Rafting pe Tara

TIPĂREȘTE

Raspunzand provocarii, incerc sa astern in cuvinte mica noastra aventura de-o zi petrecuta in mijlocul naturii, natura care o iubim, pretuim si ocrotim pe cat putem, oriunde si oricand.

Incercand sa dam si o tenta dinamica vacantei noastre in Muntenegru, niciunul dintre noi nefiind iubitori de all-inclusive si nu foarte pretentiosi, avand mici antecedente sportive fiecare, cadem cu totii de acord ca o tura de rafting nu poate fi decat benefica. Mai ales cand aventura se petrece pe Tara si Drina, rauri tumultoase de munte, care traseaza frontiera bosniaco-muntenegreana sapand totodata cel mai adanc canion european si al doilea din lume ca marime dupa Grand Canion-ul American.

Programul si planificarea vacantei cazusera in sarcina mea, asa ca rezervarile pentru rafting le facusem din timp, pe internet, citisem ceva despre locatie, vazusem si cateva poze si chiar ma gandeam ca sansele s-o dau in bara tind spre zero. N-am gresit cu nimic, cu toate ca drumul intre Foca si Bastasi (locatia taberei de rafting) ne cam dadu fiori datorita ingustimii si diferentei de nivel destul de accentuate. Inca de la iesirea din tara pe la Portile de Fier, GPS-ul si-a facut treaba cu prisosinta conducandu-ne pe traseul Portile de Fier – Kragujevac – Cacak – Uzice – Mocra Gora – Gorazde – Foca – Bastasi. Peisajul captivant si frumusetea traseului parcurs sint remarcabile dar nu fac subiectul review-ului meu, eu incercand sa va descriu clipele minunate petrecute in tabara si in canion.

Ceea ce ne impresiona inca de la sosirea noastra in tabara fu mutimea de turisti, de toate varstele, de toate natiile care jucau fotbal, alergau, radeau sau pur si simplu stateau la o sueta pe terasa restaurantului. Iute, ne amestecam si noi in amalgamul international si dupa ce facem sa dispara vreo doua beri reci de-o calitate remarcabila, ne gasim, culmea, cu cativa romani, de-o varsta cu noi, bikeri banateni. De la simpaticii conationali aflam ca Bosnia e destinatia lor favorita, primim ceva sfaturi pentru a doua zi, cateva recomandari de obiective turistice prin Muntenegru si facem schimb de numere de telefon in ideea ca ne vom reintalni.

Brusc, terasa incepu sa se aglomereze, toti cei care se-agitau prin tabara, strangandu-se si adunandu-se pe la mese…ora cinei. Barmanul si chelnerii, niste masculi toti unul si unul, lucrati la sala sau la padela barcilor, in privirile admirative ale jumatatii feminine a taberei incepura sa umple mesele de bunatati. Si cand zic bunatati, pai bunatati sa intelegeti si va rog sa ma credeti ca, moldoveni fiind, cu greu putem fi impresionati de vreun bucatar…Si astfel, am inceput imbuibarea, netinand cont de regimuri, kilograme, colesteroale, vitamine, proteine si alte tampenii. Cu mana pe inima va jur, singurul lucru nesimtit de-acolo e cina…O crema de branza din caimac, cu rosii adevarate cu gust de rosii, cartofi la cuptor rumeniti exact cat trebuie, presarati cu rozmarin, sarmale cum n-am mai mancat niciodata, iar gratarul si salata te faceau sa lingi farfuria si pe-o parte si pe alta…Bineinteles ca slibovita n-a lipsit, ba chiar unii zic c-a fost cam multa…Spre finalul serii ma agata unul dintre herculii de la bar ca sa-i confirm rezervarea si sa ne arate unde vom dormi. Aveam rezervate doua casute, fiecare dintre ele largi exact cat salteaua, dar perna si lenjeria impecabila precum si mirosul de lemn taiat proaspat ne arunca in lumea viselor imediat. Somnul nu dura prea mult, trezit fiind de acordurile Kalinka care veneau din casuta rusilor de vis-à-vis. Am incercat si eu sa le explic “Trandafir de la Moldova”, am ras cu totii, am mai baut cu ei o vodca si de data asta am cazut la datorie. Abia dimineata cand am deschis ochii, am realizat…sint cu-adevarat in vacanta…

N-am avut prea mult timp de gandire, toaleta, cafeaua de dimineata, micul dejun, excelent si de aceasta data, inca o cafea, cineva strange pasapoartele, primim echipamentul necesar, veste, casti, incaltaminte de neopren, se formeaza echipajele si imbarcati in microbuze, cu barcile umflate deasupra, pornim spre punctual de plecare. Sa va detaliez putin geografia locala: tabara se afla in Bosnia, pe malul drept al Drinei, rau care se formeaza din confluenta Tarei cu raul Piva la cativa kilometri de Scepan Polje, punctul de frontiera cu Muntenegru. Microbuzele trec frontiera peste Tara, in Muntenegru, pe un podet pitoresc de lemn, iar dupa controlul mai mult simbolic al pasapoartelor, urca pe malul stang al Tarei vreo 20 de km, pana la punctual de plecare. Fapt care ne-a mirat, desi eram la inceput de saptamana, pregatite pentru lansare la apa erau cel putin 40 de barci cu echipaje complete de 8+1 lucru care ne-a facut sa multumim in gand ca n-am nimerit in weekend.

Contactul cu apa a fost neasteptat de benefic, cele 5-6 grade ale Tarei inlaturand orice urma de slibovita, votca sau orice alta substanta psihotropa. Dupa un mic instructaj facut de unul din barmani, care de fapt era si skipper-ul nostru, lansam barca la apa si pornim! Canionul Tarei se desface in fata ta, dezvaluindu-ti, de la o clipa la alta, peisaje de nedescris. Cateva minute bune atat noi cat si colegii de echipaj, doua cupluri din Ungaria, ne cufundam intr-o liniste totala, imbatati si inundati de frumusetea si salbaticia versantilor ce se-nalta deasupra noastra, hipnotizati de maretia muntelui si clestarul involburat al apelor. Romantismul este spart rapid de vocea capitanului – forward, stop, reverse si brusc incepem sa vaslim cu putere, in fata aveam prima cataracta. Dupa vreo doua rotatii ale barcii, dupa ce volbura apelor ne facu ciuciulete, raul se calma pentru moment lasandu-ne sa admiram peisajul si sa fotografiem spectacolul la care participam iar cele cateva raze de soare, ratacite parca pe fundul canionului, ne incalzira exact cat trebuie sa uitam de dusul rece pe care tocmai l-am facut...

Traseul continua intr-o insiruire proportionala de cataracte si zone calme, de valuri zgomotoase spargandu-se de stanci urmate de acalmia si linistea apelor adanci, totul imbracat in albastrul de neegalat al Tarei si acoperit de muntele care parca se pravale peste noi.

O experienta de neuitat pe care-am incercat-o este si plonjeul in apa rece ca gheata pe care doritorii de sezatii tari pot s-o faca intr-o parte a raului mai adanca si cu curent ponderat. Contactul cu apa l-am avut brusc, sarind din barca alaturi de ceilalti, dand din maini si din picioare in speranta ca nu voi ingheta instantaneu. Ei, nu-i chiar asa de rau, ba chiar dupa cateva secunde incepu sa-mi placa, tot secretul fiind in a-ti mentine corpul in continua miscare.

Apa curge linistita pe sub podul de lemn pe care trecusem dimineata, impingandu-ne la vale spre confluenta cu Piva, un rau de munte cu un baraj in amonte, a carui suvoi improspateaza vigoarea Tarei, aflata in acalmie temporara. Incepem iarasi sa vaslim si dupa ceva timp, legam barca la mal in dreptul taberei noastre unde gazdele ne asteptau cu o alta masa imbelsugata. Satisfactie totala, cam asta-i sentimentul avut, sentiment care se citea in ochii tuturor, nefiind nevoie de cuvinte. Oricat as incerca sa descriu momentele traite si frumusetile vazute in canion, imi dau seama ca-i inutil, n-as reusi, asa ca ce pot face este doar sa va indemn – incercati!

In scurt timp ne facem bagajul, ne luam ramas bun de la gazdele primitoare si plecam spre Muntenegru, intalnindu-ne cu pitorescul podet de lemn pentru a treia oara.

---

VIZUALIZĂRI: 3572 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI