Veneția, un oraș-muzeu

TIPĂREȘTE

Numită cândva La Serenissima (Prealuminata), pentru puterea economică și strălucirea bogățiilor ei, astăzi Veneția este un oraș-muzeu, vizitat în fiecare an de milioane de turiști. Pentru mine, însă, este cel mai frumos oraș din lume și-mi pare rău că nu sunt deloc originală când spun asta.

Prima dată am ajuns aici venind de la Rimini (Italia), unde stătusem cinci zile. A doua oară am revăzut orașul inimii mele în primăvara anului 2016, venind de la Roma. De fiecare dată am optat pentru cazarea în Mestre, oraș situat la 10 km de Veneția, nu atât de aglomerat ca aceasta și oferind hoteluri pentru toate gusturile.

În privința transportului de la Mestre la Veneția avem două experiențe: cu mașina personală, respectiv cu transportul în comun. De departe a doua variantă este mai bună, fiind confortabilă, rapidă șă incomparabil mai ieftină, având în vedere taxele de parcare.

Oricum, la intrarea în orașul minune, trebuie să-ți lași autoturismul. De fapt, numai la pas poți să descoperi frumusețea și unicitatea orașului, numai în felul acesta poți să participi la atmosfera unică a acestuia.

Încă de la începutul vizitei te întâmpină Canal Grande (Marele Canal), care străbate orașul pe la mijloc, ca un șarpe uriaș, ca un mare S albastru. Ai opțiunea să iei un Vaporetto și să cobori la Piața San Marco, opoi să te întorci pe jos prin labirintul de străduțe sau invers, asta, desigur, dacă nu optezi numai pentru mersul pe jos sau numai pentru cel pe apă.

Mie mi-a plăcut mai mult combinația Vaporetto, cu mers pe jos la întoarcere, pe care am pus-o în practică astă primăvară. Un vânticel rece ne-a îmbujorat fețele, fiindcă erau primele zile de mai, deși soarele strălucea din plin la acea oră a dimineții. (nu vă speriați, cam ora 9, că așa e la noi) Asta fiindcă am optat pentru locuri afară, cei mai frigurosi, sau care n-au găsit loc altundeva, stăteau în interiorul vaporului- autobuz, dispus cu geamuri din plin.

Acest culoar de apă (numit de venețieni Canalazzo) te fascinează, fiindcă are aspectul unui bulevard acvatic, plin de vaporașe, gondole, patrule de poliție, bărci de tot felul. De o parte și de alta a lui se înșiră, ca la o mare expoziție în aer liber, clădiri din secole trecute, renumitele Palazzo, zugrăvite în culori calde sau etalându-și marmura albă, case aparținând, la origine, comercianților bogați. Unele dintre ele se compuneau din locuința propriu-zisă a proprietarului și depozitul de marfuri. Stilurile arhitectonice ale clădirilor sunt: gotic, renascentist și bizantin. Să nu uităm faptul că Veneția a fost, timp de 800 de ani o mare putere navală, și, în același timp, o poartă între Orient și Occident, poziție care i-a adus nu numai beneficii financiare imense, ci și influențe culturale multiple.

Navigând pe Canal Grande nu ai cum să nu te emoționezi de spectacolul care ți se oferă. Vaporașele, șalupele care aprovizionează hotelurile și restaurantele, patrulele de polișie, gondolele cu turiștii încremeniți de plăcere - totul pare pictural. Am văzut recent un documentar BBC, făcut de Rick Stein, în care acesta spunea că atunci când nu i se va accelera pulsul la întâlnirea cu Canal Grande, înseamnă că a murit. N-ai cum să rămâi nepăsător privind în jur, fiindcă totul este unic, original.

Peste Canal Grande se arcuiesc patru poduri, fiecare înfățișându-se ca niște diademe de piatră, pe un creștet nevăzut. Acestea sunt: Podul Rialto, Podul Academiei, Podul Scalzi şi Podul Constituţiei.

Podul Rialto este primul pod construit peste Canal Grande și cel mai frumos, fiind alcătuit din două rampe înclinate, cu câte un rând de magazine pe fiecare parte. E o un adevărat furnicar de oameni pe acest pod, atrași de renumele lui, dar și de vitrinele magazinelor în care sclipesc bijuterii de tot felul, suveniruri pentru toate gusturile.

După ce ai trecut pe sub arcele podurilor și nu ți-ai mai putut lua ochii de la clădirile venețiene care mărginesc Canal Grande, se conturează una dintre cele mai frumoase imagini din acest oraș: coloanele subțiri ale Palatului Ducal, pe o parte, iar pe cealaltă, Bazilica Santa Maria della Sallute (Biserica Sfânta Maria a Salvării), situată pe o fâșie îngustă de pământ între Canal Grande și Bazinul San Marco. Această biserică, construită în sec. al XVII-lea, este o construcție barocă, ridicată după o epidemie devastatoare de ciumă, din 1630, ca un dar votiv adus divinității.

Nu știi unde să te uită mai întâi, în drepta sau în stînga, noroc că vaporașul acostează în Piața San Marco, de asemenea emblematică pentru frumusețea Veneției. Se pare că aceasta există din sec al- IX lea, dar a fost restructurată, în urma unei inundații, în 1177. De formă dreptunghiulară, ea este înconjurată pe trei laturi de case cu coloane, numite Procuratie, fiindcă aici locuiau procuratorii, magistrați cu funcții importante în stat.

Se disting următoarele trei aripi arhitecturale: Procurațiile Vechi, Procurațiile Noi și Aripa Napoleoniană (Da, Napoleon a dărâmat Bazilica San Gemiano și a construit această aripă de clădiri, actualul muzeu Correr). Acest mare careu de clădiri este închis de Bazilica San Marco și de Palatul Ducal. În fața Bazilicii se află Turnul Clopotniță (Campanilla), înalt de 98,6 m, cu fațada de cărămidă roșie, cu o loggie, unde se află cele cinci clopote, deasupra cărora se află un cub, având pe fețele alternative Leul Sfântului Marcu și reprezentarea feminină a Veneției. (la Giustizia: Justiția) Acoperișul turnului este piramidal și are în vârf o giruetă de aur care-l reprezintă pe Arhanghelul Mihail. Turnul actual a fost reconstruit în 1912, după prăbușirea celuilalt, în 1902.

Prima tentație, când ajungi în piață, este să te așezi la o masă la unul dintre restaurantele de la parterul clădirilor Procuratie, majoritatea având muzică live. Artiștii, în ținută de spectacol încă de la orele dimineții, interpretează piese celebre, chelnerii se foiesc pe lângă clienți, aducându-le specialitățile casei, în aer e un forfot plăcut. Prețurile însă sunt mari, nu chiar prohibitive, dar suficient de piperate ca să te determine să pui în balanță așezarea la masă cu vizitarea unui obiectiv important. Noi nu ne-am așezat aici la masă, ci câteva străzi mai departe, unde am servit suppa di pesce (o supă de pește și fructe de mare) foarte gustoasă și arătoasă, pizza și paste. Am fost mulțumiți, mai ales că restaurantul avea terasa într-o piață mai mică, oferind un decor venețian caracteristic, dar și posibilitatea de a vedea turiștii care se perindau sau localnicii care participau la evenimente, unii chiar în costume de epocă. Prețul a fost moderat aici, mergând spre Canal Grande, am observat că acesta scădea și am reținut acest aspect pentru data viitoare. Oricum, se gășeste multă mâncare în Veneția, trebuie doar să știi unde să cauți.

Desigur că n-am plecat din Piața San Marco înainte de a vizita Bazilica San Marco și Palatul Ducal. La Bazilică intrarea este liberă și se stă puțin la coadă, dar la Palat nu e așa de aglomerat.

Prima construcție a Bazilicii a fost ridicată în anul 828, când se spune că au fost aduse din Alexandria moaștele Sfântului Evanghelist Marcu, ascunse fiind într-o ladă sub multe straturi de carne de porc. Acestei prime biserici iau urmat încă două, iar în anul 1063 s-a conturat planul celei actuale. Planul bisericii este de cruce greacă, cu cinci cupole. Bazilica a fost inaugurată în anul 1094, an în care relicvele evanghelistului Marcu ar fi fost redescoperite într-unul dintre pilaștri. În timpul celei de a- IV a cruciade, cruciații catolici au adus de la Constantinopol patru cai auriți de la o cvadrigă romană antică, așezată la hipodromul din acest oraș, postați în anul 1254 deasupra portalului principal de intrare în bazilica Sf. Marcu. În cursul secolului al XX-lea au fost înlocuiți cu patru copii de bronz, originalele fiind expuse într-o sală a muzeului învecinat "Museo di San Marco".

Această biserică, cea mai mare din Veneția, e o frumoasă dantelărie în piatră la exterior și o orgă de cupole la interior, stilului arhitectural fiind gotic și bizantin.

Palatul Ducal (Palatul Dogilor) este o construcție deosebită prin faptul că greutatea construcției se sprijină pe două rânduri de coloane subțiri. Reprezintă o realizare arhitecturală de excepție, în stil gotic venețian. Ridicat inițial din lemn în secolul al- IX lea, Palatul Ducal (Palazzo Ducale) a fost reconstruit de mai multe ori dupa aceea, dobândind forma pe care o vedem astăzi abia între 1340 si 1424, odată cu construcția Salii Marelui Consiliu, sub supravegherea arhitectului Filippo Calendario. Dupa acea perioadă, constructii noi au apărut în incinta palatului, sub îngrijirea lui Giovanni și a lui Bartolomeo Bon (tata si fiu), dintre care putem aminti Porta della Carta, intrarea principală care directioneaza vizitatorii spre curtea interioară. După un incendiu major, care a avut loc în 1483, curtea interioară va fi reconstruită într-un stil renascentist de arhitectul Antonio Rizzo. Exteriorul palatului este construit din marmură alba și roz, iar interioarele sunt reprezentate de săli bogat decorate cu picturi ale renașcentiștilor celebri, ca Paolo Veronesse, Jacobo Tintoretto, Tiziano Vecellio și alții.

Vizita începe cu cele șase săli ale Muzeului Opera, se continuă cu Apartamentele Dogelui și Sălile Instituționale, care se întind pe trei etaje, încheindu-se cu o sală a armelor și închisoarea și durează cel puțin o oră și jumătate. Sălile, de la cele mai mici, până la cele mari, sunt decorate cu măiestrie, cu picturi și ornamente din lemn sau ipsos, multe dintre ele aurite. Sunt încăperi de o mare somptuozitate, decorate în stil baroc și rococo, care puneau în evidență puterea economică a Veneției, dar și sistemul ei politico - administrativ.

După părerea mea este unul dintre cele mai frumoase palate din lume, degajând grandoare și bun gust. Sala Marelui Consiliu (să nu uităm faptul că palatul servea administrației, aici se luau deciziile cele mai importante) este, de departe o capodoperă. Pe peretele ușii de intrare se află imensa pictură a lui Jacobo Tintoretto, intitulată Paradisul. Având dimensiunile de 22,6 metri x 9,1 metri, această pictură este considerată cea mai mare din lume. La aceasta a lucrat maestrul, care avea 70 de ani, fără comision, dintr-o mare dăruire, alături de o echipă de artiști din care făcea parte și unul dintre fii săi. Ansamblul de peste 500 de figuri de îngeri și oameni adunați ca niște nori însuflețiți în jurul lui Iisus lasă impresia unei plutiri marețe în univers, de aceea nu are unghiuri de reper. Mai bine de patru ani au fost necesari pentru finalizarea acestui unicat al lumii artistice.

Am ieșit cu părere de rău din palat, fiindcă n-am zăbovit mai mult în fața unor creații artistice de mare valoare și ne-am întors la gară (unde sunt și autobuzele pentru Mestre) pe jos, colindând străduțele încărcate de istorie. La fiecare colț apărea o piațetă, o biserică, un canal, un pod, o gondolă. Asta este frumusețea Veneției!

---

VIZUALIZĂRI: 2556 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI