La rezervația En Gedi, în inima deşertului

TIPĂREȘTE

Iubitul meu e un ciorchine de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules.

Cântarea Cântărilor 1:13

După popasul la Qsr el-Yehud, locul botezului lui Iisus în Iordan vezi impresii, ne-am continuat drumul pe șoseaua 90, ce șerpuiește pe malul Mării Moarte.

Pe măsură ce ne apropiem de următoarea destinație, Rezervația naturală En Gedi, peisajul arid al Deșertului Iudeei începe să fie întrerupt ici-colo de plantații de viță de vie, mango și pepene și de livezi de curmali. Ne aflăm la mică distanță de chibuțul En Gedi, una dintre cele mai mari cooperative agricole din Israel, unde se cultivă pe arii extinse diverse legume și fructe, studiindu-se posibilitatea adaptării lor la condițiile de mediu. Chibuțul deține și o grădină botanică ce se întinde pe 10 hectare, iar de partea cealaltă a șoselei am trecut pe lângă plaja și hotelul En Gedi, ce își întâmpină clienții cu un centru spa și de sănătate.

Am citit că din Ierusalimul de Vest, mai precis din autogara centrală, se poate ajunge la plajă cu autobuzul, călătoria durând o oră și jumătate, dar nu știu cât de corectă sau actuală este informația, din moment ce pe drum nu am zărit niciun autobuz.

La circa 1 km distanță de chibuț cotim la dreapta și ne înscriem pe o șosea secundară care ne duce rapid în fața rezervației. O terasă plină de mese lungi și bănci de lemn adăpostite sub un acoperiș din stuf asigură un dram de răcoare călătorilor obosiți, care își pot cumpăra gustări și răcoritoare de la mini-market. Nu avem timp de lâncezeală; șoferul ne acordă o oră și jumătate pentru vizitare, așa că ne grăbim spre ghișeul de bilete, nu înainte de a umple sticla din dotare cu apă rece de la o cișmea. (Apa s-a încălzit după 10 minute, dar asta e altă poveste :().

De pe panoul din fața casei de bilete aflăm că programul de vizitare este între orele 8-16, fiind zi de vineri, când seara începe Sabatul; în celelalte zile ale săptămânii rezervația se închide vara la 17 iar iarna cu o oră mai devreme. Biletul de intrare costă 28 ILS (23 ILS pentru grupuri de peste 30 de persoane): copiii până în 18 ani plătesc 14 ILS, respectiv 13 ILS dacă sunt veniți în grup; cetățenii israelieni de peste 60 de ani beneficiază de reducere de 50%, deci pentru ei intrarea este 14 ILS. N-am înțeles de ce se face asemenea discriminare între seniorii statului Israel și ceilalți, mai ales că am întâlnit-o și la Masada; pot doar să consemnez faptul că am achitat costul integral de 28 ILS/persoană.

Pe site-ul parks.org.il/sites/Englis ... es/default.aspx am găsit marea majoritate a informațiilor pe care le voi include în acest scurt review.

Statutul de rezervație naturală a fost obținut de oază în 1971. Denumirea En Gedi înseamnă „izvorul sau fântâna ieduluiˮ, și dacă în privința iedului nu m-am mirat, capra fiind unicul animal domestic capabil să supraviețuiască în deșert, cu fântâna sau izvorul aveam să mă lămuresc la fața locului. Nu mai puțin de patru ape scaldă rezervația: David, Arugot, Shulamit și En Gedi. Acum să nu vă închipuiți niște ditamai râuri; după ce „izbucnescˮ la suprafață din piatra calcaroasă și se revarsă în cascade (două din ele le-am văzut și eu și pot depune mărturie fotografică), apele își pierd brusc avântul și după câțiva zeci de metri intră în pământ și dispar din peisaj :), de ajuns însă pentru a aduna annual 3 milioane de metri cubi de apă, în mare parte folosite în chibuț la irigații.

Pe întinderea de 1.435 hectare a rezervației, diferența de nivel este între 423 m sub nivelul mării și 200 m peste. Evident, asta înseamnă dealuri și râpe, plus două văi - Wadi David și Wadi Arugot -, cu alte cuvinte un teren accidentat presărat cu pietre și stânci mai mari sau mai mici.

Oaza adăpostește cea mai mare densitate de plante tropicale din Israel: spinul lui Hristos, salcâmi din soiurile acacia raddiana și acacia tortilis, moringa, mărul de Marea Moartă, curmalul de deșert sau de Ierihon, precum și numeroase specii de păsări – grauri Tristram, vulturi cu coadă evantai, flecari arabi (serios =))=))=))), pietrari cu creasta albă, potârnichi de nisip și multe altele. Primăvara și toamna, în perioada migrației, peste 200 de specii de păsări poposesc în rezervație.

Dintre mamifere, cea mai răspândită este capra nubiană, semi-domesticită, pe care puteți s-o admirați în câteva fotografii pozând cu grație. Alături de ea, în rezervație înțeleg că poți întâlni damani de stâncă precum și leoparzi, hiene dungate, lupi, vulpi roșii și afgane etc.

En Gedi e menționat de mai multe ori în Biblie ca loc fertil, propice cultivării curmalelor precum și a ienupărului și mirtului, arbuști cu plante aromatice mult apreciate în antichitate. Se spune că Marc Antoniu, vrând să îi ofere Cleopatrei un cadou unicat ;) , a interzis recoltarea mirtului din jurul Ierihonului și En Gediului altfel decât pentru a fi transportat pe nave până în Egipt și transformat în parfum.

La împărțirea pământului de dincolo de Iordan, En Gedi a revenit fiilor lui Iuda (Iosua 15:62) iar mai târziu avea să fie locul unde regele David s-a refugiat de Saul. Pe teritoriul rezervației se află ruinele unui templu din perioada chalcolitică (cca. 5000-4000 î. Hr), ridicat pe o stâncă deasupra izvorului En Gedi, în timp ce descoperirile arheologice și în special resturile unei sinagogi din epoca bizantină atestă locuirea permanentă a arealului între secolele VII î. Hr. -VI d. Hr.

Din păcate, nu am putut ajunge la aceste vestigii din lipsă de timp. Am urmat traseul cel mai ușor, cel folosit de majoritatea turiștilor, prin Wadi David către Cascada lui David, traseu care durează totuși o oră, după cum se precizează pe site-ul rezervației. În En Gedi sunt șase trasee marcate, cu grade de dificultate diferite, de la poteci lejer de străbătut la pas, la căţărări de 7-8 ore în care nu trebuie să vă aventuraţi decât dacă sunteţi în formă şi bine echipaţi. În unele fotografii pe care le voi atașa veți remarca sus pe dealuri balustradele de care se pot sprijini cei care se încumetă să escaladeze stâncile.

Cum vă spuneam, traseul preferat de noi a fost o potecă ce putea fi parcursă și în scaunul cu rotile, asta până la un punct. În drum ne-am amuzat la vederea caprelor nubiene care pășteau din arbuști. Țarcurile care împrejmuiau pomii pentru a-i proteja de aceste animale se pare că nu făceau față lăcomiei lor. Pietrele și stâncile calcaroase căpătaseră o nuanță aurie în lumina puternică a soarelui, de care nu ne puteam apăra decât adăpostindu-ne la umbra anemică a unor copaci destul de pricăjiți :(. Din fericire, din loc în loc (dar nu suficient de des, după părerea mea) fuseseră amplasate bănci, locuri binevenite de odihnă în arșița năucitoare. La capitolul plusuri amintesc și de punctele belvedere.

La un moment dat un indicator ne-a îndrumat la dreapta către Cascada mică (Lower waterfall) și de sus, de pe terasa din lemn special amenajată, ne-am bucurat ochii cu o frumoasă cădere de apă la baza căreia se bălăceau câțiva tineri. Ceva mai încolo, alte persoane își înmuiau tălpile în apa cu nisip și pietriș. După care izvorul dispărea pe sub pământ!

Cum timpul ne presa, n-am zăbovit prea mult, ci am pornit în trap săltat către Cascada lui David (Davidʼs waterfall). Parcă în zona asta vegetația era nițel mai abundentă și umbra mai deasă, însă uitându-te în lateral dădeai imediat cu ochii de pereții de stâncă golași, unii din ei cu forme dintre cele mai bizare. Ce ți-e și cu natura asta!

În fine, dă Dumnezeu și după un colț de stâncă zărim cascada, care e chiar spectaculoasă. Nu apuc să fac decât o poză, nici vorbă să mă apropii sau să întrezăresc și mica grotă despre care citisem, pentru că mă uit la ceas și încremenesc: până la ora plecării mai aveam doar 20 de minute. Hai iute-iute înapoi, să nu ne lase naibii șoferul în deșert...

În fața noastră, cei doi sud-coreeni, tovarășii noștri de suferință caniculară, măresc și ei pasul în timp ce dau din mâini și discută cu însuflețire între ei. Nu înțeleg o vorbă din limba lor, însă în microbuz aveau să ne explice, ușor dezamăgiți, că în țara lor au cascade mai mari și mai frumoase. „Și noiˮ, le răspund cu gândul la Bâlea.

Între timp, ne depășesc cele trei columbience, îmbrăcate acum doar în costume de baie și șiroind de apă: se opriseră la Cascada mică pentru o băiță. Adică își făcuseră damblaua ;)

Ajungem în parcare cu 2-3 minute întârziere, dar nu suntem ultimii, iar șoferul s-a dus să-i „pescuiascăˮ pe excursioniștii neatenți la ceas, dacă nu recalcitranți. Avem deci răgaz să cumpărăm câteva sticluțe cu apă rece-rece; pe două din ele le dau eu gata imediat. Reușim chiar să înghițim (cu noduri) din sandvișurile pregătite de dimineață înainte ca toată suflarea călătoare să revină la microbuz și să o luăm din loc către Masada.

Webmaster, rog atașați următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2545 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI