Cu trenul prin deșert, spre Marakesh

TIPĂREȘTE

La ora 6 dimineața, punctual, Hamza mă așteaptă la poarta hotelului iar la 6.30 pornesc spre Marakesh, capitala istorică a Marocului și poarta de intrare a Saharei, cu tradiții ancestrale în care berberii-oamenii aspri ai deșertului- și-au lăsat amprenta lor culturală pe o arhitectură cu linii mai pământene și în ornații florale mai vii și mai exotice.

Urmează aproape patru ore de privit pe geam într-o zi însorită de februarie cu temperaturi de vară, într-un tren surprinzător de confortabil, în care se vorbește non-stop franceza ce-și alternează greu momentele de tonalități armonice cu araba, vorbită într-un ritm sacadat și aproape fără nuanțe. Printre draperiile compartimentului în care o parte din pasageri încă dorm, observ că, pe măsură ce ne îndepărtăm de tumultul Casablancăi, cartiere întregi din orășelele mai apropiate îți redau la fotografie pădurile de blocuri din epoca noastră “de aur”, cu certitudinea că nu puteau fi construite decât de români, spre mulțumirea celor care se mutau în zonele industriale. Configurația statică a orașelor nu este revigorată decât de moscheile cu turnuri verzi ce se apropie cât mai mult de Alah Atotputernicul-el își revarsă lumina asupra celor aproape 98% din populația țării.

Atunci când orășelele încep să dispară din câmpul vizual, apar căsuțele răzlețe, de patru pe patru, cu acoperiș plat și aspect de provizorat, asemănătoare celor din Kenya, anunțând zonele deluroase din apropierea deșertului. Zăresc în depărtare o pulbere aurie, cu o rotondă roșie și albastră la mijloc, apoi plantații nesfârșite de lămâi, portocali, măslini și curmali cu crengile îngenunchiate de fructe, pe care se așază din când în când câte o pasăre colorată...

Urmează din nou pământul arid și pietros, locul de unde încep să se nască legile făcute după sufletul aspru, anarhic și imprevizibil al berberilor. Este de fapt limita de la care nimeni nu mai poate spune că Marocul este o operă franțuzească.

La orizont se ridică o geană de lumină trandafirie odată cu tragerea jaluzelelor. Știam până atunci că am alături două femei marocane îmbrăcate în negru, cu siluete și limbaj corporal european, care o aveau în grijă pe Nuri (Lumina Lunii), o fetiță de trei ani, pe care o alintau rostindu-i numele și în timp ce dormea. Până atunci, vorbeau în șoaptă și-și foloseau telefoanele tonate cu gesturi de normalitate, fără să-și schimbe tonalitatea intimă a dialogului. Dar în momentul când le-am văzut fața descoperită, m-a șocat nu atât frumusețea lor aproape pictorială și oarecum sofisticată pentru țara pe care o vizitam, cât asemănarea dintre ele. Mi-am imaginat instantaneu că sunt două balabuste aparținând aceluiași stăpân și mă întrebam dacă acesta are gusturi artistice sau sunt în haremul lui, pur și simplu... dar cum au reușit să rămână atât de grațioase?

Până la urmă, gestul meu de a ajuta la coborârea bagajelor de pe stative, a declanșat între noi o chimie neașteptată, tocmai în ultimele zece minute de călătorie.

-Călătoriți pentru afaceri sau de plăcere la Marakesh? mi se adresează una dintre cele două cadâne într-o engleză BBC.

Mă mai întreabă când mă reîntorc în țara mea și râd cu poftă când le relatez ce-mi imaginasem mai devreme despre ele.

Aflu stupefiat că una este medic în Edinburgh iar sora ei este contabil într-un orășel din Norvegia. Sunt doar pentru o săptămână aici pentru a-și vizita mama, într-un sat din deșert.

Acesta este farmecul călătoriei: știi întotdeauna pe cine cauți dar nu știi niciodată pe cine găsești.

Poarta de intrare a Saharei te primește cu mult soare, cu un furnicar de turiști incomparabil cu grupulețele pe care le vezi în Casablanca, cu taximetriști și conducători de caleașcă ce uită prețul inițial, cu magicieni și negustori mai hotărâți ca oricând să-și recupereze banii luați de cuceritorul alb sau, altfel spus, de colonistul de odinioară devenit turist.

-Să nu vă lăsați pe mâna berberilor! m-a avertizat la plecare șoferul meu Hamza. O să încerce să vă ia și ultimul bănuț!

Așa cum plănuisem, doresc să ajung în cea mai aglomerată zonă a orașului, Piața Centrală, locul de unde începe mai tot ce vrei să întreprinzi aici în Marakesh, dar și punctul din care toate monedele naționale, în frunte cu dolarul și cu euro, se transformă ușor în nisipuri mișcătoare. Părăsesc gara centrală cu o fațadă mozaicată ce egalează în frumusețe un templu islamic și îmi negociez drumul cu un taxi pe trei roți, de la optsprezece la șase dolari. Străbat aproape la pas câteva zone marginale mai insalubre, unde principalul mod de agrement pare a fi motoreta în doi. Apoi, motivele andaluze de pe fațadele de un galben ruginiu îmi amintesc că spaniolii au zăbovit mai mult pe aici, odată cu începerea concesionării sondelor de țiței de prin secolul al nouăsprezecelea.

Mă grăbesc să-mi plătesc transportul undeva, la marginea Pieței Centrale, unde îmi fură privirea câteva zeci de trăsuri poleite în aur, cu interioare căptușite cu mătase verde, roz, albastru deschis, roșu aprins și stacojiu. Din negociere în negociere, ajung la o caleașcă verde, cu cai suri andaluzi, ce pot face cu ochii închiși un circuit de o oră, pe un traseu predestinat turiștilor. În sfârșit, dau față și cu primul berber- înalt, cu pantaloni și cizme negre, cămașă verde închis, vestă albastră și pălărie largă. De-abia acum apar trăsăturile rasei: față ascuțită, cu nasul ușor încovoiat, mustață dreaptă, buze subțiri, ochi jucăuși ascunși în orbite și sprâncene stufoase, cât streașina casei. Îmi spune și un nume dar îl uit pe loc. Acesta este noul meu companion de o oră pe niște străzi înguste, cu oameni în cămăși albe și lungi, cu mulți nasturi, cu fes maro, verde sau roșu și femei cu haine mai colorate, după moda locului, cum avea să mi se spună.

Trecem mai întâi prin piețele Medinei, pe care le recunosc din poze (cea de pantofi, șei de cal, parfumuri și mirodenii, de piele și tăbăcării) ,,prin care mirosurile și culorile vorbesc singure despre istoria locului. Văd Mausoleul Dinastiei Saadian, impunătoarea Moschee Kautoubia, care acoperă cerul înnourat, cartierul evreiesc Mellah, cu evrei bărboși ce-ți fac semne să te oprești la prăvălia lor, frumoasele grădini Manara, un loc de recreere în inima orașului, Muzeul de artă marocană, o capodoperă arhitecturală islamică, Palatul Regal, cu ziduri și fortificații greu de escaladat, și ne oprim în Piața Centrală Djema El Fna, de unde fiecare turist își fixează ceasul.

La coborâre, noul meu prieten berber îmi solicită cu zece dolari mai mult peste cei cincisprezece pentru care bătusem palma. Îi arăt prietenește obrazul, îl vad că-și pune și el nedumerit mâna la obraz, apoi îl las ridicându-și sprâncenele stufoase și îndrugând ceva neclar.

Aventura mea la Marakesh nici nu începuse.

Piața El Fna este un centru al universului arab, peste care ritmurile andaluze și arabe ale muzicii populare Aisa sau Chaabi, dictează ritmul vieții animate de negustori, ghicitori, magicieni, hoți de buzunare, șarlatani și îmblânzitori de șerpi, în fața cărora grupurile de turiști se împart, la rândul lor, în cumpărători, curioși, fotografi, colecționari, artiști, trecători și gură cască.

Hotărăsc pentru moment să mă pierd pe aleile de puzzle ale bazarului parcă îmbălsămat cu arome mult mai autentice decât cel din Casablanca. Văd stofe și mătăsuri în culori țipătoare, presărate cu florile deșertului; la câțiva pași, un negustor tânăr cu miros de lichior mă invită în cortul său să-i traduc ceva din limba română; la o tarabă cu lămpi sculptate în lemn, marmură, alamă și fildeș, un vânzător cu ochii unui vultur din deșert, îmi oferă o lampă a vieții îndelungate; o balabustă aparent între două vârste, cu fața acoperită, mă urmărește pas cu pas, ținând în mână două brățări lucrate manual și poleite cu pietre semiprețioase; un pantofar vine spre mine, îmi privește cu dispreț pantofii, îmi ia măsura piciorului și îmi oferă gratis două tălpi de piele autentice pe care le refuz politicos; la un stand cu miros de santal și cimbru, un bătrânel cu față de Mefisto, îmi spune că poate să-mi ofere niște esențe tari, regești, ce-mi pot aduce în fiecare dimineață un zâmbet de mulțumire; la câțiva pași, mi se oferă DVD-uri în care câteva dansatoare XXL, cu rochii verzi și roșii înflorate se mișcă lasciv, în ritmul tărăgănat al unei flașnete berbere; văd vase de cobalt, argilă și cupru, lucrate manual, cu o răbdare desăvârșită și cu un excelent simț al echilibrului dintre verde, roșu, albastru, maro și galben; îmi apare din nou un personaj pitoresc, cu aspectul unui ermit al deșertului, cu turban de mătase albă și cu barbă grizonată, având aerul machiavelic al autorului unei oferte de nerefuzat: dintr-o cutie de ebonită, îmi prezintă vestita viagră a deșertului, grație căreia Împăratul Solomon a avut o tinerețe veșnică, o minunăție, o adevărată deșertăciune a Deșertului Sahara...

Ajung într-un târziu, fără să-mi dau seama, în tumultul Pieței Centrale, locul de unde se aude cum bate inima Saharei. Sunetul familiar al unei flașnete îmi atrage atenția spre o zonă marginală a pieței, unde câțiva oameni ai deșertului focalizează atenția grupurilor grăbite de turiști de toate vârstele, care poartă bluze și tricouri specifice țărilor de unde provin. Prin obiectivul aparatului meu de fotografiat, îmi apropii imaginea câtorva șerpi cunoscuți din deșert: văd cum o cobră se mișcă, cu destul simț artistic, după unduirile melodiei, apoi o altă cobra ce-și consumă timpul de odihnă lângă alți doi șerpi mai dolofani cu aspect de pitoni, ce-și fac somnul de frumusețe pe macadamul fierbinte. Observ că, atunci când reptila refuză să-și repete performanța artistică, cerându-și probabil drepturile, intervine piciorul hotărât al stăpânului, un gest ce-i provoacă o reacție lentă de auto-apărare, care n-ar mai putea să mai sperie nici măcar un șoricel...

Păstrez o distanță decentă și continui zelos imortalizarea unui moment pe care, oricum, nu voiam să-l ratez, și nu-mi pot ascunde un zâmbet de încântare la reacția prietenilor mei de acasă în fața unui asemenea peisaj. Tocmai atunci, cineva îmi strecoară un șarpe lipicios în mâna stângă, asigurându-mă că nu mușcă și că nu am de ce să-mi fie frică. În timp ce fac un adevărat exercițiu de echilibristică cu fluvii de sudori pe spate, după mișcările haotice ale reptilei, zăresc un berber șoptindu-mi într-o franceză nisipoasă că pot să mă apropii și să fac poze cât îmi poftește sufletul, fără să mă coste nimic- un joc în care intru perfect conștient de riscuri. De îndată, îmi cere aparatul foto și mă surprinde de mai multe ori în ipostaza de stăpân al jivinelor Saharei, asigurându-mă că românii sunt iubiți de șerpi. Asta ne mai lipsea, apuc să-mi spun în gând...

De-abia făcusem un pact de noncombat cu șarpele meu auriu, când un berber mai bine mâncat, care până atunci asistase la procesiunea mea de exorcizare în deșert, îmi spune într-o franceză și mai nisipoasă cum că toată distracția m-ar costa 30 de dolari. Nu-l interesează ce mi-a spus colegul și revine cu argumentul că nu au bani de mâncare... Indignat, îmi iau inima-n dinți, profit de mulțimea turiștilor curioși, îl privesc țintă în ochi și-i spun răspicat că nu am venit să-i vizitez țara pentru a fi escrocat. Apoi, îi las o bancnotă de cinci dolari și fac primii pași spre mulțime. Apuc să văd câteva luminițe scânteind în ochii lui de sub sprâncenele mari cât streașina. Apoi, îl aud rostind un discurs în care modul cum articulează consoanele r și h, mă face ușor să înțeleg că Porțile Saharei mi se închid pentru un timp nelimitat.

Mă pierd curând, la pas vioi, pe câteva dintre străduțele pline de restaurante și suveniruri, urmărit de toți șerpii Saharei.

---

VIZUALIZĂRI: 5214 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI