Nikko, o comoară japoneză în patrimoniul mondial

TIPĂREȘTE

După cum spuneam în review “Japonia și atât”, în timpul excursiei noastre din Japonia, în fiecare sejur am vizitat, în afara metropolei în care am locuit, localități și zone învecinate care aveau ceva deosebit de spus.

Nikko, una din aceste destinații, situată la circa 150 km la nord de Tokyo, este o destinație atractivă pentru turiștii japonezi sau străini. Este un oraș mic situat în zona alpină a munților Tochigi, la o altitudine de 1298 m, având o suprafață de circa 1.500 kmp și o populație de aproape 85.000 de locuitori.

Nikko este un oraș turistic, cu site-uri istorice, cu izvoare termale (Onsen), cascade și lacuri, cu poteci turistice și pârtii de ski. Față de alte orașe japoneze la fel de frumoase, Nikko are specific maimuțele care, iarna, vin la margine și chiar în oraș să caute mâncare.

Locuitorii sunt foarte mândri de orașul lor, având și o veche zicală în acest sens: “Niciodata să nu spui “kekko” până când nu ai văzut Nikko”, sensul cuvântului “kekko” fiind acela de “frumos, magnific”, dar și “sunt mulțumit”.

Excursia a început dis de dimineață, cu micul dejun simplificat, (vezi review Cazări în Toyoko Inn Tokyo), chifle și cafea, cafeaua fiind binevenită, apoi cu mers pe jos (gimnastică de înviorare, mers de voie) cam 7 minute până la Stația Higashi-Nihombashi de unde am luat, la ora 06:53 metroul (Asakusa Line Subway) până la Stația Asakusa, la care am ajuns în 4 minute, pentru a lua la ora 07:10 trenul (Tobu Skytree Line Section Rapid) pentru Tobu-Nikko din gara Tobu Asakusa Station care este stația terminală a trenurilor private Tobu în zona Tokyo de nord, inclusiv trenurile spre Nikko. Clădirea gării găzduiește, de asemenea, un magazin Matsuya care se întinde pe opt etaje și se află într-o intersecție aproape de podul Azuma bashi. Am ales varianta cu trenul Tobu fiind cea mai ieftină, directă și destul de rapidă, în jur de 2 ore până la Nikko. Nu ne intrase încă în vigoare passul JR. Stația terminală este Tobu-Nikko, una din stațiile care deservesc orașul, cealaltă fiind gara JR Nikko, unde vin trenurile JR, de la Utsunomiya. Gările sunt destul de aproapiate una de cealaltă.

În cele peste 10 minute de pauză am avut timp să ajungem pe peron, dar trenul nu sosise. Nici o problemă, îl așteptăm. Ne-am mai uitat pe ghiduri, pe hărți, trenul tot nu vine, timpul trece, ora plecării trece și ea și trenul tot nu vine…

Am mers la informații unde am aflat că, din cauza unui accident, trenul este anulat și că următorul tren pleacă la 08:30. A apărut un tren pe la 8, oamenii începeau să urce în vagoane iar noi așteptam liniștiți, deoarece credeam că nu este trenul nostru.

În jurul orei 8 apare pe peron, alergând, una din tinerele de la informații turistice. Ce se întâmplase? Se suspedase și trenul de la orele 08:30, și-a dat seama că nu știm și că riscăm să pierdem trenul și, evident, excursia la Nikko, despre care discutasem cu ele. Norocul nostru a fost că stam pe o bancă foarte aproape de informații!

Am urcat repede în tren, găsind și locuri libere (mai târziu, pe parcursul deplasării, trenul s-a aglomerat foarte tare, două trenuri fuseseră anulate).

De menționat că nu toate vagoanele merg la Tobu Nikko ci doar ultimele două. În Stația Shimo-Imaichi unde se stă cam 10 minute ele sunt preluate de o altă locomotivă până la Tobu Nikko. Grăbiți cum eram nu am verificat vagoanele, dar, se pare că ziua noastră ghinionistă trecuse, urcasem într-unul din vagoanele pentru Tobu Nikko.

În sfârșit, pe la 8 și 10 minute, am plecat. Am ajuns la Tobu-Nikko pe la ora 11 și 10, ajungând cu o întârzâiere de 50 minute. Cu engleza noastră și a celor din jur nu am înțeles ce s-a întâmplat și nu știu nici acum. A fost singura sincopă pe care a avut-o transportul în comun japonez în cele 15 zile cât l-am folosit, și chiar l-am folosit…

În stația Tobu-Nikko se află și un centru de informare pentru turiști. Imediat lângă gară ne-am așezat la coada pentru autobuz care a venit foarte repede. Am mers cu autobuzul 2C spre sanctuarele patrimoniu UNESCO, World Heritage Site, plătind, ca și la tren, cu Suica, la coborâre pe la șofer. Am coborât după 10 minute la Stația nr. 85 în partea cea mai de sus a altarelor, vizitându-le în ordinea următoarea: altarul Taiyuin, altarul Futarasan, altarul Tosho-gu, templul Rinno-ji, grădina Shoyo-en și podul Shin-kyo.

Altarul Taiyuinbyo

Taiyuinbyo este un altar shintoist ridicat în memoria shogunului Iemitsu, al treilea shogun Tokugawa, nepot al lui Ieyasu primul shogun Tokugawa, Taiyuin fiind numele postum al lui Iemitsu. Construcția lui a început în anul 1652, fiind terminat în doar paisprezece luni. Seamănă foarte mult cu Tosho-gu, altarul bunicului său, dar este mai mic și mai puțin ostentativ, semn de respect față de marele bunic.

Din stația de autobuz se vede atât intrarea la altarul Taiyuin cât și intrarea la altarul Futarasan. Am început cu vizitarea primului pentru că la celelalte altare coboram, pentru economisirea timpului și pentru mai puțin efort. Am ales bine și așa vă recomand să faceți dacă vreți să vedeți tot World Heritage Site.

Am început să urcăm mai domol pe alee apoi pe nelipsitele scări, trecând prin Poarta Nio-mon, “Poarta celor doi Nio”, poartă cu opt piloni lăcuită în roșu, cu cei doi zei gardieni, Naraen Kongo și Misshaku Kongo care păzesc intrarea, apoi se ajunge la Suiban-sha, un mic sanctuar și bazin cu apă în care vizitatorii se purifică spălându-și mâinile și gura cu apă, remarcabil prin dragonul pictat pe plafonul de deasupra rezervorului care, oglindindu-se în apă, dă senzația că plutește.

Se urcă alte scări și se trece de poarta aflată în recondiționare Niten-mon, se pare mult mai ornată ca prima. Urcăm și mai multe scări în pantă mare și în continuarea plimbării ajungem la Poarta Yasha-mon, o poartă bogat împodobită, cu multe felinare pe coridoarele alăturate, străjuită la dreapta de Koro, “Turnul Clopotului” și, la stânga, de Shoro, “Turnul Tamburului”. În nișele porții se află cei patru gardieni, diferiți ca înfățișare și culoare, doi cu gura deschisă reprezentând prima literă a alfabetului, respectiv viața, ceilalți doi cu gura închisă reprezentând ultima literă a alfabetului, respectiv moartea.

Ajungând la Kara-mon, “Poarta Chineză” măiestuos așezată în fața Sălii de Cult (Haiden), am văzut celebra sculptură a dragonului alb, cel care înfrumusețează tronsonul de la poartă, felinarele din fața porții și coridorul bogat sculptat din jurul altarului interior.

Am vizitat apoi Haiden, minunat decorată în interior, cu ornamente prețioase, un plafon elegant casetat, sculpturi frumoase, cu piloni și pereți lăcuiți și auriți, cu picturi deosebite. Nu se pozează dar am reușit să pozez tot pe ascuns. Mea culpa! Sala de cult, (Honden), situată chiar în spatele sălii Haiden am văzut-o numai din exterior mergând pe lângă ea pentru a vizita prima sală. Se descalță la intrare în Haiden.

Am revenit în traseu și pe o alee străjuită de mari felinare am ajuns la poarta Koka-mon, cea care duce la Oku-no-in (templul interior) mausoleu dedicat shogunului Iemitsu, al treilea shogun Tokugava, zonă închisă publicului.

Taxa de vizitare a altarului este de 550 yeni. Am revenit înapoi la intrare și ne-am continuat drumul spre Altarul Futarasan, aflat foarte aproape.

Altarul Futarasan

Futarasan, altar shintoist, a fost fondat în anul 767 de preotul Shodo Shohin, care i-a dat numele muntelui Nantai, un vârf la vest de Nikko, numit și Futarasan. Altarul este consacrat la trei divinități, Nantai, zeul muntelui, consoarta lui, Nyotai, și copilul lor, Taro.

Otorii, “Marea poartă”, o poartă mare de metal, este intrarea în zona sacră, se merge pe o alee, se trece de altă poartă roșie de lemn. În spatele acestei porți se află cedri înalți, în partea stângă se vede un grup format din trei cedri măreți, cunoscuți sub numele de Oyako - sugi, adică ”Cedri părinți - copil”, cedri ce sunt venerați ca fiind locuința zeilor altarului.

Trecem mai departe și calea noastră se deschide spre o curte interioară intinsă și spre Haiden, “Sala de cult”, o clădire mai puțin ornată. Altarul deține două săbii care fac parte din patrimoniul național japonez, o parte de clădiri și artefacte culturale sunt recunoscute ca active culturale importante, iar Podul Shin-kyo îi aparține. Există o zonă, situată în partea stângă a Sălii de Cult (Haiden), cu o grădină împădurită, cu mai multe altare, un izvor, copaci sacri vechi și cu taxă de intrare de 200 yeni.

Am trecut pe lângă Shin-yosha, clădirea în care se păstrează cele trei platforme altar pentru festivalul Yayoi ce are loc în luna aprilie, deși Yayoi este luna martie în calendarul vechi, lună în care a avut loc festivalul la începuturile sale în anii 670.

Lângă Sala Dakokuden, vegheată de zeul cu același nume, unul din cei mai norocoși zei, copii, tineri și oameni de toate vârstele își cercetau norocul cu aruncarea a trei inele, cu cât mai multe inele erau aruncate pe bastoane cu atât norocul era mai mare, sau cu aruncarea unei bile pe un tambur circular, averea ce va fi dobândită depinzând de poziția în care se așează bila.

Am întâlnit în plimbarea noastră multe altare mai mici și mai multe porți torii. Am întâlnit o mulțime de cedri, mulți dintre ei, seculari, (se spune că unul din ei are peste 1.000 de ani, fiind plantat de un preot în perioada Heian). Acum, când povestesc, parcă văd acești copaci uriași și după ce am văzut, și acum, revăzut, mărețele monumente nipone, îmi dau seamă de ce aceste construcții se bazează mult pe lemn. Am văzut și am pozat poduri sau porți din lemn care par din metal, beton sau mai știu eu ce, am văzut în multe clădiri coloane centrale, grinzi rotunde, patrate sau dreptunghiulare cu dimensiuni în secțiune transversală ce ajung la 1 m, dimensiuni pe care numai acești uriași le puteau furniza. Parcă revăd minunile de la Nara sau impunătorul castel Himeji și câte și mai câte alte povești...

De aici trecând prin altă poartă torii, Dotorii de metal și altă poartă de lemn, am plecat spre est, pe o alee lungă străjuită de felinare mari, către Tosho-gu, unde am ajuns în circa 5 minute.

Altarul Tosho-gu

Tosho-gu, altar shintoist construit în perioada 1616-1636, este locul de veci al Togukawa Ieyasu (1543-1616), fondatorul Shogunatului Togukawa, shogunat ce a condus Japonia peste 250 de ani, din anul 1600 până în anul 1868, numită perioada Edo.

În testamentul său, shogunul Ieyasu a declarat că, după moartea sa, care a avut loc la 17 aprilie 1616, el va deveni zeul care va veghea asupra casei Togukawa și va fi un gardian al menținerii păcii în Japonia și a cerut să fie consacrat la Muntele Nikkō la un an de la moartea sa. Acest lucru s-a realizat pe 17 aprilie 1617, Ieyasu fiind consacrat la Tosho-gu ca zeitatea Tosho Daigongen, “Marele Zeu care Luminează Estul“.

Complexul altar, bogat decorat, este format din mai multe clădiri amplasate într-o frumoasă pădure, numeroase sculpturi în lemn și un număr imens (circa două milioane cinci sute de mii) de frunze de aur fiind folosite pentru a decora clădirile, influență grea chineză, decorare cum nu s-a mai vazut în Japonia, unde simplitatea în arhitectura altarelor este tradițională.

Interesant este și faptul că mausoleul conține atât elemente shintoiste cât și elemente budhiste. Până în perioada Meiji (1868-1912), când a început separarea, combinația elementelor celor două religii era uzuală. Atunci, peste tot în țară, elementele shintoiste au fost eliminate din templele budhiste și invers, dar la Tosho-gu cele două religii au fost atât de îmbinate încât separarea nu a putut fi efectuată complet.

Ca imagine de ansamblu, Tosho-gu este asimilat cu arhitectura barocă vest europeană, cu accente grele pe forme dramatice, cu utilizare masivă de sculpturi și ornamentații creând o impresie de ansamblu de grandoare vizuală. Shogunul Ieyasu Togukawa a văzut valoarea acestui tip de arhitectură gândind un monument care să-i ateste propria putere, măreție și să-i dea un sentiment de auto-asigurare că rezistă în timp și că păstrează o memorie vie fondatorului dinastiei Tokugawa.

Ichi-no Torii, “Prima poartă”, una din cele mai importante trei porți de piatră din Japonia, indică intrarea pe pământul sacru al altarului, pilonii ei de piatră contrastând discret cu cedrii care o flanchează pe fiecare parte. Este cea mai mare poartă construită în perioada Edo, cu 9,2 metri înălțime și 13,2 metri lățime. Pilonii cu un diametru de peste un metru sunt alcătuiți din mai multe segmente de piatră pentru a permite vibrațiile în cazul unui cutremur, mod de segmentare a pilonilor pe care l-am întâlnit în mai toate templele vizitate.

Trecând de Prima Poartă vedem în stânga noastră Pagoda Goju-no-to, “Pagoda cu cinci niveluri”, pagodă al cărei interior se poate vizita, (când am fost noi era însă închisă), contra unei taxe, separată de taxa de acces în altar. Specific acestei pagode sunt acoperișurile suprapuse egale pentru a preveni astfel colectarea zăpezii pe nivelurile inferioare și, încă o caracteristică interesantă, pilonul principal atârnă la zece centimetri deasupra solului.

Se urcă apoi niște trepte, alt nivel și se ajunge la Omote-mon, “Poarta din Față”, specifică tot intrărilor în templele budiste și care este prezentă la acest altar shintoist. Poarta vopsită în roșu are 8,3 metri lățime și 4,3 metri înălțime și este decorată cu 82 de sculpturi de flori sau animale reale, un leu și un tapir, girafe și tigri, un tigru cu pete de leopard în loc de dungi, sau imaginare. Poarta este păzită de doi Lei-Câini de Pază ai Altarului, (Koma-inu) și doi Nio, (Gardieni Deva, creaturi uriașe), de temut. Unul, numit Agyo, (ceea ce semnifică începutul sau nașterea), este prezentat cu o gură deschisă, pentru a pronunța prima literă a alfabetului sanscrit, “a - ah”, în timp ce celălalt, numit Ungyo, (ceea ce înseamnă sfârșitul sau moartea), este prezentat cu o gura închisă pentru a pronunța ultima literă a alfabetului, “n - un”. Așa sunt sculptați toți gardienii templelor indiferent că sunt lei, câini, zeități și alte creaturi înfricoșătoare.

De la Omote-mon am ajuns imediat la Sanjinko, grupul, în formă de L, al celor trei “Depozite Sacre”, care stochează diverse costume și echipamente pentru procesiuni, cunoscute prin sculpturile a doi elefanți numiți Sozono-zo, “elefanți imaginari”, sculpturi realizate după picturile cunoscutului Tanyu Kano, pictor care nu văzuse niciodată elefanți reali.

O clădire unică în complex este Shinkyu-sha, “Grajdul Sacru”, clădire ce adăpostea cei doi cai albi sacri folosiți în ceremoniile Altarului. Este o clădire unică deoarece utilizează lemnul nevopsit, cu excepția unei frize cu sculpturi ajurate, pentru a permite aerisirea și răcorirea aerului din interior, formată din opt panouri ce ilustrează viața și educația unei maimuțe, reprezentări didactice de moralitate în viața de zi de zi, maimuțele fiind considerate, în perioada Muromachi (1333-1568), gardieni și apărători ai cailor, adăpostirea maimuțelor în grajduri fiind ceva obișnuit.

Cea mai cunoscută sculptură o reprezintă trei maimuțe: una își acoperă ochii, alta urechile și a treia gura. Semnificația sculpturii este aceea că orice copil trebuie învățat să fie bun și drept, să nu vadă, să nu audă și să nu spună nimic rău. Are și o conotație religioasă: să nu-l asculți pe diavol, să nu vorbești cu el și să nu-l privești.

Alt panou reprezintă o maimuță ce se uită în sus, o alta încearcă să urce mai sus, cu semnificația că nu contează cât de sus urcă cineva, întotdeauna va fi altcineva mai sus, ambiția trebuie stăpânită. Mai sunt reprezentate un cuplu recent căsătorit, ei vor naviga împreună pe valurile dure ale vieții, mama maimuță ce privește îngrijorată viitorul copilului, în timp ce copilul o privește nevinovat, o viitoare mamă maimuță, viața începe iarăși, … (vezi pozele).

Tot în acestă zonă întinsă se află Suiban-sha cu bazinul cu apă purificatoare unde vizitatorii își clătesc gura și își spală mâinile.

Se merge mai departe și imediat trecem prin Karado Torii, “Poarta de Bronz” shintoistă, prima poartă de bronz construită în Japonia, cu câte o floare de lotus (simbol budist dar și simbol al shogunatului Tokugawa) sculptată la poalele pilonilor, urcăm alte scări, alt nivel și ajungem la Yomei-mon.

Yomei-mon, “Poarta Strălucitoare a Soarelui”, cea mai elegant decorată, piesă de rezistență din Tosho-gu și, desemnată, comoară națională, numită și “Higurashi-no-mon”, “Poarta unde oamenii pot admira priveliștea până la apus, fără să se sature”, deoarece te poate prinde seara admirând cele peste 500 de sculpturi ale unor creaturi mitice, imaginare care o împodobesc era, când “am fost acolo”, acoperită cu schele și va mai fi în renovare până în anul 2019.

Nu am putut admira nici cei doi dragoni, unul care urcă la cer, altul ce coboară spre pământ pictați de Tanyu Kano și Kano Yasunobu pe tavan, nici ocupanții celor patru nișe, doi câini-lei și doi întemeitori, Toyotomi Hideyoshi, unificatorul Japoniei și Yoritomo Minamoto, fondatorul Shogunatului Kamakura. Am admirat și fotografiat însă pereții în care este încastrată poarta, pereți de lemn, casetați, bogat ornați cu sculpturi pictate ce cuprind flori de lotus sau cireș, o mulțime de păsări, stârci sau egrete albe, păuni sau porumbei, de vis colorați, crânguri de bambus...

Am văzut însă imperfecțiunea magnificei porți: una din cele douăsprezece coloane albe montată cu susul în jos. Conform tradiției, mayoke-nu-sakabashira, “evitarea răului prin pilon inversat”, împiedică supărarea și evită înfurierea zeilor când văd o perfecțiune creată de om.

O alee în stânga Yomei-mon duce la Sala Honjido în care se găsește Dragonul Urlător, un dragon pictat pe tavanul sălii. Atunci când două bucăți de lemn sunt lovite direct sub capul lui, din cauza acusticii sălii, se aude un sunet ce seamănă cu urletul dragonului. Sala, cu multe sculpturi pictate deosebite, renovată de curând se vizitează (evident desculți), nu se pozează (ca peste tot în templele japoneze), dar… Mea culpa!

La același nivel, ne apare în față Kara-mon, Poarta Chineză, care deschide calea spre Haiden și Honden. Și pereții de lemn de aici sunt împodobiți cu sculpturi minunat pictate.

Honsha, “Altarul Principal”, este cea mai importantă clădire din Tosho-gu, capodoperă a stilului arhitectural al altarelor japoneze, Gongen-zukuri, stil ce descrie un altar în care Haiden, “Oratoriul, Sala de Cult” și Honden, “Sanctuarul” locuit de Kami sau de Duhul consacrat sunt unite de un pasaj formând o construcție în forma literei H. Sălile sunt dedicate spiritelelor lui Ieyasu și ale celor doi întemeitori, personalități istorice influente în Japonia, Toyotomo Hideyoshi și Minamoto Yoritomo și se pot vizita. Ca de obicei se descalță la intrare în Haiden, de curând renovat. Nu se pozează, era foarte multă lume de față și...

Am ieșit din zona Altarului Principal și am mers spre dreapta trecând printre două clădiri deosebite, Kagura-den utilizată pentru muzică sacră shintoistă și dans și Kito-den, utilizată ca altar, am ajuns la coridorul de lemn unde este poarta bogat împodobită, cu sculpturi rafinate și cunoscută, în special, prin Nemuri-neko, “Pisica Adormită”. Șoareci nu mai sunt, pisica doarme, altarul este sigur, în spatele ei, pe partea cealaltă a porții se află o vrabie, cele două animale coexistă, este pace. Se plătește intrare separată, noi având biletul combinat de 1.300 yeni nu am mai plătit.

În continuare se ajunge imediat la Sakashita-mon, “Poarta de sub Deal”, una dintre puținele structuri originale din 1617, prin care se intră în Okusha, “Altarul interior”. Okusha este formată din două părți, Haiden în partea de sud și Hoto în partea de nord. Coexistența shintoism și budism se poate observa pentru că Haiden este construită în stil shinto, în timp ce Hoto este o pagodă budistă. Poarta marchează începutul unui lung șir de scări, care duc, prin pădure, la Hoto, mausoleul lui Ieyasu Tokugawa, o pagodă de bronz păzită de doi lei-câini, austeră, demnă, singura podoabă fiind un grup statuar cu vase și animale, în interiorul căreia se odihnește marele shogun.

Am revenit pe același drum până în dreptul pagodei și mergând și coborând pe un drum lateral stânga am trecut de frumoasa clădire a muzeului Tosho-gu, pe care, din lipsă de timp, nu l-am vizitat, am mai coborât puțin ajungând în zona Templului Rinno-ji.

Templul Rinno-ji

Rinno-ji, cel mai important templu budhist din Nikko, a fost fondat în anul 766, sub numele de Shihonryu-ji de călugărul Shodo Shonin, cel care a introdus budismul în Japonia, fondator și al Altarului Futarasan, numele actual avându-l din secolul 17 când a fost extins. Simbioza shinto-budhistă care se găsește în Nikko, este foarte pregnată în ctitoriile lui Shodo Shonin. Cei trei zei consacrați la Templul budist Rinno-ji sunt identificați cu cei trei zei de la muntele Nantai consacrați la Altarul Shintoist Futarasan. La Rinno-ji, acești zei sunt cunoscuți ca Bato-Kannon, Amida Nyorai și Senju-Kannon.

La intrare în complex trecem de un mic altar fiind întâmpinați de Sanbutsu-do, clădire construită în anul 848, cea mai mare din Nikko, lăcuită și aurită, principala Sală de Cult din templu, care adăpostește cei trei zei consacrați, Bato-Kannon, Amida Nyorai și Senju-Kannon, reprezentați prin trei uluitoare statui din lemn aurit. Bato-Kannon, “Kannon cu Cap de Cal” este zeul despre care se crede că mănâncă greutățile omenirii așa cum un cal mănâncă iarba, Senju-Kannon, “Kannon cu o Mie de Brațe”, zeul care are 4 brațe în față și 25 de brațe în spate, pentru a apăra omenirea și Amida Nyorai numit, pentru compasiunea lui infinită și fără limite, și “Buddha Viață Infinită”, un Buddha ceresc cu o mare capacitate de a interveni în această lume și a salva oamenirea într-o manieră Dumnezeiască.

În timpul vizitei noastre sala era în renovări majore, renovări care vor dura până în martie 2021, dar, deși acoperită de schele, sala era deschisă pentru turiști, pentru o taxă de 400 yeni. Se merită vizitată pentru că am văzut două din marile statui ale sălii recondiționate. Nu se pozează dar… Mea culpa!

Interesant este Sorin-To, turnul de bronz înalt de peste 13 metri, un simbol al păcii, ce conține 1.000 de volume din scripturile budiste (sutre), construit la Altarul Futarasan de către Shogunul Iemitsu și mutat, la separarea budismului de shintoism din anul 1875, la Templul Rinno-ji.

În aceiași zonă se află, vizavi de Sanbutsu-do, micuța dar frumoasa grădină Shoyo-en, cu taxă de vizitare de 300 yeni.

Grădina Shoyo-en

Shoyo-en este o mică grădină japoneză, construită în perioada Edo timpurie, dar reconstruită la începutul secolului 19, prin care am făcut o scurtă plimbare, fiind singurii vizitatori. Am plecat pe o potecă ce șerpuiește pe malul unui lac, am admirat un covor de mușchi ce acoperea solul, am admirat o mică pagodă și o casă de ceai, pavilioane și felinare de piatră, poduri peste apa iazului, garduri de bambus, arțari și multă verdeață… Deși începuse să plouă grădina părea neschimbată, la fel de atrăgătoare.

Și aceste monumente, temple budiste sau altare shintoiste, grădini sau parcuri, ca mai toate obiectivele turistice din Japonia, au programul de vizitare zilnic, între orele 8:00 și 17:00 în perioada aprilie – octombrie și între orele 8:00 și 16:00 în celelalte luni.

De aici am plecat spre podul Shin-kyo, ultimul obiectiv propus spre vizitare în excursia noastră la Nikko. Am mers destul de mult, coborând mereu, pe alei apoi pe poteci asfaltate, pe scări ajungând în zona râului Daiya, lângă podul Shin-kyo.

Shin-kyo

Shin-kyo, (în traducere Podul Sacru), unul dintre cele mai frumoase trei poduri din Japonia, este înregistrat în Patrimoniul Mondial din anul 1999. Este o frumoasă construcție purpurie, lăcuită, de 28 de metri lungime, 7,4 metri lățime ce traversează râul Daiya la 10,6 metri deasupra apei, cu două porți ce-i marcheză capetele. În anul 1973 podul a fost deschis publicului, până atunci fiind folosit doar de împărat și membrii curții imperiale, de câțiva generali și de mesagerii curții imperiale.

Admirând podul mi-am amintit de legenda lui.

Preotul Shodo însoțit de adepții săi a urcat, în anul 766, Muntele Nantai să se roage pentru prosperitatea națională. La întoarcere nu au putut trece apa învolburată a râului Daiya. Preotul s-a rugat și a apărut Jinja-Daiou, un zeu înalt de 10 picioare. Avea doi șerpi răsuciți în jurul brațului drept. Zeul a lansat șerpii și ei s-au transformat într-un pod, un pod curcubeu ce părea acoperit cu rogoz, pe care preotul și adepții săi au trecut râul. De aceea, acest pod este numit uneori și Yamasugeno-ja bashi, adică “Podul de șerpi cu rogoz sălbatic”.

De la pod am plecat, tot pe jos, spre gară, coborând ușor, la care am ajuns după circa 20 de minute, în jurul orei 17:00. În zona gării erau mai multe magazine de suveniruri de la care am cumpărat nelipsiții magneți, brelocuri, obiecte de sticlă având în interior vestitele trei maimuțe și alte fleacuri nu prea scumpe. Erau și mici tarabe cu mâncare și un restaurant. Neavând prea mult timp am cumpărat manju - gogoși japoneze dulci, făcute cu aluat de orez - făină și, în interior, o cremă roșie dulce de pastă de fasole. Ca fapt informativ, excursia noastră a costat doar transport și intrări la temple în jur de 6100 yeni, circa 45 euro de persoană.

Acum, când povestesc aceste impresii, realizez, încă o dată, că, în cele aproximativ șase ore cât a durat plimbarea noastră printre temple, altare și grădini, am văzut niște lucruri unice, deosebite, care, cred eu, merită văzute, pe care le-aș revedea oricând cu plăcere și pe care le recomand tuturor amatorilor de frumos ...…

---

VIZUALIZĂRI: 6198 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI