O altă zi la Londra, sau prin Marea Britanie, după ”BREXIT” – Partea III-a

TIPĂREȘTE

Din cele 12 zile ale sejurului în Norwich, de la început am rezervat una pentru o scurtă vizită la Londra. Am cumpărat din timp biletele de tren „on-line”, întrucât și acestea, ca orice alt bilet de transport în comun, sunt mai ieftine cu cât le cumperi cu mai mare anticipație. Am avut oarece emoții cu aceste bilete, întrucât noi dispuneam de niște coli de hârtie format A4, iar adevăratele bilete sunt niște bucăți de carton cât o carte de vizită ce trebuie trecute printr-un aparat, pentru a deschide porțile de acces sau de ieșire de pe peron. Emoțiile s-au risipit în dimineața zilei când am ajuns la gara din Norwich, și am fost îndrumați să lipim QR-ul (acel pătrat cu mici pătrățele în interior, ce pare a înlocui codurile de bare) de pe biletele noastre de o mică fereastră a porților de acces. Și acestea s-au deschis. Surpriza mai mare a fost la Londra, atât la Stratford, cât și la Liverpool Street, unde echipamentele de acces pare-se a nu avea acea fereastră, și a fost nevoie ca personalul de serviciu să ne deschidă manual porțile.

O altă surpriză, ceva mai neplăcută, a pornit de la celebra punctualitate englezească care, nici la ei nu se respectă întotdeauna. Trenul nostru a plecat, de la capăt de linie, cu circa 15 minute întârziere. Pe parcurs a mai adăugat încă pe atâtea. Greșeala mea a fost că am luat ca reper stația de coborâre, undeva înainte de capătul traseului, după ora planificată a sosirii. După ce trecuse de mult aceasta, am întrebat o pereche de tineri din spatele nostru dacă „Urmează stația Stratford? ”. Au refuzat să ne răspundă. Să fi fost o formă mai pașnică de manifestare a Brexit-ului? Sau, poate, într-adevăr nu știau?

Alesesem această stație de destinație pentru că doream să ajungem în Parcul Olimpic, ce a primit numele Reginei Elisabeta, și să vizităm AcelorMittal Orbit. Această construcție, considerată a fi o sculptură, este gândită încă din 2008 ca „ceva deosebit, ceva ce să atragă atenția asupra Parcului Olimpic”. Totodată s-a dorit, și se pare că s-a reușit, să devină și un obiectiv turistic pe termen lung. După părerea mea, numele îi vine de la formele elipsoidale ce se ridică spre cer și par a fi orbite de planete, si de la furnizorul principalului material de construcție. Dar există o explicație oficială, conform căreia turnul ”simbolizează o călătorie continuă, o reprezentare creativă a efortului fizic și emoțional extraordinar, pe care Olimpicii se angajează, în totalitatea lor, de a o face mai bine”. (Ca să fiu sincer, pentru mine nu este prea clar.) Pe plan local, structura mai este cunoscută și sub numele de ”Orbit Tower”, sau, chiar mai simplu, ”Orbit”.

Într-un final, coborâm unde ne-am propus, și ne trezim în mijlocul unui complex comercial cu aer foarte modern, numai scări rulante, metal și sticlă. În plus, toate aleile de acces, de lățimea unei străzi normale, sunt numai pietonale. Probabil a fost construit odată cu Parcul Olimpic. Deși aproape imediat, printre două asemenea construcții, zărisem imaginea turnului, avem parte de o mulțime de săgeți indicatoare către Queen Elizabeth Olympic Park. La un moment dat avem impresia că săgețile ne îndepărtează de amplasament, așa că o luăm la stânga. Ocolind șantierele unor noi blocuri în construcție, ajungem în același loc, care se cheamă ”Stratford Gate”. Probabil este una din porțile de intrare în Parcul Olimpic. Din acel loc se vede pentru prima dată turnul în toată splendoarea lui. Dar mai avem ceva de mers până la el. Urmează ”Stratford Walk”, alee de adevărată promenadă către Parcul Olimpic. Pentru început trecem pe lângă o clădire relativ joasă, dar cu o arhitectură cu multe linii curbe. Un panou ne informează că este ”Centrul Acvatic”, locul unde s-au desfășurat concursurile de înot și sărituri de la trambulină.

Imediat apoi trecem peste un râu. Mi se pare cam prea mic pentru a fi Tamisa. În cursul documentării ulterioare, aveam să aflu că Londra este străbătută de foarte multe râuri, multe din acestea subterane. Cel de lângă Parcul Olimpic se numește Lee, și a fost regularizat odată cu construcția parcului, când a fost amenajat și pentru navigație.

Imediat după pod urmează un spațiu mai larg, o piațetă, având în mijloc o fântână arteziană mai ciudată. Practic, o multitudine de jeturi de apă țâșnesc de la nivelul terenului și cad pe pavajul din jur. În plus, intensitatea jeturilor variază aleatoriu. Interesant este faptul că aceasta este locul de joacă al câtorva copii de 4 – 5 ani care, sub supravegherea mamelor, aleargă printre aceste jeturi. Nu am idee dacă aveau haine de schimb la ei.

Apoi, drept în față avem Stadionul Olimpic, iar în stânga ”Orbit Tower”. Îi dăm un ușor ocol pentru a găsi intrarea. Aici, deși nu aveam mari speranțe, se confirmă o deziluzie. Când am intenționat prima dată să cumpărăm bilete on-line de acces în turn, am aflat că pe data de 27 iunie se va deschide, în josul turnului, cel mai mare tobogan din Europa. Dar, pentru moment, nu se vindeau bilete. Când, după un timp, am revenit, era deja prea târziu. Mai erau disponibile bilete începând cu data de 7 iulie, iar noi aveam prevăzută excursia la Londra în data de 4 iulie. Speram ca, direct la intrare, să mai găsim ceva disponibil. Nu am avut noroc. De altfel, când ne-am urcat în lift, am remarcat un grup de vreo 30 de elevi ce aștepta ceva, fără un scop anume. Când am revenit pe pământ, întregul grup se pregătea să intre în lifturi, fără nici un fel de echipament suplimentar, gata de a-și de drumul pe tobogan. Înainte de urcarea în lift există mai multe zeci de casete cu cheie, în care se pot lăsa lucrurile pe care nu vrei, sau nu ai permisiunea să le iei sus. La data vizitei noastre, instrucțiunile precizau interdicția de a avea cu tine un aparat de fotografiat, sau de filmat. Ulterior, pe internet au apărut mai multe filmulețe, făcute de diverși în timpul coborârii lor.

Turnul, la nivelul superior al orbitelor sale, are o înălțime de 114.50 m. Se pare că în proiectul inițial ar fi avut o înălțime de 120 m, dar nu se știe din ce motive aceasta a fost redusă. Trunchiul central ce susține întreaga construcție, și adăpostește casa celor două lifturi, are o formă ușor tronconică și susține două platforme de observație cam pe la cotele + 75.00, + 80.00. Noi, ca simpli turiști, putem urca la etajul II, platforma superioară. Odată ajunși sus, prima impresie este că am intrat într-un salon al oglinzilor. Într-o încăpere circulară de circa 12 – 15 m diametru, așezate diametral opus, sunt două oglinzi de mari dimensiuni. Suntem rugați să ne ținem departe de ele, acestea fiind foarte fragile. Ce mi se pare ciudat, este faptul că, dacă privești din profil pe altcineva care este în dreptul oglinzii, îl vezi deformat, dar când ești tu chiar în fața acesteia, te vezi normal. Tot aici remarc o machetă stilizată a turnului, ce îmi pare foarte reușită.

În centrul încăperii este un gol, protejat de pereți din sticlă, ce permite să vezi, atât la etajul I punctul de plecare pe tobogan, cât și o parte a structurii trunchiului central. În exteriorul încăperii, o pasarelă circulară permite admirarea întregului Parc Olimpic și a tuturor zonelor vizibile ale Londrei, din acest punct. Bineînțeles că primele vizibile sunt Stadionul Olimpic, din imediata vecinătate (oare de ce o parte din luminile de nocturnă sunt aprinse în plină zi?), și Complexul Acvatic, pe lângă care am trecut mai devreme. Din loc în loc, o serie de panouri din oțel inoxidabil, au desenate pe ele imaginea clădirilor ce se văd în direcția respectivă. Descoperim, astfel, unde este ”Sala de box”, ”Bazinul de polo” și, chiar ”Centrala termică”. Undeva, dincolo de ele, destul de greu vizibil chiar și de la această înălțime, este ”Satul olimpic”, locul de cazare a participanților la Jocurile Olimpice. Fără ajutorul plăcuțelor identific, singur, câteva din clădirile reprezentative ale Londrei: ansamblul de zgârie-nori de la ”Canary Warf”, apoi ”The Shard” – Ciobul, sau ”The Walkie-Talkie” și The Gherkin” – Castravetele, alături de ceilalți zgârie-nori menționați într-un articol anterior. Undeva în fundal se vede și cupola de la ”St Paul's Cathedral”. Interesant este că nu îmi amintesc să fi remarcat ”Orbit”-ul din cupola catedralei. Pasarela este închisă pe tot conturul cu o solidă plasă de sârmă, care împiedică orice posibil accident. Faptul că aceasta apare sau nu în fotografiile făcute este la alegerea fiecăruia. După părerea mea, fiecare variantă are farmecul ei.

Coborând la etajul I, deși și aici există o pasarelă identică cu cea de mai sus, bineînțeles că nu avem nimic suplimentar privind imaginile din împrejurimi. Dar putem privi de aproape plecarea pe tobogan. Plecările se fac la intervale prestabilite, fiecare participant fiind atent supravegheat de personalul de operare. Cel ce se urcă pe rampa de plecare primește un gen de cască de protecție a capului și un fel de saltea din pâslă groasă, confecționată astfel încât să acopere picioarele până la bazin, cam ca un sac, și să protejeze întreg spatele pe timpul alunecării.

Din punct de vedere tehnic, toboganul are o lungime de 175 m, coborând o diferență de nivel de circa 73 m. O coborâre durează în medie 40 de secunde. (Asta înseamnă o viteză medie de circa 16 km/h. Nu pare cine știe ce!) Toboganul este, practic, un tub de 80 cm diametru care, pe traseu, are 12 viraje de câte 360 grade, 6 spre stânga și 6 spre dreapta. Din loc în loc, jumătatea superioară a tubului este transparentă pe câțiva metrii lungime. O fi în ajutorul celor ce suferă de claustrofobie, sau ca participantul să-și dea seama pe unde a ajuns? La sosire, o altă persoană primește pe cel ce a coborât, îl ajută să se dezechipeze și să coboare de pe rampă. Am aflat de la aceasta că, de la darea în funcțiune, nu a fost necesară în nici un caz o intervenție medicală.

Pentru că nu am avut noroc cu toboganul, noi decidem să coborâm pe scară. Aceasta este, practic, un tunel rectangular din tablă (să-i zic) traforată ce coboară, în spirală, în jurul trunchiului central. Scara se remarcă prin culoarea albă, în raport cu roșul restului structurii. După experiența de la ”St Paul's Cathedral”, când nu ne-am înțeles la numărul de trepte, încercăm și acum să numărăm cât am coborât. Rezultatul este nesemnificativ. În primul rând, treptele au o înălțime foarte mică. Apoi, din loc în loc, treptele sunt înlocuite pe mai mulți metrii de zone în pantă. În final, când am ajuns cu numărătoarea pe la vreo 340, ultimii mulți metrii pe verticală i-am coborât pe un drum în pantă lină. Concluzia, scara este un traseu facil nu numai la coborâre, ci chiar și la urcare, dar, urcarea cu liftul este inclusă în preț. Referitor la prețuri, în cazul cumpărării biletelor în avans, on-line, o vizită simplă costă 10 lire de persoană adultă, sau 5 lire de copil sub 16 ani, sau 7 lire pentru studenți și persoane peste 60 de ani. La acestea, pentru cine dorește, se mai adaugă 5 lire pentru coborârea pe tobogan. Aceasta cu condiția înscrierii din timp.

Înainte de a părăsi zona, facem un scurt popas la ”The Podium Bar & Kitchen”, excelent amplasat, după cum o dovedea și numărul de consumatori. Cu profile și sortimente variate, de la sandviciuri la bere, de la pizza la meniuri de prânz, puteai găsi orice doreai. Pentru noi au fost deosebit de utile toaletele. Ne întoarcem pe același drum spre stația Stratford, remarcând încă odată multitudinea de șantiere din zonă. Deși sunt departe de finalizare, toate dau impresia de blocuri pentru birouri. Dacă la asta adaug aglomerația din partea comercială, ajung la concluzia că zona are succes, are viitor. Dar, ce se întâmplă însă cu Parcul Olimpic? Cum vor fi folosite dotările sale? Cum va fi folosit Satul Olimpic? Dacă ”Orbit” are încă succes, dacă au montat și toboganul pentru a crește atractivitatea sa, restul parcului pare părăsit. Și, dacă am remarcat bine, nici englezii nu au idee ce se va întâmpla în viitor aici.

La stația Stratford mergem într-o altă secțiune a acesteia, de unde vom lua un tren din rețeaua ”DLR”. Acesta este un metrou ușor, de suprafață, ce deservește zona de est și sud – est a porțiunii centrale a Londrei, care funcționează complet automat, fără conducători de tren. Luăm un tren până la ”Canary Warf”, unde schimbăm cu un alt DLR pentru a ajunge la Greenwich.

Ceea ce pentru noi înseamnă meridianul ”0”, definește, de fapt, un întreg cartier în sud – estul Londrei, iar aici sunt grupate mult mai multe obiective turistice. Fără a avea pretenția de a le enumera pe toate, pot să menționez, într-o ordine aleatorie, ”Cutty Sark”, ”Queen's House”, ”National Maritime Museum”, ”Greenwich Park”, ”Royal Observatory”, ”Astronomy Centre”, ”Planetarium” și, bineînțeles, ”Meridian Line”. Pentru o serie dintre ele accesul este liber. Pentru celelalte, pe internet se vând bilete combinate, la câte două obiective, sau un obiectiv combinat cu o plimbare pe Tamisa. Excepție face Planetarium-ul, unde, funcție de data calendaristică și oră se organizează o serie de spectacole cu temă galactică, pentru care biletele nu sunt combinate. Prețurile variază de la 22.50 lire de persoană (călătoria pe râu + Observatorul Regal) la 7.50 lire de persoană, la unul din spectacolele de la Planeterium. Persoanele peste 60 de ani plătesc cam 65 – 80% din prețul normal.

Noi ne-am ales Meridianul ”0” și Observatorul Regal, pentru care am plătit 7.50 lire de persoană. În acest preț am avut inclus și un audio-ghid. Suplimentar, ne-am propus ca, la sfârșit, să trecem și pe la Muzeul Maritim Național, la care intrarea este liberă. În plus, în drum spre obiectivele alese, urma să trecem și prin Parcul Greenwich. Coborând din DLR la stația Greenwich, bâjbâim puțin până să găsim intrarea în parc. Întâmplarea face să cerem ajutorul unei tinere, care se declară și ea turistă, are aceiași destinație, dar, deocamdată așteaptă pe altcineva. De îndrumat însă, ne trimite în partea opusă. (De ce oare sunt atât de suspicios?) Noroc că mai fusesem pe acolo în urmă cu vreo 7 ani, am un oarecare simț de orientare, și știam direcția în care trebuie să mergem. În final, găsim intrarea în parc, în colțul nord – vestic al acestuia. Nu avem prea mult de parcurs din el. Studiindu-l pe Google Earth descopăr că parcul are circa 70 hectare, și este amplasat pe două nivele, la circa 40 m diferență de cotă. Noi trebuie să parcurgem partea nordică, partea joasă a acestuia, și să urcăm apoi panta până la cota superioară. Nu acoperim decât circa o treime din lungimea totală a parcului. Ce impresionează la acesta sunt spațiile cu iarbă, foarte mari și foarte curate, pe care, din loc în loc, diverși localnici și-au întins păturile pentru un picnic. Aleile, cel puțin în partea joasă, sunt relativ puține, largi, asfaltate, și bordate de arbori falnici. Cu puțin noroc, printre aceștia, se pot vedea și veverițe.

După o ultimă parte de urcuș abrupt, ajungem pe o terasă amenajată ca loc de promenadă plină cu turiști. Aceasta oferă o panoramă de apreciat asupra Londrei, având în prim plan Palatul Regal Greenwich, iar pe malul opus al Tamisei, zona Canary Warf. În partea dreaptă se vede și cupola albă a ”O2 Arena”, considerată ca cea mai mare suprafață orizontală acoperită din lume. Folosită și la Jocurile Olimpice și la Jocurile Paralimpice din 2012, arena continuă să fie utilizată în continuare pentru concerte, spectacole, evenimente sportive sau alte genuri de acțiuni. Arena include, de asemenea, spații expoziționale, cinematografe, restaurante, spații comerciale sau de distracție.

Terasa noastră este supravegheată din spate de o statuie impozantă, pe un soclu foarte înalt. Documentarea ulterioară îmi spune că este vorba de Generalul James Wolfe (1727-1759), cel care s-a evidențiat în războiul franco – britanic de lângă Quebec, din 1759, ocazie cu care a fost rănit, și ulterior a decedat.

X X

X

Am scris inițial acest articol ca un tot unitar. Au rezultat 8 pagini A4 și aproape 5000 de cuvinte. Ca urmare, mi s-a atras atenția că este prea lung, și nu are lumea răbdare să-l citească. În consecință, am secționat articolul în două părți. Secționarea a încercat să obțină două jumătăți echilibrate, fără a lăsa o idee neterminată. Sper să fi reușit. Mulțumesc pentru înțelegere.

---

VIZUALIZĂRI: 2880 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI