Colina di San Giusto - I

TIPĂREȘTE

După cum vă spuneam în articolul trecut despre Trieste, am putut vizita doar o mică parte din tot ce este interesant de văzut aici. Dacă Risiera di San Sabba (dacă sunteți interesați, este în zona industrială, cartierul Valmaura) cu singurul lagăr al morții înființat de naziști pe teritoriul Italiei chiar nu aveam starea sufletească pentru a o vedea, mai ales că nu puteam să o leg și de o vizită la Sinagogă, în schimb nu am vrut să ratăm obiectivele de pe dealul San Giusto, anticul nucleu al orașului Trieste, așa că duminică dimineața am plecat la pas să urcăm pe pantele acestuia.

Am ales ca traseu Piața Unității Italiei apoi prin spatele Primăriei ne-am îndreptat spre Arco di Riccardo și de acolo pe străduțe foarte înguste, printre vechile clădiri medievale renovate, am ajuns în partea de jos a Via della Catedralle pe care am urcat-o cu destule pauze căci este într-o pantă neplăcută și pavată cu piatra veche, probabil medievală la care trebuie să fii atent pentru a nu săruta fără voie pământul lor sfânt.

Ne-am oprit să ne tragem sufletul în părculețul San Michele de unde am avut o frumoasă vedere spre mare și oraș, ne-am minunat cum urcă mașinile pe așa pantă mai ales iarna, ne gândeam cum este când Bora își dezlănțuie durerea iubirii pierdute și lovește cu furia celor de obicei 160 - 200 km / oră acele vehicule care stau parcate gata să se răstoarne pe o parte și în sfârșit am ajuns la o intersecție unde drumurile se împart dar de fapt duc la același complex istoric și turistic, Via del Castello și Via della Catedralle.

Am ales a doua variantă și după încă ceva sute de metri am ajuns în linie dreaptă cum s-ar spune pe o alee cu bătrâni arbori ale căror coroane ne-au făcut mai ușor urcușul pe pietre, ascunzându-ne de razele soarelui. Ultima porțiune, ultimul efort, treptele din Piazza della Catedralle și avem în față, măreață și sobră, Catedralle di San Giusto Martire, primul obiectiv ce doream să-l vedem aici. Nu a fost să fie, o ceremonie funerară aduna-se câteva autocare în zonă, turiștii și ghizii destul de necivilizați au intrat în imensul lăcaș și se înghesuiau cu participanții la slujbă fotografiind în neștire până cineva probabil a luat măsura de a-i îndepărta.

Noi am intrat doar în ușă să ne lămurim dacă merită să așteptăm terminarea ceremoniei, merita, așa că ne-am îndreptat pașii spre celelate locuri de vizitat pe această colină. Dacă tot am amintit drumul pe care am urcat cu piciorul, dacă se dorește urcarea cu mașina deși nu este la fel de spectaculoasă, din Corso se urcă pe Via Capitolina, sens unic, parcarea cea mai de sus este pe Via San Giusto lângă biserică iar coborârea se face tot pe un sens unic, Via Tomasso Grossi.

Castelul di San Giusto este construit pe dealul de unde vederea asupra golfului este spectaculoasă. Alegerea locului pentru construcția medievală austriacă nu a fost întâmplătoare, rolul de bun punct de observare a mării fiind cel ce a influiențat alegerea atunci când locuitorii cetății au ales printr-o petiție să fie conduși și apărați de austrieci, sătui de desele atacuri ale Republicii Venețiene, ba câteva mai însemnate și ale genovezilor.

Așa că împăratul Austriei a hotărât ridicarea cetății militare aici și a ales locul unde în trecut fusese deja o altă fortăreață, tot militară, a Imperiului Roman. Lucrările încep la jumătatea sec. XV cu prima construcție, Casa Căpitanului, o clădire fortificată și care, pe parcursul următorilor 200 de ani este înconjurată de ziduri puternice cu trei bastioane diferite ca arhitectură (Rotondo sau Veneto, sec. XVI, Lalio/ Hoyos tot sec XVI și Fiorito/ Pomis triunghiular în sec XVII), în final rezultând o fortăreață triunghiulară.

Aici au locuit Căpitanii imperiului până în 1750 când, sub domnia Mariei Tereza cetatea Trieste cunoaște o dezvoltare deosebită, conducerea austriacă este mutată în palate noi pe țărmul mării și în Casa Căpitanului se stabilește o garnizoană militară și închisoarea.

Castelul San Giusto a intrat oficial în patrimoniul cultural-turistic al orașului Trieste în anul 1930. A fost după consolidare reamenajat ca muzeu cu mai multe secțiuni, i-a fost modificată compartimentarea interioară astfel că scara în spirală ce unește parterul cu etajele a fost construită în anii 1935-36 special pentru a ușura vizitarea clădirii. În forma inițială accesul spre etaje era mult mai dificil, tocmai pentru că a fost concepută clădirea în scopuri militare defensive. Este pe toate ghidurile turistice ale agențiilor dar și în atenția ghizilor privați ce te abordează pe străzile din jur sau chiar în complex. Este o zonă aglomerată de regulă.

Muzeul din incinta castelului este accesibil publicului începând cu podul de lemn al vechii case a Căpitanului de unde se intră într-un spațiu larg ce face legătura cu camerele castelului, curtea interioară, sala armelor, Bottega del Vino și largile curți interioare descoperite cu vedere spre oraș și mare, folosite în special de soldați. Aici în așa zisul vestibul sunt originalele Jachez și Michez de care vă povesteam legat de turnul primăriei din Trieste, sunt grătare pentru jar cu care se încălzeau sodații, ghiulele, câteva steme și impresionante locurile acoperite cu grătar metalic ce duceau la beciuri și fântâni.

Capela Sf. Gheorghe, este simplă, în stil gotic, cu stema împăratului Frederick al III-lea care în 1468 a dat ordinul începerii construcției clădirii administrative imperiale. Stema este originală iar sub ea este o inscripție tot originală, anul 1471 și literele AEIOU asupra descifrării cărora încă nu s-a ajuns la un consens, se pare că traduse din latină, o variantă ar fi "Austria v-a stăpâni lumea". Sunt două lucrări în lemn, un crucifix din sec. XVII și Sf. Petru sau Sf. Giovani, nu se știe sigur, din sec. XV, aduse din catedrala San Giusto.

Altarul nici el nu este original, este adus dintr-o casă demolată în 1907. Apoi sunt camerele Caprin, numite după un intelectual al sec. XVIII care a locuit în Trieste și de la moștenitorii căruia s-a achiziționat mobilierul deosebit. S-a schimbat chiar și forma și orientarea ferestrelor inițiale ale castelului pentru a pune în valoare mobila în stil renascentist adusă din oraș.

Deci Casa Căpitanului este departe de a arăta originalul cu atâtea modificări făcute în sec. XX doar pentru a atrage turiști. Pasajele de trecere spre et. II și III și unele camere au expus în ordine cronologică mult armament, de la arme albe de mărimi și proveniențe diferite la arme de foc și toate cele necesare folosirii acestora, o expunere din Evul Mediu până la sec. XIX

Bastionul Lalio și Grădina Căpitanului sunt din 2001 muzeul Lapidario și aici sunt expuse artefacte din fostul forum roman, templul zeilor puternici descoperit pe locul catedralei, bucăți din propilee (anteporțile templului roman se bănuiește), bucățile unei biserici creștine din sec. XIV vândută la licitație prin ordin imperial și transformată în locuință în sec. XVIII, steme, însemnele palatului episcopal medieval, multe alte obiecte interesante.

Lapidariul din bastionul Lalio, "Lapidario Tergestino", are 130 de piese recuperate din forumul roman expuse în 4 camere, pe epoci, plus statuile de marmură ce decorau scena Teatrului Roman: Venus, Bacchus, Apollo, Minerva, Esculap și Igeea, alături de cele descoperite în alte locuri, Jupiter, Marea Mamă, Hercules și altele ale căror nume nu mi-l amintesc.

Grădina Căpitanului este expoziția mult mai bogată din partea opusă castelului, lângă catedrală, unde sunt expuse și protejate de intemperii lucrări colectate din tot orașul:: pietre funerare catolice și evreiești din sec. XV - XVIII, pietre omagiale legate de vizitele împărătești, în special ale Mariei Tereza pe care și anul acesta orașul o sărbătorește cu fast pentru cei 300 de ani de la naștere, o stelă islamică cu inscripții vechi din anul 1115 adusă nu se știe cum din Magreb, o piatră tombală cu turban dintr-un cimitir turcesc, apoi sunt tot felul de artefacte din demolările caselor ce au fost în zona Pieții Unificării Italiei, ghetoului unde au fost închiși evreii până în sec. XVIII, Lazzareto. Fotografiatul este destul de scump, descurajator.

La castel taxa vizitării este de 3 € /pers. dar fotografiatul era undeva în jur de 15 €, +/- după ce secțiuni doreai să fotografiezi așa că, asemeni majorității turiștilor, ne-am mulțumit doar cu retina umană! Sincer, vizitarea castelului în interior nu merită, după părerea mea, decât pentru bogata colecție de arme albe și pentru frumoasa panoramă a orașului văzută de pe platoul deschis folosit de soldații sec. XVIII.

Parco della Rimembranza / Parcul Memorial este un loc sacru, locul unde memoria nu moare cum scrie pe una din pietrele de forme și mărimi diferite răspândite prin iarbă. Pietre care au scrijelite numele celor căzuți pe front și unitatea de care au aparținut sau doar câte o cruce, un semn pentru acei soldați neidentificați. Este o zonă nu foarte mare pe panta dealului San Giusto, între Via Capitolina și Viale Ragazzi del 99, amenajat în anul 1930 pentru comemorarea eroilor primului război mondial, ulterior dedicat tuturor eroilor din Trieste care au luptat în Europa și Africa.

Ideea înființării acestui loc deosebit a fost preluată de la francezi. Parcul are 26 de sectoare aranjate se pare cronologic. Partea cea mai impresionantă este paralelă cu forumul roman, o alee largă cu plăci de marmură și panouri ce povestesc despre eroii triesteni și care se termină spre mare cu monumentul lui Attilio Selva dedicat voluntarilor de aici care au luptat în primul război mondial, statuie la dezvelirea căreia a luat parte și Vittorio Emanuele al III-lea.

Un parc impresionant unde pietrele scrise și vopsite cu roșu, unele deja acoperite de mușchi sau alte plante, la altele scrisul șters, unele cu flori și panglici tricolore, altele pur și simplu sparte sau întoarse... un loc al memoriei făcut la indicația Ducelui, cu un monument făcut de un bun sculptor din Trieste care a lucrat mult pentru fasciști! Azi un parc al memoriei generale pentru toți eroii triesteni căzuți la datorie pe pământ italian dar și în zone despre care auzi prima dată că au luptat soldații lor.

Parcul se termină cu fântâna simplă, neatractivă făcută pentru vizita lui Mussolini în 1938 și cu un loc ce ar putea fi încântător dacă ar fi curățat mai des, Scala dei Giganti/ Scara Giganților. Este greu de apreciat ce simbolizează tot acest amestec din Parcul Memorial! Poate că este chintesența orașului Trieste!

Dar cel mai interesant loc de pe colină, cu un amestec arhitectural aparte ca în toată zona istorică triestană, un centru religios vechi și care adăpostește rămășițele pământești ale patronului orașului, San Giusto, este catedrala pentru care am și urcat dealul și a cărei vizitare ne-a răsplătit efortul.

---

VIZUALIZĂRI: 1974 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI