De mână cu Will prin romanticul Stratford-upon-Avon

TIPĂREȘTE

Unul dintre cele mai pitorești locuri pe care le-am vizitat în Anglia a fost, fără îndoială, Stratford-upon-Avon. Poate că micuțul oraș ar fi fost la fel de spectaculos și fără „aportul” lui Shakespeare, copilul său de suflet, fiind situat într-o regiune bogată în locuințe construite în romanticul stil Tudor. Sau poate că nu... Cert este că imaginea bardului a contribuit de-a lungul anilor la conservarea și la crearea faimei localității, sute și mii de turiști înghesuindu-se zilnic să treacă pragul căsuței în care a văzut lumina zilei unul dintre cei mai de seamă titani ai literaturii universale.

Ajungem în Stratford puțin după miezul zilei și găsim cu greu un loc unde să lăsăm mașina - la ultimul nivel al unei parcări etajate (coborând scările, ne amuzăm teribil de grafitti de pe pereți, ce ne îndemnam să facem efort fizic, să nu pățim ca poor Yorick;)). Ajungem într-o piațetă centrată de un obelisc ce semăna cu un turn de biserică, la rândul lui împodobit cu turnulețe și câte un cadran de ceas pe fiecare dintre cele 4 laturi. Acum, uitându-mă pe hartă, cred că locul se cheamă Market Place; era cândva vechea piață a orașului, iar pe locul obeliscului s-a ridicat înainte o cruce uriașă. Aruncându-ne ochii pe unghiul pe care îl formează cele două limbi, realizăm că cel mai indicat ar fi să ne începem expediția în Stratford cu găsirea unui loc decent de servit prânzul.

Nu știu nici acum de ce nu am rămas la restaurantul Hotelului „The White Swan”, adăpostit într-o clădire pitorească cu ferestrele garnisite cu flori - poate pentru că era primul pe care am deschis ochii și vroiam să mai vedem și alte oferte. Mă așteptam ca, fiind un oraș turistic, Stratford să abunde de mici taverne și pub-uri romantice, dar ori n-am căutat noi unde trebuia, ori - conform legilor lui Murphy - când ai nevoie, atunci nu găsești! Ajungem rapid în strada semi-pietonală Henley, unde se află și casa în care s-a născut Shakespeare, pe care o reperăm rapid pentru mai târziu. O luăm întâi în dreapta, până ajungem la un sens giratoriu, apoi ne întoarcem și străbatem strada până la capătul celălalt, dar înafară de cafenele și magazinașe cu tot felul de prostioare, nu găsim altceva. Ne clătim însă ochii din plin, locul abundă în clădiri din cărămidă roșie, cu etajul triunghiular alb brăzdat în jocuri geometrice de vechile bârne de lemn vopsite în negru, totul decorat cu jardiniere și felinare retro.

Ne cam pierdusem speranța, pe mine, una, mă cam luaseră „nervii capului” de foame și era cât pe ce să ne întoarcem la Lebăda Albă, când am observat o inscripție pe zidul uneia din case: We allways have time for breakfast! Ha! E despre mâncare! Niciun alt indiciu, nu tu vreo firmă-ceva care să conțină vreunul din cuvintele-cheie „restaurant”, „braserie”, „pub”, doar niște inițiale - BTP; sincer, m-au dus cu gândul la „Poșta Britanică”, sau ceva de genul... Dar nasul meu fin de copoi nu s-a înșelat: ”Haideți înăuntru! ” Și, într-adevăr, era o mâncătorie! (Am căutat ulterior pe net și am aflat că BTP vine de la Boston Tea Party, 4/5 pe TripAdvisor, adică n-am nimerit chiar rău!) Ceea ce avea să se adeverească, deși numai englezește n-am mâncat noi acolo: eu și fratello ceva libian, niște chifteluțe aromate concubinând împreună cu cus-cus și ceva „ierburi” la adăpostul unei lipii decorate cu boabe de rodie, Istețica o salată maaare, iar Tati și cu Băiețel - Sendviș Club, parcă. Sistemul de servire - cel cu care ne-am obișnuit deja: te duci la bar, zici numărul mesei și cam ce-ai dori, plătești și pe urmă ești servit la masă.

Cu rezervele de energie oarecum refăcute, ne îndreptăm apoi spre Shakespeare's Birthplace. Plătim 17,5 lire pentru fiecare adult, iar cei doi students au reducere de câte 1 liră. Biletul este de tip combinat, îți permite intrarea la Shakesperare Birthplace, Hall's Croft și Shakespeare's New Place, trei locații aflate la distanță de câteva minute de mers pe jos între ele. E limpede că n-avem timp să le vizităm pe toate, dar ne bucură vestea că biletele achiziționate vor avea valabilitate de... un an!

Casa în care s-a născut The Sweet Swan of Avon n-a arătat mereu așa cum se prezintă azi și acest lucru este exemplificat într-o serie de schițe pe care avem posibilitatea să le studiem încă de la primii pași. William a văzut lumina zilei pe 23 aprilie 1564, fiind al treilea copil (dar primul care avea să trăiască mai mult de 2 ani) al cuplului John și Mary. John Shakespeare era fabricant și negustor de mânuși, afacere destul de prosperă, articolul vestimentar fiind un must al vremurilor, iar căsătoria cu fiica fermierului Robert Arden din Wilmcote n-a făcut decât să aducă plusvaloare averii sale. Așa se face că John a devenit curând un om foarte respectat în urbea sa, căpătând funcția de consilier municipal pe când micul Will avea doar 4 ani. În plus, prosperitatea familiei a făcut posibilă apariția altor copii: Gilbert, Joan, Anne și Richard.

William a fost dat la Școala de Gramatică în 1571 și timp de 6 ani a urmat cursurile acesteia, majoritatea în limba latină. Pe urmă a lucrat o vreme alături de tatăl său, la confecționatul mânușilor. Între timp, casa căpătase încă un corp de clădire în aripa sa vestică, pentru a adăposti tânărul cuplu Joan și William Hart. William al nostru s-a însurat la vârsta de 18 ani cu Anne Hathaway, fiica unui fermier din vecini, fiind vorba probabil de o căsătorie „de necesitate”, din moment ce 6 luni mai târziu se va naște primul lor copil, Susanna. Aveau să urmeze în 1585 gemenii Hamnet și Judith. În același an, Shakespeare a trebuit să plece la Londra, oarecum precipitat, după o altercație cu Sir Thomas Lucy of Charlecote, care se pare că-l prinsese braconând pe domeniile sale (Will avea să se răzbune strașnic, construindu-i acestuia personaje caricaturale în Henry IV și Nevestele Vesele din Windsor).

Cumva, la Londra, Shakespeare ajunge să se angajeze la The Globe, unul dintre cele mai cunoscute teatre din marele oraș, întâi ca „om bun la toate”, în curând fiind cel ce edita și re-scria piesele de teatru. Nu a trecut mult și pe scenă au început să se joace propriile-i producții, una după alta, Will fiind un scriitor prolific. În 1597 era deja un om bogat, fiind capabil să se întoarcă pentru scurtă vreme la Stratford, să-i plătească datoriile tatălui său, a cărui afacere dăduse faliment, dar și să cumpere în apropiere o casă mai spațioasă pentru soția și copiii săi (The New Place). E posibil ca moartea fiului său, Hamnet, ce se petrecuse cu un an înainte, la vârsta de numai 11 ani, să-l facă pe bard să-și reconsidere scara de valori...

În 1601, William primește drept moștenire casa părintească, pe care o transformă parțial într-un han, în aripa vestică permițându-i sorei sale, Joan, să locuiască împreună cu soțul ei, pentru o chirie modică de doar 1 șiling pe an. Dealtfel, aceasta n-avea să părăsească locul până la sfârșitul zilelor sale, chiar dacă după moartea lui Shakespeare în 1616, proprietatea a revenit fiicei acestuia, Susanna. Abia după ce și fata acesteia s-a stins fără urmași, casa avea să revină descendenților lui Joan, ce o vor stăpâni până la finele sec. 18. Hanul Swan and Maidenhead (Lebăda și Castitatea) a supraviețuit și el în paralel.

În 1614, Shakespeare se retrage definitiv în Stratford. Probabil simțea că zilele îi erau numărate, din moment ce la începutul anului 1616 decide să-și facă testamentul, pe care îl semnează cu doar o lună înainte să închidă ochii. Pe 23 aprilie, în chiar ziua când împlinea 52 de ani, se stinge în somn, după o seară plăcută petrecută în compania vechilor săi prieteni. Cauza morții sale nu este cunoscută cu precizie, dar se incriminează tifosul exantematic. Soția sa, Anne, avea să-i supraviețuiască încă 7 ani. The New Place va reveni apoi nepoatei Elizabeth Hall, fiica Susannei, până în 1670. După moartea acesteia, locul a fost vândut, iar noii proprietari au dărâmat vechea casă pentru a construi pe locul ei una nouă. Se păstrează până în zilele noastre splendidele grădini ale micului domeniu și îmi închipui ce bucurie trebuie să încerci să le vizitezi când natura explodează în culori și miresme!...

Casa părintească a lui Shakespeare, nelocuită fiind, s-a deteriorat treptat-treptat, astfel că, în 1846-47, ca urmare a unei campanii naționale de strângere de fonduri inițiate de mai mulți intelectuali ai vremii, printre care Charles Dickens, s-a constituit un comitet național care a cumpărat casa pentru suma de 3000 de lire, cu scopul de a o reabilita și a o transforma într-un muzeu. Comitetul și-a schimbat ulterior numele în The Shakespeare Birthplace Trust, sub care îl regăsim ființând până în zilele noastre. Pe lângă îngrijirea celor 5 proprietăți de care se leagă numele marelui dramaturg (pe lângă cele 3 amintite, mai e vorba de casa în care s-a născut soția lui Will, Anne Hathaway, precum și de presupusa fermă la care a crescut mama scriitorului, în Wilmcote, un sătuc vecin), trustul organizează tot felul de activități culturale, dintre care cea mai importantă ar fi Birthday Party, ce are loc în fiecare an în sâmbăta cea mai apropiată de ziua de naștere a lui William, când toată suflarea din Stratford (și nu numai) îl celebrează prin petreceri extravagante, cu costume de epocă, steaguri și benere.

Vizitarea casei începe cu două încăperi interconectate (partea mai nouă a proprietății) în care sunt expuse pe pereți și în mici vitrine - picturi și busturi ce-l reprezintă pe Shakespeare, precum și vechi volume și tot felul de informații despre operele sale. Tot aici suntem familiarizați cu structura casei, cu arborele genealogic al familiei și cu principalele repere din viața dramaturgului-poet. Ieșim într-un fel de curte interioară, al cărei zid lateral este tapetat în întregime cu un poster în genul benzilor desenate, cu replici ilustrate din operele lui Shakespeare. Din păcate, n-avem prea mult timp să-l studiem și-l abandonăm prematur; străbatem micuța grădină ce dă semne că se trezește din amorțirea iernii și ne îndreptăm spre clădirea în stil Tudor, în formă de L, cu două niveluri și acoperiș țuguiat. Pătrundem înăuntru prin ușa simplă, deasupra căreia doi copăcei își îmbrățișează ramurile într-o boltă firavă.

Din holul întunecat, intrăm în încăperea din dreapta, unde ne întâmpină un personaj foarte simpatic, îmbrăcat în haine de epocă. Ne prezintă living-ul familiei, în care piesele principale sunt șemineul cu focul arzând și o masă lungă de lemn, pregătită cu bucate. Ni se explică faptul că masa principală era luată în familie, în jurul orei 11, după ce copiii se întorceau de la școală, iar părinții puteau face o pauză de la treburile zilnice. Se serveau de obicei 3 feluri, incluzând pâine, carne, pește, brânză, ouă, fructe și legume (carnea era exclusă miercurea, vinerea și sâmbăta, când era permis peștele). Vizităm apoi atelierul de mânuși, unde întâlnim alte două personaje, unul care lucrează efectiv și altul care ne povestește ce și cum. John Shakespeare obișnuia să-și prepare singur materia primă, folosind piei de căprioară, cal, vacă, oaie, capră, pe care le curăța și le prelucra folosind diverse ingrediente, printre care... urina. Totul se desfășura în curtea interioară a casei. Mânușile erau fabricate chiar aici și vândute fie la fereastra dinspre stradă, fie la târgurile ce se organizau periodic în Stratford sau în satele vecine. Tot la parter există un dormitor, în mijlocul căruia tronează un pat cu baldachin; e vorba de camera fetelor.

La etaj găsim alte dormitoare. Camera băieților e cea în care micul William a dormit începând cu vârsta de 5 ani, ulterior împărțind-o cu frații săi. Călcăm pe dușumeaua formată din scânduri late, privim cele câteva piese de mobilier cât se poate de simplu alcătuite și încercăm să ni-i imaginăm pe cei 3 băieței pe jumătate ascunși sub pleduri, cu fețele luminate de flacăra tremurătoare a șemineului, născocind în creierii nopților povești cu monștri și fantome! Ridic privirile și descopăr intrarea într-o cămăruță adăpostită în pod, sub V-ul acoperișului; o masă pe jumătate acoperită cu o blană mițoasă și o lumânare aprinsă sugerează că probabil aici și-a scris Will primele poeme...

Trecem mai departe într-o încăpere mai aerisită și luminoasă, decorată cu un scrin vechi, câteva volume protejate de vitrine de sticlă și... o fereastră imensă pe care sunt scrijelite sute de nume. Aflăm că primul nume a fost inscripționat pe la 1806, ulterior adăugându-se altele și altele (ca dovadă că AuFostAcolo!), printre ele fiind unele răsunătoare, precum Walter Scott sau Thomas Carlyle.

Urmează dormitorul părinților, locul unde se presupune că s-a născut William Shakespeare! Un pat cu baldachin, nu foarte lat, cu cadru simplu de lemn, un fel de sertăraș dedesubt (pentru copilul mai măricel) și un leagăn micuț alături pentru bebeluș. Într-un colț, un fel de masă-scrin, câteva vase cu forme și întrebuințări diferite și vreo două perechi de încălțări. Ce viață simplă duceau oamenii în acele vremuri!

Coborâm prin aripa opusă celei prin care am intrat și ajungem în vechea „băutorie” a hanului, zonă creată din pură necesitate :): în Anglia tudoriană era mai sigur să bei bere (vinul era considerat o delicatesă) decât apă și era un obicei ca până și copiii mititei să consume o medie de 17 halbe pe săptămână;)! Două halbe de lemn și două farfurii cu câte o tartă și un măr stau mărturie în sensul destinației acestui spațiu. Urmează locul de gătit și cămara, destul de modeste și ele după standardele zilelor noastre; nu tu hotă, nici cuptor cu microunde, nici măcar un banal răcitor:(.

Părăsim The Birthplace în grabă, căci timpul nu prea este aliatul nostru și ne continuăm explorarea. O luăm în jos pe Henley Str., care se continuă dincolo de sensul giratoriu cu Bridge's Str., care la rândul ei duce - după cum îi spune și numele - la cele două poduri vecine peste Râul Avon. Noi n-avem treabă într-acolo deocamdată, așa că o cotim la dreapta pe High Str. (artera principală a orașului), flancată de-o parte și de alta de superbe case în stil Tudor, multe din ele transformate în hoteluri. Strada Mare se termină în pragul Primăriei, clădire datând de pe la 1767, ce seamănă cu un mic castel cu ferestre ogivale bogat decorate și cu turn crenelat cu ceas. O ținem tot înainte și aș vrea să pot spune că am ratat deliberat The New Place, dar n-a fost așa, pur și simplu l-am ratat din grabă! Oricum n-am fi avut timp să le vizităm pe toate! (Tactica vulpii care n-ajunge la struguri...) Ideea e că nu departe de Primărie, pe aceeași parte a străzii care de-acum se cheamă Chapel Str., veți găsi Nash's House. Thomas Nash a fost soțul Elizabethei Hall, nepoata lui William Shakespeare și se pare că aceasta nu e de fapt casa originală, după cum povestii mai devreme. Am citit ulterior că o parte din superbele grădini se poate vizita gratuit, intrarea făcându-se din lateral, de pe Chapel Lane.

Ne continuăm drumul tot înainte și constatăm că englezii ăștia se plictisesc repede de numele străzilor, din moment ce le schimbă după fiecare intersecție; strada se cheamă acum Church Str. și se mândrește pe partea stângă cu King Edward VI School, vechea școală de gramatică la care a studiat bardul, iar pe dreapta, cu Shakespeare Institute. După numai câteva zeci de metri se termină și aceasta și facem stânga, pe Old Town (asta e tot o stradă!), unde ne sare în ochi singurul ei obiectiv turistic: Hall's Croft, cea de-a treia locație inclusă în biletul nostru combinat. Să intrăm? Ar mai fi vreo 10-15 minute până la închidere și intrăm cam cu sfială, dar doamna custode ne întâmpină cu un zâmbet larg și ne poftește să vizităm, asigurându-ne că nu ne va închide înăuntru. Ba, ne sfătuiește să nu cumva să ratăm ferestrele din dormitorul de sus care păstrează încă geamurile originale! Prindem curaj, căci nu suntem singurii întârziați și purcedem în pas vioi.

John Hall a fost soțul Susannei, fiica cea mare a lui Shakespeare și a fost un medic respectat în urbea acelor timpuri. Era pe deplin încrezător în faptul că în natură se găsesc leacuri pentru toate bolile, așa că obișnuia să-și cultive plantele medicinale în grădinița din spatele casei. În plus, folosea în practica sa extracte de animale și pietre mai mult sau mai puțin prețioase, iar notițele sale au fost reunite după moartea sa într-un tratat foarte apreciat de confrați. Vizităm casa pe repede înainte, admirând din mers mobilierul masiv din lemn, deosebit de frumos decorat, șemineul păzit de două grațioase lebede negre, precum și mica oficină a doctorului Hall. La etaj, întâlnim dormitoarele destul de simplu mobilate, ca și o parte din garderoba Susannei.

Ne continuăm drumul pe Old Town și ajungem mintenaș la biserica Holy Trinity, ce adăpostește mormântul marelui poet. Ne precipităm pe aleea flancată de spații verzi în care stau înfipte lespezi vechi, multe din ele parțial acoperite cu mușchi (ce tablou dramatic, dar în același timp romantic!), către mărețul edificiu construit dintr-o combinație de piatră albă și gălbuie, dar din păcate suntem nevoiți să-l admirăm doar pe dinafară, pentru că programul de vizitare tocmai s-a isprăvit în urmă cu 10 minute! Îi dau ocol dezamăgită, în speranța absurdă că se va deschide o ușă secretă special pentru mine, ceea ce nu se întâmplă!:(Asta e, unele lucruri nu vor să se lege și pace!

Ieșim prin spatele bisericii chiar pe aleea de promenadă ce mărginește cursul domol al Avonului. Ne întoarcem pe lângă râu, în direcția nord-est, practic cumva paralel cu drumul străbătut prin oraș la venire. Priveliștea este de-a dreptul idilică; aleea străbate un minunat parc ce se trezește din hibernare, din loc în loc sunt bănci de lemn, pe apă plutesc zeci de lebede și de rațe... Ajungem în curând la un ponton, unde un tânăr se oprește și începe să hrănească păsările, care în câteva minute îl înconjoară din toate părțile. Asistăm și noi câteva minute bune la acest ritual care ne distrează și ne relaxează teribil!...

Întâlnim și cele două teatre, The Swan Theatre, ca un mic castel din cărămidă roșie, precum și Royal Shakespeare Theatre, cu o siluetă ceva mai convențională. Oare ce piese s-or juca aici?! :) Ajungem în zona de unde se desprinde din Râul Avon canalul către Birmingham și citim câteva vorbe despre istoria acestei rețele de canale artificiale ce a fost creată în perioada industrializării masive din nevoia de a transporta mai ușor mărfurile în sus și în jos pe teritoriul Angliei. Pe mine, una, mă pasionează mai mult imaginea creată de arcele de cărămidă roșie ale podului...

... Și mă mai incită ceva, și îi trag pe ceilalți după mine aproape împotriva voinței lor: „Haideți să vedem ce e, că nu venim mâine din nou aici! ” Un monument, aia e! Un soclu cu briz-brizuri ce are cocoțat pe el pe însuși marele Shakespeare, vegheat de la mică distanță de 4 alte statui, reprezentând câteva din personajele sale: Hamlet, Lady Macbeth, Falstaff și Prințul Hal. Pe o plăcuță citim că acest memorial este rodul muncii de 10 ani a lordului Ronald Gower și că a fost donat orașului Stratford-upon-Avon în 1888. Inițial, acest ansamblu a fost situat în altă parte, pe celălalt mal al râului, lângă un teatru care a fost distrus într-un incendiu, fiind mutat pe actuala locație în 1933.

... Seara nu e departe și vizita noastră se apropie de sfârșit. Ne întoarcem cătinel spre locul unde am parcat mașina și, înainte de a părăsi Stratford, mai facem doar o mică haltă de câteva minute în dreptul căsuței Annei Hathaway (care la o adică poate fi accesată și pe jos, într-o plimbare de 30-40 de minute pornind de la Birthplace). Evident că e prea târziu pentru a fi vizitată, dar o găsim tare fotogenică, așa, cu acoperișul ei de paie ce umbrește în dulci curbe zidurile cadrilate cu bârne groase de lemn! La ferma Lui Mary Arden din Wilmcote chiar n-are rost să ne abatem, deși privesc cu jind indicatorul rutier ce ne arată direcția într-acolo...

În concluzie, pot spune că ne-am străduit să împușcăm cât mai mulți iepuri și pe unii i-am ratat la mustață, iar alții ne-au fugit, efectiv, din bătaia puștii. Stratford merită cu prisosință cel puțin o zi întreagă; jumătate de zi, cât i-am alocat noi a fost mult prea puțin! Mai ales că zona mai are multe de oferit; pe lângă orășelul Warwick, despre care v-am povestit deja, mai putem număra la mică distanță alte câteva castele, case istorice, parcuri și grădini...

---

VIZUALIZĂRI: 2630 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI