Iesire pe malul marii (cu peripetii)

TIPĂREȘTE

Singuri in casa si cu dor de duca, ne facem citeva sandwisuri, ne luam sticla cu apa, ne uitam pe balcon sa ne facem o idee despre traseu, ca marea e aproape sub terasa... Iau toate bateriile ce le gasesc prin buzunare si p-aci ti-e drumu'!

Coborim strada in panta, iesim in autostrada, claxoanele pe noi ca tirurile cu mitraliera... am ajuns sa merg pe drum si sa fac din cap precum cateii aia din spatele batrinelor dacii. Ne oprim pentru poze, primim diverse propuneri de a merge cu taxiul, ocazia, autobuzul. Sint asa de insistenti... aia nu or fi vazut si oameni carora le place sa se plimbe? Da, e adevarat ca pe autostrada nu prea ai pe unde sa te plimbi, dar macar asa, lipiti de parapeti... si tot am reusit sa traversam n'spe drumuri intens circulate si sa ne strecuram printre masini ca sa descoperim o ulita care ducea spre plaja. De ce ulita? Ca era plina de praf, colb, cum ar fi zis raposata bunica'mea.

In urma noastra venea pirtiind o motopirtiitoare claxonacioasa, ce era incarcata cu niste "posete comestibile" Mai vazuseram si cu putin timp inainte insa nu ne-am facut curaj sa cumparam. Cum aceasta din urma a oprit in fata unei "fabrici" si un nene baga prin gard o bancnota iar conducatorul agregatului i-a bagat tot prin gard acea "placinta", am zis ca sa cumparam si noi, ca una asa cu praf, n-o sa mai gasim niciodata. Era 1000 de lire si pina s-a facut tranzactia, eu m-am si tras in poza cu "atelajul", fericita nevoie mare.

Forma acelei placinte era ca o poseta si bagata pe un bat, alaturi de multe surate de-ale ei. Era o coca subtire, la mijlocul careia se afla o pulbere rosiatica, un fel de condiment. A fost buna si n-am avut urmari negative dupa digestia ei. :) Numele e Kaak.

Mergem mina in mina pe ulita aia si la un moment dat vedem bariera si un post de paza. Bag in buzunar aparatul de fotografiat ca doar era cea mai mare avere a mea si cu o fata de "ingeras" rog frumos pe nenea din post sa ne lase si pe noi sa trecem spre plaja. Se uita, ne masoara din cap pina in picioare si cu o zeflemea in privire face din cap ca putem merge. Nu facem citiva pasi ca vine altul linga el si il intreaba rastit in limba vechilor fenicieni ca cine sintem si ce cautam pe-acolo. I-am aratat si aluia ce dinti frumosi am si am trecut mai departe. Cind mi s-a parut ca am iesit din raza lor vizuala, hop sa fac poze. Imediat s-a vazut o urma de praf involburat si aud "mademoiselle!!! ". Eu stiind ca tocmai trecusem pe la starea civila, nu ma mai simteam dmnisoara asa ca n-am reactionat. Ala si mai tare... si incruntat, desigur : Mademoiselle!!! . Io, ma? Ce dracu vrei? "hablabbalaha... il limba lui... Eu zimbesc frumos si zic "english? ". Mademoiselle, no photo!!! . Bine, ma... daca zici tu!!!

Si am bagat aparatul in buzunar. Dar apucasem sa pozez niscai rezervoare cu benzina, petrol si alte alea... deci nu prea cred ca era voie. Ajungem la o rascruce de uliti, aia prafuita si alta mai cu vegetatie, insa cam mlastinoasa. Decidem sa mergem pe drumul principal si sa tinem pina dam de apa... Am plecat in iad si am ajuns la ta'su! Daca am scapat de claxoane, drujbe si motoare, aici era un santier de tevi si profile din fier pe care muncitorii le debitau, slefiuau si creau un infern atit de praf cit si de zgomot.

Si marea era linga, dar pe niste betoane inaccesibile catre apa. Aia cu masca pe fata se uitau la noi ca la extraterestri ca ne faceam poze pe-acolo (departe de ochii sefului cel rau).

Am privit in zare sa vedem cum sa ajungem pe o plaja amenajata cu umbrelute care se afla cam la mai putin de un km. Trebuia sa ne intoarcem si sa o luam pe drumul mlastinos. Zis si facut, mergem prin buruieni, printre gunoaie, putin noroi si ajungem la apa de o culoare nemaivazuta. Era ca cea din Caraibe, de un bleo turcoaz. Superba! A meritat osteneala, numai ca imediat ne-am dat seama de unde vine acea frumusete de culoare De la un riu lin cu detergent ce se scurgea in mare. O fi fost canalizarea orasului despre care v-am mai scris. Trecem riul calcind pe bolovani si inaintam pe plaja. Eu eram cu ochii in toate directiile numai pe unde calc nu ma uitam. Astfel ca, la un moment dat, nevazind o craca, m-am impiedicat si dupa citeva clipe de concentrare ca sa nu scap aparatul din mina si sa se faca praf, sau sa ajunga in mare, am picat cit sint eu de lunga, dar mai ales de lata. Sotul era cu citiva pasi inainte si pina nu a auzit Buffff, nu si-a dat seama de intentia mea de a lua contact cu bolovanii. M-a cules de pe jos pieces by pieces si dupa citeva minute care mi-au fost necesare sa constat rana de la tibie, juitura din cot si alte dureri ici si colo... am reusit sa ma pun pe picioare si sa purced din nou la drum. Numai ca in raza vizuala s-a conturat un gard de toata frumusetea care la un capat avea o poarta iar la celalalt un mare ghem de sirma ghimpata. Am ajuns pina aici si sa ne tina pe noi un gard? Mergem intii la poarta, printre niste gunoaie si daca n-o fi deschisa, hotarasc ca am curajul sa merg pe stinci pina la sirma ghimpata unde era un stilp din lemn si daca eram cit de cit abila, reuseam sa trec dincolo fara sa ma agat sau sa pic in mare. Cind am ajuns la poarta a aparut o uritanie de om, frate cu maimuta, care tot topaia si facea ca toate alea intr-o limba necunoscuta, dar prin semne am inteles ca sa ne caram de acolo cit mai repede. Ho, ma!!! Ce te agiti asa? Ca nu sintem sirieni!

Am luat-o invers pe stinci si, desi n-am facut escalada nicioata, asta cu marea gata sa ma inghita era destul de tentanta. Deasupra noastra a aparut un elicopter. Va dati seama ca ma simteam ca James Bond intr-un film de actiune... ca ne urmarea pe noi sau avea treaba in zona, n-am de unde sa stiu :) ca n-au tras nici un foc asupra noastra. Aia mai lipsea!

Numai ca atunci cind mai aveam citeva pietroaie de trecut, se scoala baiatul ce pina atunci statuse linistit pe sezlongul lui si butonase la telefon si ne spune in araba ca nu avem voie acolo. Apoi a zis in engleza ca e plaja privata, ca nu e voie. Ok, platim. Nu se poate e casa unui singur om. Ce casa, ma? Hotelul asta? Si cu parcarea plina de Yahturi? I-am aratat ca sint ranita la picior si sa ne lase sa trecem ca sa iesim in strada, n-am reusit A ridicat din umeri si a zis ca NU. Bine, ma... ne intoarcem.

Imediat ce am coborit de pe stinci, am luat loc pe niste pietroaie si am pus de un picnic, tocmai sub nasul alora de ne urmareau. NA! Voi nu aveti sandwisuri, sic!

Ne-am incheiat gustarea si sedinta foto, ne-am luat catrafusele si am plecat agale printre bolovani. Cind am ajuns la riu, ce sa vezi? Si-a schimbat culoarea. Dintr-un alb laptos a devenit cenusiu inchis. Oare astia spala cu lesie, ca mamaia? (lesie=apa cu cenusa)

Pina la poarta de intrare in obiectiv nu am mai avut neplaceri, insa acolo, cind am vazut un grup de oameni adunati si care se uitau la noi, mi-a cam inghetat zimbetul. Ma gindeam ca o sa imi ia aparatul sa imi stearga pozele sau sa mi le confiste. Nu s-a intimplat nimic din toate astea, am trecut pe linga ei, le-am zimbit asa cum stiu eu mai bine si am trecut mai departe. Cind a venit cumnata de la serviciu si i-am povestit pe unde am fost s-a luat cu miinile de cap!!! Fereasca Dumnezeu!!! exclama ea de o saptamina intr-una!!!

Cind am iesit in oras seara, ne-a aratat pe unde sa mergem ca sa ajungem la plaja. Bineinteles ca drumul era foarte lung, ei nu merg NICIODATA pe jos, insa eu sint campioana la batut carari neumblate asa ca am fost si acolo de doua ori, o data singura si o data impreuna cu sotul meu.

Despre asta va povestesc alta data. (daca mai apuc):D

---

VIZUALIZĂRI: 1987 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI