Descoperind Serenissima Republica

TIPĂREȘTE

Sfarsit de iarna la Venetia... am aterizat pe aeroportul Marco Polo odata cu ultimii fulgi de nea, inainte de Dragobete. Folosind abonamentele achitate in avans pe veniceconnected.com, am urcat in autobuzul nr. 5, care face legatura intre aeroport si Piazzale Roma si am pornit nerabdatori spre orasul din laguna.

Recunosc ca drumul de la aeroport pana la Piazzale Roma nu m-a impresionat, poate doar podul care leaga orasul de continent. Cladiri anoste, cartiere de locuinte, hoteluri ce pareau de tranzit, campuri pustii, pe scurt o priveliste obisnuita. ""Oare de ce lauda toata lumea Venetia""? ma intrebam putin nedumerita, derutata si de ziua plumburie de februarie, rece si cu un vant subtire, care nu prevestea nimic bun pentru mica noastra escapada. Coborand din autobuz, am gasit imediat statia de vaporetto si am asteptat linia 1, care urma sa ne duca pana la intrararea in Canal Grande, la statia Salute.

Ca o paranteza, daca nu dispuneti de fonduri suficiente pentru water taxi sau transport privat, ACTV (transportul public al Venetiei) este varianta optima de deplasare. Un card valabil 72 de ore, care include un drum dus-intors la aeroport, a costat 35 de euro de persoana, avand inclusa o intrare gratuita la Cazino (care se plateste 10 euro, in mod normal). Totusi, din experienta traita la fata locului, este mai bine sa-l cumparati pe loc de la ghiseele de bilete, cel achitat online fiind mai scump cam cu 5 euro de persoana. O calatorie cu autobuzul este 6 euro, iar una cu vaporasul 7 euro, daca achitati biletele individual. Cardurile se vizeaza la urcare si este posibil sa nu va intrebe nimeni nimic, insa daca va prinde controlul fara bilet, amenda este de vreo 50 de euro.

De la Piazzale Roma pana la Salute mananci nu o paine, ci un cos intreg de croissante aburinde; practic, strabati intreg Canal Grande, trecand pe langa gara, Cazino, pe sub Rialto si coborand pe treptele din fata impunatoarei basilici Santa Maria dupa o calatorie de aproximativ 40 de minute. Odata cazati la Centurion Palace, am inceput explorarea Venetiei la o ora nefericita pentru stomacurile flamande: 10 si ceva dimineata, in conditiile in care decolasem de pe Otopeni la 7 si nu mancasem nimic. Am descoperit ca orice locanda dedicata activitatii gastronomice se deschide dupa ora 12, lasand calatorul sa-si sature ochii cu frumusetile locului, care, Slava Domnului, sunt destule. Desi primisem o harta de la hotel (vezi impresii), am descoperit repede ca nu prea te poti rataci: mai peste tot sunt sageti care indica cele trei directii principale: spre Rialto, spre San Marco si spre Accademia.

Principalele obiective de vizitat nici n-are rost sa le mai pomenesc, o sa mentionez doar niste date financiare, ca sa zic asa: intrarea la Palatul Dogilor, 17 euro de persoana. O urcare in Campanilla 5 euro (Doamne, ce tare sufla vantul sus, unde acum mai bine 400 de ani Galileo Gallilei a rostit celebrul "Ë pur si muove! ") Vizitarea bisericilor este gratuita, insa la basilica San Marco se platesc separat vizitarea salii tezaurului (3 euro) si muzeul, impreuna cu terasa unde se afla cei patru cai din bronz (5 euro). Palatul Dogilor este imens si impresionant, dincolo de orice termen de comparatie: picturile interioare sunt realizate de maestri ai Renasterii italiene, in principal Veronese si Tintoretto, iar tavanele din lemn aurit sunt acoperite de fresce care-ti taie respiratia. Din pacate apartamentul Dogelui era inchis publicului, dar am strabatut salile destinate adunarilor publice, Consiliului si, poate cel mai interesant, realizarii justitiei. Asezarea celor din urma este gandita in amanunt: dispuse unele sub altele, urmaresc drumul vinovatului, de la pledoaria in fata judecatorilor, deliberare, stabilirea sentintei si drumul final, traversand Puntea Suspinelor, catre cladirea adiacenta in care se gaseau carcerele. Interesant este ca aceste carcere au fost folosite pana la inceputul secolului 20; ca un fost pionier care a vizitat Doftana in perioada ei de glorie (undeva prin 1986), pot ca conchid ca venetienii stiau ce fac in materie de inchisori: coridoare inguste si sinistre, celule sapate in piatra, umede, unele fara a fi vazute vreodata de lumina zilei, ma fac sa ma indoiesc de romantismul care pluteste peste "Memoriile" lui Casanova, candva un "oaspete prea onorat" al acestei inchisori.

Rialto este o zona plina de viata si de tarabe ale negustorilor ambulanti: poti cumpara orice, de la obiecte din sticla de Murano la vederi, fete de masa din dantela si matase, bijuterii si un vin fiert foarte bun, poate cu prea putina scortisoara.

Sper sa-mi fie iertata digresiunea, insa ca fan al serialului Suleyman Magnificul n-am putut sa nu remarc palatul lui Andrea Gritti, actualul sediu al Curtii de Conturi, chiar la piciorul podului Rialto, pe partea dreapta, venind dinspre San Marco. Lacatele iubirii eterne sunt atotprezente, atat pe Rialto cat si pe Podul Accademiei; totusi, mie mi s-a parut mult mai romantica o plimbare cu gondola, pe canalele inguste si nesfarsite; daca sunteti adeptii zicalei "dragostea trece prin stomac", poate ar fi bine sa ramaneti la varianta lacatului, dat fiind ca o plimbare de aproximativ 45 de minute cu gondola costa in jur de 80-100 de euro.

La Murano am ajuns cu vaporasul liniei 2 expres, care a facut doar 20 de minute intre gara si insula sticlei nepretuite. Poate din cauza faptului ca nu era sezon, insa Murano mi s-a parut o insula adormita: multe ateliere de sticlarie inchise, preturi prohibitive, cativa turisti care intrebau, admirau obiectele din vitrine si plecau dupa cum intrasera. La un atelier de sticlarie am asistat la o demonstratie gratuita, admirand un mester sticlar care, in mai putin de cinci minute a transformat un bol de sticla incandescenta intr-un minunat cal ce parea gata sa fuga in galop. Din nou, se aplica zicala "Venetia este frumoasa s-o vizitezi, dar pe banii altuia": candelabre de cateva mii de euro, seturi de 2 pahare lucrate in sticla si cobalt, ornate cu aur de 24 de carate la 400 de euro si alte asemenea minunatii.

La intoarcere, am oprit pentru cateva momente pe insula San Michele, care gazduieste cimitirul Venetiei. Inconjurat de ziduri inalte, cimitirul aduce mai degraba a parc foarte bine intretinut. Din ce am inteles, datorita suprafetei limitate, nici un mormant nu este mentiunt pentru mai mult de 12 ani, la finalul acestei perioade ramasitele fiind mutate pe continent sau incinerate; doar cateva familii au privilegiul capelelor private. Poate de aceea totul este ingrijit, plin de flori, ordonat. Biserica San Michele, o constructie din secolul 15, din marmura alba, impreuna cu Capela Emiliana, dau o nota de pace si liniste interioara, care te face sa crezi ca esti mai degraba intr-un muzeu al arhitecturii religioase decat intr-un cimitir in adevaratul sens al cuvantului.

Reintorsi in piata San Marco n-am rezistat sa nu arunc o privire spre celebrul Hotel Danieli, poate cel mai renumit si exclusivist din Venetia. Curiozitatea mea s-a oprit insa la fatada descurajant de obosita, la obloanele pe alocuri stricate, la linistea care-l inconjoara, desi are parte de o pozitie superba si o vedere de neegalat asupra lagunei. Poate ca interiorul o fi atat de opulent cum il descriu site-urile de specialitate, insa pe afara nimic deosebit.

Ce ar mai fi de adaugat? Ca, din lipsa de timp nu am apucat sa vedem nici biblioteca Marciana, nici La Fenice, ori Galeriile Academiei (care gazduiesc faimosul Om Vitruvian al lui DaVinci). O scurta vizita la Cazinou (trebuia sa profitam de intrarea gratuita, nu?) ne-a convins, din nou, ca la Venetia banii nu-s niciodata destui (doar din cat s-a pierdut in 20 de minute la o masa de black jack cred ca prelungeam sejurul cu o saptamana).

In centru, langa San Marco, se gasesc reprezentantele unor firme de renume, gen Prada sau Massimo Duti, bijuterii cu vitrinele incarcate de aur alb si diamante, dar asta-i pentru cine are cardul bine garnisit.

Ei, si acum, problema numarul unu: mancarea!! Da, stiu ca am lasat-o la urma, insa nu-i deloc de neglijat. Pe langa faptul ca restaurantele si trattoriile se deschid doar dupa miezul zilei, mancarea este deosebit de scumpa, comparata cu alte destinatii. Majoritatea includ in nota de plata coperto&servizio (o taxa pentru faptul ca stai la masa si un bacsis obligatoriu de 12% din total); felurile clasice din pui, vita sau porc, cu garnituri si salate, sar binisor de 25-30 de euro portia, sau chiar mai mult; o portie de paste (pentru mine toate se cheama la fel, chit ca au o mie si una de forme) cu fructe de mare - 19 euro; o dorada la gratar in crusta de sare, pentru doua persoane, in jur de 70 de euro; vinurile, scumpe si ele. O pizza comestibila, minim 10 euro; milioane de sortimente de dulciuri, patiserie, biscuiti si alte cele: cel mai mic croissant 50 de centi. Mare atentie, multe din localuri folosesc mancare congelata, dar specifica acest lucru in meniu. O cina romantica, cu lumanarele, vin si delicatese, cat o vacanta la ski in Bulgaria (glumesc, desigur) !

Foarte multi asiatici: umpleau gondolele, water-taxi, podurile si magazinele, lucru care ma face sa cred ca la ei criza are o fata mult mai umana.

Si o sa inchei cu melancolia pe care mi-au lasat-o cateva palazzo de pe Canal Grande, unele in proces de restaurare, altele aparent abandonate, cu treptele pontoanelor negre de alge, cu zidurile partial cojite, clasicele coloane ale etajului intai spunand o poveste pierduta in timp despre vremuri cand adaposteau petreceri somptuoase, curtezane vestite ori, poate, adunari de taina, cu apele verzui ale Adriaticii ca unic martor. Venetia geamurilor acoperite de flori, chiar si in prag de iarna, a gondolierilor care leagana dulce doi indragostiti prin miile de canale secrete ale lagunei, a porumbeilor din piata San Marco si a acelui farmec aparte, care te face s-o iubesti ca pe o bijuterie a patrimoniului mondial si sa juri ca o sa incerci sa o revezi pentru a-ti impartasi alte si alte secrete si bucurii.

Viva Venezia!

---

VIZUALIZĂRI: 3719 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI