GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
TIPĂREȘTE
URMARE de aici
Cine cunoaște biografia lui Aleksandr Sergheevici Pușkin știe că marele scriitor rus și-a petrecut trei ani din viață în Basarabia. Pe atunci anexată imperiului rus, administrată de generalul Ivan Inzov care a fost transferat la Chișinău, Basarabia a fost locul de exil al lui Pușkin în perioada 1820-1823, mai înainte de a se îndrepta spre Odesa.
Silit de autoritățile țariste să plece din capitală, Pușkin - ca funcţionar detaşat în slujba generalului Inzov - ajunge la Chișinău la 21 septembrie 1820 și locuiește temporar la hanul negustorului Naumov. Ulterior poetul se mută în casa lui Andronache Donici, una din cele două case cu etaj care existau la începutul sec. XIX în Chișinău, o frumoasă reședință cu grădină folosită pe atunci de administrația rusească și totodată locuință temporară a generalului Inzov. Casa Donici nu s-a mai păstrat, astăzi mai existând doar amintirea ei. Declinul a început la cutremurul din iulie 1821 când a suferit serioase deteriorări. Cu toate că generalul Inzov a părăsit locuința, Puşkin și-a continuat traiul în casa dărăpănată.
Și dacă tot vorbim despre Pușkin și locuințele lui din perioada exilului basarabean, nu trebuie uitat a menționa Conacul Ralli-Arbore din satul Dolna. Aparținând unei familii de origine greacă stabilită în Moldova în sec. XVIII, conacul înălțat în primii ani ai sec. XIX a fost unul dintre locurile preferate ale lui Puşkin în timpul exilului său în Basarabia. Cunoscând pe unul dintre fiii lui Zamfirachi Ralli, Pușkin a beneficiat de ospitalitatea acestuia timp de două luni în vara anului 1821. Perioada este importantă pentru viața personală, dar și pentru creația sa literară știut fiind că la balurile și petrecerile cu lăutari care aveau loc aici, Pușkin a întâlnit șatra de țigani și pe frumoasa Zamfira de care s-a îndrăgostit nebunește. Tradițiile și obiceiurile acestora l-au inspirat în scrierea poemului "Țiganii".
Am aflat că în 1946, după înglobarea Basarabiei în URSS, conacul de la Dolna a fost transformat în muzeu, iar doi ani mai târziu a devenit filială a Casei-muzeu "A. S. Puşkin" din Chişinău. Nu am ajuns să vedem muzeul de la Dolna și nu știu cât amintește acesta de Pușkin și de trecerea lui pe acolo, dar ni s-a spus că o mare parte dintre exponatele acestui muzeu au fost aduse din Sankt Petersburg.
Casa-muzeu "A. S. Puşkin" - Chişinău
Complexul de clădiri al Casei-muzeu "A. S. Puskin" situat în partea veche a orașului Chișinău, în unghiul ascuțit format de îmbinarea străzilor Anton Pann și Pruncului, cuprinde casele negustorului I. N. Naumov, cel care l-a găzduit pe Pușkin la sosirea sa la Chișinău.
Am intrat în curte prin poarta din Str. Pruncului. În dreapta, dincolo de o stivă de bușteni care așteptau să fie tăiați, am zărit căsuța modestă în care a locuit marele Pușkin timp de numai două luni - din septembrie și până în noiembrie 1820. Amenajată și deschisă publicului spre vizitare la 10 februarie 1948, această căsuță nu este doar un muzeu dedicat lui Pușkin și celor trei ani pe care acesta i-a petrecut în Chișinău, ci este și un monument de arhitectură de însemnătate națională, edificiul fiind introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură a orașului Chișinău.
Ne-a întâmpinat o bătrânică simpatică ce mi-a amintit - prin grai și fizionomie - de doamna Laza Ludmila, buna mea profesoară de limba rusă din liceu. Cu plăcere și dăruire, ea ne-a povestit despre Pușkin mai întâi în căsuța memorială aflată în dreapta intrării în curte, apoi în muzeul dedicat marelui scriitor și perioadei lui de ședere în Chișinău amenajat în clădirea din stânga.
Casa în care a locuit Pușkin, cu acoperiș înalt, din șindrilă, este construită tradițional, cu două încăperi situate de o parte și de alta a unei tinzi nu prea încăpătoare. Se înțelege că pentru a vedea interioarele a trebuit să intrăm pe rând, în grupuri de numai cinci, ghida locală trebuind să reia explicațiile iar și iar, ori de câte ori a fost nevoie. Pe zidul exterior, în dreapta intrării principale, două plăci de marmură inscripționate cu auriu - una în limba rusă, cealaltă în limba moldovenească - dau vizitatorului primele informații despre monument. Îmi permit să transcriu în românește inscripția moldovenească: "Aici în casa iasta în anul 1820 (septembrie - noiembrie) a locuit marele poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin". O canapea, un fotoliu, un scrin cu mai multe sertare, o mică bibliotecă ce etalează câteva cărți îngălbenite, vechi fotografii înrămate și - dincolo de sobă - un pat modest, o masă de lucru și un cufăr, cam asta se poate vedea în prima încăpere. În camera din dreapta, cu mobilier pretențios sculptat, pe o masă tronează nelipsitul samovar și ceașca pentru ceai. Tinda pare să fi avut și rol de cameră de baie, acolo - pe un postament de marmură - fiind așezat ligheanul și cana cu apă pentru spălat. Oglinda din perete și șervetul din pânză țărănească întregesc imaginea acestei mici încăperi. În spatele casei, într-un mirific decor verde cu salcâmi înfloriți, mărginit de gardul original din piatră, se află un mic parc în mijlocul căruia tronează acum bustul lui Pușkin.
În muzeul din cealaltă clădire sunt expuse diverse materiale referitoare la perioada petrecută de poet la Chișinău. În prima încăpere vizitatorii sunt întâmpinați de un alt bust al poetului. Este o copie după bustul lui Puşkin din Gradina Publică "Ştefan cel Mare și Sfânt". Tot în această primă încăpere poate fi văzut un foarte detaliat arbore genealogic al familiei lui Pușkin.
Într-un decor de epocă, specific sfârșitului de secol XVIII și primilor ani ai sec. XIX, toate încăperile muzeului etalează tablouri, fotografii, tipărituri, fotocopii după manuscrise, sculpturi, precum și ediții ale operelor lui Pușkin scrise în Basarabia. Sunt și câteva imagini ale Chişinăului acelor vremuri, scrisori care nu i-au aparținut lui Pușkin, dar care amintesc despre el, figuri de personalități cunoscute de scriitor, adrese ale unor locuri din oraș pe care acesta le frecventa.
În cei trei ani cât a rămas la Chișinău, poetul a scris mai multe poeme ("Țiganii", "Șalul negru", "Gavriliada", "Către Ovidiu", "Fântânii din Bahcisarai", etc…), ca și prima parte a celebrului roman în versuri "Evgheni Oneghin". Dedicat acestei capodopere, în muzeu există un colț capitonat cu ilustrațiile uneia dintre vechile ediții ale romanului. Vedem chipurile eroilor principali (surorile Larin - Tatiana și Olga, Vladimir Lenski și bineînțeles Evgheni Oneghin), dar și câteva dintre cele mai frumoase scene ale romanului - "Scrisoarea Tatianei", "Mărturisirea lui Oneghin către Tatiana", "Ultima întâlnire a lui Oneghin cu Tatiana", "Uciderea lui Lenski în duel". Și așa, vrând-nevrând, ascultând-o pe ghida locală, ne-am reamintit întreaga intrigă a romanului. Tot atunci am aflat și alte amănunte pe care noi, ca vizitatori ocazionali ai Chișinăului, nu știu dacă le-am fi putut afla.
Am aflat că fisurile din pereții clădirii muzeului - multe la număr, inventariate (marcate cu benzi de hârtie ștampilate și semnate) - se datorează lucrărilor de construcție a unui bloc cu opt etaje situat atât de aproape încât, involuntar, l-am surprins și în fotografiile mele.
Am mai aflat că interesul pentru conservarea patrimoniului care amintește de prezența lui Pușkin la Chișinău și împrejurimi, pentru deschiderea unei case-muzeu atît de timpuriu, în 1948, era legat de pretențiile URSS privitoare la teritoriul Basarabiei și de intenția de sovietizare a Moldovei de peste Prut. După 1991 au existat voci care au spus că Pușkin, un rus, nu are nimic în comun cu basarabenii și cultura lor, că bustul din Grădina Publică trebuie înlăturat, că denumirea străzii care-i poartă numele trebuie schimbată, etc… Bustul lui Pușkin realizat de Aleksandr Opekuşin cu fonduri obținute prin colectare de la populația locală, instalat în parc în 1885, este și acum acolo chiar dacă între timp a mai fost mutat. Și numele străzii a rămas neschimbat. Doar Teatrul Național care în 1957 a fost numit Pușkin, astăzi are înscris pe fațadă "Teatrul Național Mihai Eminescu".
Căsuța din strada Pruncilor, recondiționată, amenajată ca muzeu în 1948, a rămas muzeu până în prezent. Se spune că pentru amenajarea unui muzeu Pușkin ar fi fost preferată Casa Donici, mai arătoasă, care i-a găzduit atât pe Pușkin, cât și pe generalul Inzov. Din păcate, aceasta era de mult năruită. De asemenea, am mai aflat că în lume mai supraviețuiesc doar două clădiri originale în care a locuit Pușkin: cea din Sankt Petersburg și cea de la Chișinău, din strada Pruncilor colț cu Anton Pann, restul fiind "construcții reconstruite".
Casa-muzeu "A. S. Puşkin" - Chişinău își primește vizitatorii în fiecare zi între orele 10.00-16.00 (excepție zilele de luni și ultima zi de vineri din lună, zi dedicată curățeniei și igienizării), taxa de vizitare fiind de 10 lei moldovenești/persoană.
Trimis de iulianic in 30.05.17 13:13:58
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în REP. MOLDOVA.
12 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (iulianic); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
12 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@iulianic:
„Îmi permit să transcriu în românește inscripția moldovenească”
Dacă ai vrut să faci o glumă, să știi că nu ți-a reușit, ai făcut o glumă proastă!
Cu chestia asta nu e cazul să glumești, e destul că există tot felul de dodoni și alte „neamuri” proaste care abia așteaptă astfel de ocazii! 
Rog așteptați...
@Costi:
„Dacă ai vrut să faci o glumă, să știi că nu ți-a reușit, ai făcut o glumă proastă! ”
Chiar nu înțeleg ce vrei să spui. Poate ar fi bine să explici un pic. Eu nu am încercat să fac nici un fel de glumă. Nici bună și nici proastă. În general, nu-mi plac articolele care tratează subiectele în glumă. Transcriind acel text n-am vrut decât să-i ajut pe cei care - eventual - vor privi fotografia și se vor întreba ce scrie acolo. Cunosc destui oameni care deși știu bine limbi străine, nu cunosc deloc literele slavone.
Pentru "tot felul de dodoni și alte „neamuri” proaste care abia așteaptă astfel de ocazii", în eventualitatea că nu știu, menționez că limba moldovenească - cea în care este scris textul din cea de-a doua placă informativă - este de fapt limba română scrisă cu litere slavone, adică rusești. Așa era pe vremea când Basarabia făcea parte din URSS, respectiv în momentul în care s-au scris și s-au montat acele plăci pe Casa Pușkin din Chișinău. Așa a rămas și acum chiar dacă Basarabia a trecut de mult la grafia latină.
Mai trebuie să adaug ceva pentru a se înțelege clar că nu mi-a stat în intenție să fac vreo glumă?
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
@iulianic:
E clar că nu ai înțeles [...]
Spui că
„limba moldovenească este de fapt limba română scrisă cu litere slavone”
Văd că în primul rând nu ai înțeles un fapt totuși evident: nu există limbă moldovenească!
Că este scrisă cu caractere latine sau cu caractere chirilice, limba română tot română rămâne. Ea nu se transformă în altă limbă!
De altfel, țin să-ți amintesc faptul că, vreme de vreo 400 de ani, limba română s-a scris cu caractere chirilice peste tot, nu doar în Moldova de peste Prut.
Motivele sunt binecunoscute.
Faptul că o limbă se scrie cu anumite caractere sau altele nu schimbă esența acelei limbi.
De exemplu, coreenii au renunțat a mai scrie cu idiograme și au adoptat un alfabet propriu. Asta înseamnă că folosesc altă limbă?
Ceeea ce vrei tu să spui că ai făcut este nu „să transcriu în românește inscripția moldovenească”. Ceea ce ai făcut a fost de fapt transliterația din scrierea chirilică în cea cu caractere latine a unei exprimări în aceeași limbă: limba română!
În esență, repet: ceea ce nu ai înțeles este că NU EXISTĂ LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ!
Un text minunat, scris elegant și foarte ușor de citit, cu superbonus special de la mine
. Muzeul este frumos, dar nu știu de ce, mi s-a părut cam rece, în ciuda obiectelor personale care au aparținut poetului. Poate este o impresie falsă. Mă întreb dacă Puskin ar fi trait 3 ani la București, i s-ar fi acordat aceeași atenție. Astea sunt speculații, iar Chișinăul nu este București. Chiar înainte de a citi comentariile lui @Costi m-am întrebat ce vrea să zică expresia ”Îmi permit să transcriu în românește inscripția moldovenească”. Văzând fotografia cu inscripția cu caractere ”sovietice”, dar scrisă în dulce grai moldovenesc, m-am lămurit. @Costi are dreptate să se ofenseze în privința ”limbii moldovenești”, dar nu despre așa ceva este vorba. Eu cred că @iulianic-ei nici nu i-a trecut prin minte să se refere la o așa zisă ”limbă moldovenească” ci la faptul că această înscripție are ceva autentic moldovenesc în ea: se găsește în Moldova sovietică (probabil e instalată înainte de 1990), e scrisă cu caractere sovietice și e în grai moldovenesc.
Mutat în rubrica "Muzeele Chișinăului, CHIŞINĂU" (nou-creată pe sait)
@Costi: Nu mi-ai spus nimic în plus față de ceea ce știam. Înțeleg că te preocupă mai mult forma decât fondul, esența. Dar AFA nu e un colocviu, aici nu facem dizertații și nici nu vrem să devenim doctori în vreo știință.
Eu știu doar că pe vremea când exista RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - în scriere se foloseau caracterele rusești. Copiii basarabeni aveau manuale în "limba moldovenească". Așa fusese numită atunci, ea fiind în esență limba română (influențată într-o oarecare măsură de limba rusă), scrisă cu caractere rusești. Tânăra generație nu știa și nu era învățată altfel. Pentru a coresponda prin scrisori cu verii mei, eu am învățat caracterele rusești de cum am luat creionul în mână (cu mama, acasă), iar când mergeam în Basarabia făceam schimb de știință de limbă cu verii și chiar cu unchii mei. Era un joc, un amuzament care la vremea aceea le-a folosit atât lor, cât și mie. Legat de scriere, eu îi învățam literele latine, iar ei îmi corectau scrisul cu caractere rusești în special când era vorba de folosirea "semnului moale", a "semnului tare" sau a literelor care au ca echivalent în română un grup de litere.
Mai târziu, acasă, tata (care nu cunoștea caracterele rusești) mă punea să-i descifrez "Regulamentul organic" - legea promulgată în 1831-1832 de autoritățile imperiale rusești în Țara Românească și în Moldova. Și acum păstrez acest document istoric - scris în română cu caractere rusești - pe care tata mi l-a lăsat la moartea lui.
Ne-am îndepărtat cam mult de Casa-muzeu "A. S. Pușkin" din Chișinău așa încât cred că ar trebui să punem punct.
@Lucien: M-am referit chiar la "limba moldovenească" pentru că așa era numită limba vorbită și scrisă atunci în RSSM. Nu fac referire la faptul că sunt sau nu sunt de acord cu această denumire, ci mă refer la realitatea momentului. Am fost de multe ori în Basarabia pe vremea când era RSSM. Asta era realitatea atunci. Că lingviștii contestă... asta e treaba lor.
În legătură cu muzeul... Casa-muzeu Pușkin a luat ființă pentru că rușii erau interesați de sovietizarea Basarabiei. Ei au făcut acest muzeu în 1948 aducând de peste tot obiecte care amintesc de Pușkin. La început muzeul avea doar câteva exponate. Câțiva ani mai târziu era deja împărțit în trei secțiuni: "Pușkin înainte de venirea în Moldova", "Pușkin în Moldova" și "Pușkin după plecarea din Moldova". După ultima reorganizare accentuează pe "Pușkin în Moldova". Te-ai întrebat câte obiecte personale i-or fi rămas lui Pușkin în casa din Str. Pruncilor când el a locuit acolo numai două luni?
Mai mult decât orice, mie mi-a plăcut casa construită tradițional (parcă eram într-un muzeu al satului) și expunerea ghidei locale care avea un grai... ca uns. Moldovenesc din Basarabia.
Mulțumesc pentru aprecieri și pentru ecou!
@iulianic: Îmi pare rău că nu ai înțeles esența. ”Realitatea„ de atunci a ”limbii moldovenești” era o fabricată, o idee tendențioasă, înventată în scopuri politice. Și eu am legături suficiente cu limba și civilizația rusă și cu populația moldoveană (românească) de dincolo de Prut. Din copilărie, la televizor (când mulți aveau antene spre ”ruși”), mi se păstrează foarte viu și dureros pe retină imaginea trupelor armatei roșii ovaționate la Chișinău pentru-că ”au eliberat poporul moldovean de sub jugul românesc”. Pare hilar pentru unii, dar exact așa scria. Aceasta a fost (și este!) propaganda murdară sovietică și căreia nu vreau în niciun fel să-i fac jocul. ”Stalin și poporul rus / Libertate ne-au adus! ”
@Lucien: Hai să n-o dăm pe politică pentru că chiar nu este locul ei aici. Cine a vrut a observat că atât în articol, cât și în ecouri am ocolit cât am putut acest subiect delicat. El este pentru alții, nu pentru noi, aici. Dacă ne-am referi la situația Basarabiei din vremea când era RSSM, aș putea povesti mult mai multe atât din cele relatate de ghida de la muzeu, cât și din cele constatate de mine personal și de familia mea trăind - chiar dacă numai parțial - în miezul fenomenului. Cum, dracu' să nu fi înțeles -să nu știu chiar - că "limba moldovenească era fabricată… "? Am spus doar că
„M-am referit la "limba moldovenească" pentru că așa era numită limba vorbită și scrisă atunci în RSSM. Nu fac referire la faptul că sunt sau nu sunt de acord cu această denumire, ci mă refer la realitatea momentului. ”
Cu tine și cu @Costi am încheiat acest subiect.
@All: Dacă doriți să scrieți un ecou, vă rog să ne limităm la subiectul articolului: Casa-muzeu "A. S. Pușkin" - Chișinău.
Urmăresc serialul tău despre excursia în Basarabia și mi se pare foarte reușită, cîteva zile pline, ați văzut de toate, din nord în sud. Iar viața oamenilor de acolo pare mai liniștită, mai simplă, mai naturală. E de luat în calcul în mod serios o vizită peste Prut. Știu că nu mai e ceva inedit, că mulți deja au făcut cel puțin o vizită, dar eu (și foarte mulți alți români) încă nu am ajuns pe acolo.
Acuma că am scris ceva la subiect, pot să trec la ce bazaconii voiam de fapt să înșir 
Ca tot omu, știam încă de prin liceu cîntecul lăutăresc La Șalul cel negru (varianta Siminică). Tot ca tot omu, habar n-aveam că există o poezie cultă, scrisă de Pușkin, cu titlul ăsta. Abia peste niște ani, după apariția internetului, am dat peste poezia lui Pușkin și mi s-au revelat astfel niște fațete ale muzicii lăutărești. Mi-am dat seama că și arta cultă inspiră folclorul, nu numai invers, cum îndeobște părea să fie cazul din ce învățam pe la școală despre Enescu, Eminescu, Creangă etc. Că, de fapt, pînă la urmă, orice creație, dacă e plăcută, devine populară, indiferent de statutul anonim sau nu, colectiv sau nu, al autorului, și dacă e populară e a tuturor, fiecare e liber să o modifice și să o transmită mai departe. (Paranteză – oricum aveam impresia despre muzica lăutărească că este o preluare în cheie urbană, uneori mai naivă poate, a folclorului rural – dar impresia asta cred acum că e eronată). Probabil că poezia lui Pușkin, avînd toate elementele unei drame de amor, a unei opere tragice, ba chiar a unei telenovele de mai tîrziu, adică ingrediente care nu dau greș niciodată, a fost repede îndrăgită de popor, a circulat prin toate mediile și a fost repovestită sub forma acelui cîntec lăutăresc.
Și unde se vede limita înțelegerii populare? Fix la titlu, la „problema șalului”. Șalul, unic obiect rămas de la iubită, obiectul (simbolic) declanșator al amintirilor și regretelor, păstrat însă tocmai din aceste motive, pentru a aduce mereu aminte, pentru a salva o bucată din fericirea de odinioară, nu prea a fost înțeles de lăutarul român. Care o fi treaba domle cu șalul? Ce se petrece „la” șalul ăla negru? În cîntecul lăutăresc, versurile urmăresc aceeași idee, singura „ratare” e treaba cu șalul, care a fost preluat ca și cum ar fi vorba de un han sau o cîrciumă unde s-au desfășurat evenimentele. Nu mai zic că astăzi chiar există cîrciumi cu numele astea. Și toate astea din cauza traducătorului, care a început poezia cu prepoziția „la” și i-a băgat în ceață pe lăutari, care la muzică se pricep, la literatură pesemne mai salcîm Și pe discuri, șalul e scris cu majusculă, deci e nume propriu.
Ori asta, ori e o mare coincidență, să chiar fi existat o cîrciumă cu numele ăla (poate inspirată de poezie), de unde a pornit cîntecul. Dar mă îndoiesc. Nu am studiat academic chestiunea, nu știu cînd a fost tradus Pușkin prima oară la noi, cînd și unde a apărut melodia, e doar o observație firească, la momentul la care am avut cunoștință și de cîntec, și de poezie; m-a frapat asemănarea versurilor (și „coincidența” titlului) și ruptura de sens cînd vine vorba de șal. În plus, versurile au aceeași metrică, iar astfel se explică și nonsensul primului vers din cîntec („la Șalul cel negru iubeam... ”, cum adică iubea la Șalul cel negru? Iubirea era limitată la locul ăla?).
De remarcat și că lăutarul român a eliminat patologicul din poveste, nu merge să cînți despre omoruri la cîrciumă. S-a limitat la a intona o poveste tristă de dragoste.
Așa că iată cum Pușkin a contribuit mai mult decît ne-am fi gîndit la folclorul românesc de șpriț. Cîți răniți din dragoste nu or fi băut pe melodia asta de-a lungul anilor... numa io știu vreo cîțiva. Mai ales la vîrstele tinere, cînd totul e luat în tragic, gata, nimic nu mai are sens, ce viață tristă am avut, văleu.
Aceeași temă, infidelitatea răzbunată, rememorată prin contemplarea unui obiect, de data asta cu rol mai direct în poveste se găsește în melodia „Bricheta lui Fănel” a lui Mircea Vintilă, pe versuri de Cătălin Țârlea (sau poate mai corect era să zic invers, în poezia lui C. Ț., pusă pe note de M. V.). Și în multe alte opere, evident, dar eu pe astea le văd mereu împreună. Bricheta lui Fănel e varianta modernă a șalului cel negru. Cel puțin eu fac asocierea asta de cîte ori o ascult.
M-am pornit să scriu toate astea fiindcă ai pomenit în review de „Șalul negru”. Care, iată, e scris la Chișinău, deci cu mari șanse să fi circulat de atunci printre români.
@abancor: Foarte interesantă completarea ta și-ți mulțumesc pentru acest ecou! Mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. E interesant cum s-a ajuns de la "Șalul negru" al lui Pușkin la cântecul lăutăresc interpretat cu atâta suflet de Siminică. Trebuie să fi fost o îndelungă și complicată metamorfoză. Se știe că și lui Pușkin îi plăceau petrecerile cu lăutari și țiganii superînamorați. Chiar el a fost îndrăgostit lulea de Zamfira, o țigancă frumoasă care trăia cu șatra ei în preajma satului Dolna unde Pușkin a petrecut două luni într-o vară. Îmi amintesc de faptul că ghida de la muzeu a specificat în treacăt că Zamfira ar fi sfârșit ucisă de țiganii ei. Dar cât e adevăr și cât legendă în toate astea… nu am de unde ști.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Nov.2018 Muzeul National de Istorie al Moldovei – o ora de istorie in Chisinau (2/2) — scris în 28.11.18 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Nov.2018 Muzeul National de Istorie al Moldovei – o ora de istorie in Chisinau (1/2) — scris în 27.11.18 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2016 Turnul de Apa din Chisinau, astazi Muzeul Orasului Chisinau — scris în 02.06.16 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Nov.2014 Muzeul de Etnografie si Istorie Naturala din Chisinau — scris în 25.11.14 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2014 Muzeele Chisinaului - III — scris în 01.10.14 de crismis din GALAțI - RECOMANDĂ
- Aug.2014 Muzeele Chisinaului - II — scris în 29.09.14 de crismis din GALAțI - RECOMANDĂ
- Aug.2014 Muzeele Chisinaului - I — scris în 17.09.14 de crismis din GALAțI - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată