea bazinului. Asa ca rezervoarele trasurilor de interventie erau alimentatea tot la nivelul parterului prin pompe manuale.

Cum cladirile din Bucuresti se construiau din ce in ce mai inalte, impiedicau o buna vizibilitate si focarele de incendiu erau tot mai greu de observat. Din fericire, situatia s-a schimbat odata cu aparitia telefoanelor, pe la 1910, cand postul de observatie a fost inchis, foisorul functionand doar ca unitate de pompieri pana in 1935 (postul de pompieri nr. 5) cand a fost mutata si aceasta activitate in locatia noua, mai mare si mai bine echipata de la cazarma " Regele Ferdinand " din apropierea Garii Obor. De atunci si pana a devenit muzeu in 1963, cladirea a avut tot felul de destinatii, inclusiv a fost transformata o vreme in cladire de locuinte.

De cand este muzeu, pe langa primele trei etaje inferioare, cladirea a fost modernizata cu inca trei etaje, identice ca aspect si configurare cu primele, cu un lift si cu o scara care o prelungeste pe cea de la etajele 1-3. Toate cele sase etaje sunt destinate expunerii de obiecte si documente legate de activitatea pompierilor.

Din pacate, muzeul nu se ridica la nivelul de dotare si expunere frumoasa, de sec. XXI. De cand a fost deschis, nimic nu s-a mai facut pe acolo. Sunt convinsa ca daca exponatele ar avea mai multe explicatii, ar fi mult mai apreciate si respectate la adevarata lor valoare incat oricine sa poata vedea ca ele reprezinta o fila de istorie a inceputului unei activitati indispensabile in ziua de azi. Nici vitrinele si nici sistemul de iluminare nu sunt mai adaptate scopului si vremurilor. Vitrinele cu exponate sunt din sticla verde, groasa de 1 cm. care distorsioneaza destul de mult culorile exponatelor, ca sa nu mai vorbesc de aspectul depasit.

Dar cine vrea... intelege.

Spuneam ca orice vizita se face doar impreuna cu un ghid si incepe de sus in jos; de la balconul de observatie si trece prin cele sase etaje.

La etajul sase sunt expuse mai multe machete de pompe de apa folosite in cele trei Principate si o trasura in marime naturala cu celebra pompa numita "Gat de barza " care putea arunca apa pana la o distanta de 30. m. Era mandria pompierilor bucuresteni si era realizata de mesteri locali dupa alte modele de pompe nemtesti.

La etajul cinci, sunt prezentatea uniforme si este adus un elogiu pompierilor miliatri care au luptat in 1848 si pe Dealul Spirei. Dealul a primit acest nume, de la un frizer-barbier care a fost erou in lupta pe acel deal.

Primele uniforme seamana foarte mult cu cele ale infanteristilor, ca material si croiala. O astfel de uniforma era compusa din; pantaloni din stofa, culoarea bleumarin; camasa si cravata neagra; tunica bleumarin, cu nasturii aurii, cu guler drept, cu mansete la maneci si cu epoleti cu insemnele armei, brau din piele si ghete din piele negre. Iarna purtau cate o tunica grea si mare din postav.

Pe piept, primilor pompieri li se incrucisau doua curele din piele; de una statea fixata cartusiera si pe caealalata baioneta. Soldatii si subofiterii aveau trese din lana pe epoleti, in timp ce ofiterii aveau stele. Coifurile de interventie erau simple, metalice, spre deosebire de cele folosite in restul timpului sau la uniformele de parada, care aveau pene sau o coada de cal. Nu vreau sa imi inchipui cum li se incingea capul sub un coif metalic, in apropierea flacarilor.

Acum pe buna dreptate, cum sa se avente in mijlocul focului, niste oamenii a caror haine se aprindeau la fel de repede ca si ale civililor si care pareau ca au plecat mai curand in lupta cu dusmanul decat cu flacarile. Erau grele, incomode si nu ii protejau cu nimic pe pompieri. Dar, se vede evolutia si in acest domeniu; cu timpul, au devenit mai putin ornamentate, mai usoare si mai practice, pana s-a descoperit materilalul ignifug si a aparut notiunea de salopeta. La etajul unu, sunt expuse si uniforme si caschete ale pompierilor din alte tari (Franta, Japonia, USA). Evolutia uniformelor, se incheie cu salopetele celor de la SMURD.

La acestea se adauga la fiecare etaj, vitrine cu decoratii, insemne militare, cupe, trofee si medalii obtinute de pompieri in lupte sau cu ocazia diverselor activitati specifice.

Sunt expuse si instinctoare, de la aparitia lor si pana in zilele noastre, dar nu va pot spune cu ce erau umplute si cum functionau primele, pentruca pur si simplu nu scria nimic in dreptul lor. Sunt cate doua din fiecare model; unul intreg si unul sectionat pentru a se vedea (dar nu si intelege) ce avea in el. Ghidul a fost destut de retinut in explicatii; si nu prea l-am crezut cand a spus ca toate sunt la fel si functioneaza la fel, doar ca difera forma lor. Pe un panou, erau prezentate in ordine cronologica cateva sisteme si senzori de avertizare a incendiilor.

Multe modele de casti, caschete si chipiuri sunt expuse; de la primele modele realizate din metal si decorate cu coada de cal pana la cele de azi.

Poate ca cele mai interesante sunt exponatele legate de transport; trasurile si mai apoi masinile de interventie. Din pacate spatiul mult prea mic de expunere, nu face posibila expunera lor in marime naturala. Doar prima trasura cea care a lucrat cand a fost construit si dat in folosinta foisorul este expusa. Sunt si doua machete a vapoarelor special construite pentru stingerea incendiilor.

Pe langa exponatele de care v-am vorbit mai sunt si cateva steaguri folosite in lupte de soldatii – pompieri.

Desi este un muzeu cam batran ca aspect si organizare, desi are un program greu accesibil, eu sper ca intr-o buna zi situatia sa se schimbe; sa i se gaseasca o locatie mai mare, mai bine echipata cu sisteme moderne audio video si in primul rand sa aiba un program accesibil. Cine a mai pomenit muzeu inchis sambata si duminica?

In fiecare an pe 13 septembrie se serbatoreste Ziua Pompierilor.

---

VIZUALIZĂRI: 2044 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI