Muzeul țărănesc din Enisala – o explozie de culoare și modele

De sus, din umbra dumbrăvilor Topologului, până devale, pe dealurile din spatele Medjediei, coborând albiile văilor spre dunga de oţel a apelor Dunării sau înaintând spre soare, până în şesurile de la Tariverde şi în preajma nisipurilor mării, se rotesc aproape aceleaşi hori şi ai să vezi că se frământă aproape aceleaşi brâie. Așa scria la 1908 profesorul Pompiliu Pârvescu într-o culegere dedicată românilor dobrogeni.

Plaiurile dobrogene reprezintă un imens mojar în care s-au amestecat grupuri etnice, mentalități și credințe, stiluri de viață și tradiții. Mulți dintre vizitatorii Dobrogei recunosc deschis că acest pământ este „altfel”, fără a putea defeni ce înseamnă acest „altfel”. Un amalgam de senzații ne asaltează absolut toate simțurile și ne îndeamnă de fiecare dată să ne propunem să ne întoarcem în Țara de piatră și de foc, cum numea Geo Bogza Dobrogea.

Varietatea se pare că este secretul acestui tărâm bătut de soare, iar populația dobrogeană s-a adaptat condițiilor geografice, evenimentelor istorice și credințelor spirituale. Aici trăiesc 18 grupuri etnice care se tolerează și se completează reciproc.

Pentru a înțelege modul de trai al dobrogenilor am mers într-o zi călduroasă de august la un muzeu dedicat civilizației țărănești, un muzeu micuț, dar expresiv: Gospodăria țărănească conservată „in situ” din localitatea Enisala.

Acces și poziționare. Nu este greu de ajuns la acest reper muzeal dobrogean, având în vedere că mulți turiști cunosc cetatea genoveză de la Enisala, punct de maximă atracție în zona Babadagului. Venind dinspre Constanța pe DN 22 (E 87) după circa 85 km ajungem în orașul Babadag, de unde vom vira dreapta la un moment dat pe DJ 223A (atenție la canalele aflate mult mai jos decât covorul asfaltic până la ieșirea din oraș) spre Enisala. După doar 8 km vedem cetatea cocoțată îe promontoriul stâncos și satul de la poalele sale. Muzeul este semnalizat la șosea printr-o placă inscripționată; este poziționat între biserica „Sf. Treime” și școala din localitate. Nu există locuri de parcare, autoturismul trebuie lăsat pe marginea șoselei.

Program și tarife. Punctul muzeal din Enisala se află sub tutela Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea. Programul actual de lucru este de miercuri până duminică între orele 10.00-18.00, luni și marți închis. Tarifele se încadrează în următoarele valori: 4 lei/adult și 2 lei pentru pensionari, copii, elevi și studenți. Există și posibilitatea achiziționării unui bilet combinat având valoarea de 8 lei/adult (4 lei celelalte categorii) care vă oferă acces și la Cetatea Enisala – se face o economie de 2 lei/persoană. Taxă foto/video există doar pentru profesioniști.

Scurt istoric. Gospodăria țărănească a fost construită la începutul anilor 1900, a aparținut agricultorului Iosif P. Dumitru și este una reprezentativă pentru viața nord-dobrogeană. Arheologul și muzeograful Gavrilă Simion a identificat casa în cercetările sale de teren (în Enisala a fost descoperită chiar o necropolă daco-romană) și a hotărât achiziționarea ei de către muzeul din Tulcea. Acest lucru s-a întâmplat la începutul anilor '70, gospodăria fiind conservată „in situ”, adică acolo pe loc, în mediul său natural. Muzeul cu profil etnografic a fost deschis în anul 1971, după o scurtă restaurare. Între anii 2010-2014 a trecut printr-un proces de restaurare și amenajare a colecției muzeale.

Vizita Gospodăriei Țărănești din Enisala. Am parcat autoturismul pe podețul școlii generale din apropiere și am pornit spre casa colorată care ne aștepta cu poarta deschisă. Plătim taxa de vizitare, primim biletele personalizate și suntem îndrumați către casa cea mare. Începe aventura etnografică... dar să o luăm de la început.

La șosea gospodăria este împrejmuită de un gard de lemn (scânduri cu model), așezat pe o temelie de piatră, nelipsită în această regiune. Două din laturile curții păstrează încă porțiuni de gard împletit din nuiele, dovadă a măiestriei meșterilor de odinioară. Fântâna este așezată aproape de poarta de acces în gospodărie, apa fiind sursă de viață în această zonă destul de aridă. Ghizdurile sunt din lemn, acoperișul de șindrilă. Curtea este inundată cu flori pe timpul verii, iar într-o margine se află și o boltă de viță de vie.

Cele mai vechi locuințe păstrate pe teritoriul dobrogean datează de la începutul secolului al XX-lea. Gospodăria pe care o vizităm se încadrează în aceeași epocă, atunci când lutul, piatra, lemnul, stuful și papura erau principalele materiale de construcții utilizate în satul dobrogean. Casa cu chiler e o splendoare, combinațiile de culori (alb, roșu și albastru) atrag irezistibil privirea. Scândurile ornamentale de la streașină (pazie), ceardacul, ramele ferestrelor și frontonul sunt vopsite în roșu și albastru. Frontoanele casei sunt ornamentate cu modele florale și geometrice, dar impactul cel mai mare îl au cele zoomorfe – caii afrontați. Tradiția ne spune că acest animal făcut de Dumnezeu este cel mai frumos, nobil și inteligent animal, hărăzit a păzi casa de rele și bun vestitor al spiritelor malefice.

Casa mare este construită din lut (ceamur, cum se spune în zonă – un fel de chirpici, pâmânt amestecat cu paie), pereții groși fiind un bun izoland vara împotriva căldurii și iarna contra gerului. Acoperișul din stuf, de asemenea izolant, este bătut „nemțește”, un procedeu ceva mai ingenios în timpul căruia se utilizează leațuri de lemn și sârmă pentru trăinicia învelitorii naturale. O prispă lipită cu lut, sprijinită pe stâlpi de lemn și înconjurată cu balustradă din scânduri ornamentate mărginește două laturi ale casei. Pe toată lungimea de nord a casei, în spate, se află chilerul – un spațiu de depozitare.

Interiorul casei este clasic pentru acea epocă: o tindă, două camere, bucătăria și magazia. Am pătruns în tindă unde un aer răcoros ne-a învăluit plăcut. Aici se află gura de foc a unei sobe oarbe, o laviță și „mama” cu copilul într-un pătuț de lemn, un frumos costum popular. În dreapta se află casa de locuit, alături de soba oarbă fiind un mobilier strict necesar: un pat, o masă, laviță, lampa. Pe podeaua de lut este așternută o rogojină din papură.

Casa frumoasă/curată se află în stânga intrării și cuprinde piese textile excepționale: ștergare, fețe de pernă, cearceafuri, fețe de masă, batiste. Mi-a plăcut foarte mult pologul – un covor viu colorat situat pe perete în dreptul patului. Pe jos se află rogojina împletită din papură, pe pereți ștergare, icoana și o poliță cu vase ceramice. Nu lipsește patul frumos așternut, masa, lada de zestre și o laviță vopsită în culoarea albastru.

Mobilierul simplu ca formă contrastează cu bogăția cromatică și a motivelor prezente pe țesăturile de orice fel. Pe lângă rolul de izolator a textilelor ce decorează pereții, acestea ne dau informații și despre statutul social al familiei, dar și despre gustul estetic al oamenilor zonei. Ștergarele lungi din bumbac sunt așezate pe perete în formă de fluture; elementele decorative se repetă uneori la intervale regulate. Simțul frumosului e prezent în fiecare compoziție, iar elementele Naturii sunt interpretate atât de liber și original. Până și în camerele de lucru sau bucătărie sunt amplasate ștergare pe pereți, mai simple și cu decorațiuni de bază. Motivele utilizate sunt multiple: geometrice, vegetale (fitomorfe și florale – „pomul vieții” este excepțional; mai apar trandafirul, vița de vie), animaliere (păsări și mamifere), antropomorfe. Ștergarele au o funcționalitate multiplă: decorativă, uzuală în viața de zi cu zi și ceremonială, în toate etapele vieții omului.

Bucătăria de iarnă, se află în partea vestică a casei și are intrare separată din prispă. Pentru a facilita legătura cu chilerul există o ușă, iar înspre peretele dinspre magazie este practicat un oblon de legătură. Bucătăria are sobă oarbă (cu alimentare din magazie) și aici se desfășurau diverse treburi pe perioada iernii; de exemplu, în acest spațiu se monta războiul de țesut. Magazia, cu intrare separată, are podea de lut și servea drept adăpost pentru ustensilele și uneltele folosite des de familie.

Vis-a-vis de casa mare se află casa mică, un spațiu destinat activităților cotidiene și loc unde se retrăgeau bătrânii familiei. Construcția acoperită cu stuf și având aceleași frontoane frumos vopsite este compusă dintr-o mică terasă deschisă, tindă și o cameră. Pe mica terasă, sprijinită pe un stâlp de lemn, se află gura de foc a unei sobe. În „casa mică” se află biroul administrativ al muzeografului.

Ne îndreptăm spre curtea din spate printre roți mari de piatră (unele foste pietre de moară oare?) și pluguri de fier. Anexele au fost transformate la ultima restaurare în spații expoziționale reflectând ocupațiile țăranilor și meșteșugurile practicate în lumea satului. Acaretul care închide curtea este format din trei încăperi și adăpostea pe vremuri: grajdul pentru animale, samalâcul – magazia de nutreț și șopronul pentru unelte și atelaje. Obiectele prezentate în aceste spații sunt ordonate pe colecții și etichetate corespunzător – bogăția de forme și diversitatea utilizărilor unora dintre ele este evidentă.

Am fost atrași mai întâi de căruța pictată, specific dobrogeană; sunt pictate motive geometrice în care predomină verdele și roșu, urmate de tușe de albastru. Pe perete atârnă harnașamente, simple sau duble. Am intrat câteva minute și în celelalte două încăperi descoperind ustensile și obiecte folosite în diverse industrii casnice sau producții meșteșușărești: instrumente de țesut/tors (roți de tors, daraci, urzitoare etc.), instrumentar pentru practicarea pescuitului, unelte de cizmărie (erau expuse câteva perechi vechi de opinci), țesturi pentru pâine, pive pentru mărunțit, obiecte de ceramică. Sunt reprezentate și alte meșteșuguri și ocupații: dogăritul, fierăria, culegerea strugurilor (frumoase „șuruburile” de lemn; ați auzit de „nasâlcă”? – vas de lemn pentru transportul strugurilor), fiare de călcat de fier, cântare.

Printre clădirile anexă din curte se numără și hambarul și magazia, o interesantă construcție din nuiele pentru depozitarea cerealelor, lipită cu lut și întărită la mijloc cu leațuri. În partea centrală, magazia, erau adăpostite alte obiecte și unelte din bătătura țăranului dobrogean.

Concluzii. Am admirat încă o dată casa specific nord-dobrogeană, paleta de culori în care e înfățișată o plasează printre amintirile dragi de pe acest tărâm. Gospodăria țărănească de la Enisala, păstrată în forma sa originală, constituie un reper în procesul de înțelegere a vieții țăranului de pe aceste meleaguri la începutul anilor 1900. Arhitectura tradițională, materialele „eco”, țesăturile superbe, uneltele arhaice și culorile vii sunt elemente care impresionează turistul de azi. Sunt lucruri care au dispărut de zeci de ani, obiecte pe care le găsim doar în muzeele etnografice, exponate care demonstrează perspicacitatea și măiestria omului din mediul rural de a se adapta condițiilor de viață impuse de natură.

Recomand celor care merg în zonă să viziteze și acest mic muzeu etnografic din Enisala, înainte sau după incursiunea la cetatea genoveză. Vor retrăi pentru câteva zeci de minute atmosfera satului de altădată, vor intra în casa bunicilor și își vor aduce aminte...

Călătorii frumoase!