Un hotel ˝nepreţuit˝

TIPĂREȘTE

Încă din autocar, străbătând străzile staţiunii Chianciano Terme, am observat pe coama celui mai înalt deal o firmă enormă, probabil luminoasă noaptea, pe care scria Michelangelo. După ce a urcat în viteza a doua panta destul de înclinată, autocarul a oprit într-o parcare imensă în faţa unei clădiri masive, sobre, cu patru etaje. Ajunsesem la locuinţa noastră pentru o săptămână de unde timp de şapte zile urma să vizităm câteva destinaţii turistice, răspândite în jurul acestei locaţii centrale. În faţa intrării hotelului erau câteva mese cu scaune, parasolare- locuri de odihnă şi ronduri cu flori.

Recepţia era formată dintr-un hol foarte vast, cu destul de puţin mobilier quasi-retro, oglinzi mari cu ramă, fotolii şi măsuţe, multe vaze cu flori artificiale bine executate, deskul de înregistrare al turiştilor, bar. Nu opulent, nu de prost gust. Corect şi aerisit. Hotelul are 66 de camere, majoritatea matrimoniale sau twin. Din recepţie se intra în restaurantul în care se servea micul dejun şi cina iar pentru prânz trebuia comandat cu o seară înainte ce se dorea de mâncare. Din două lifturi, unul era pentru turişti altul blocat pentru personal. Liftul era de patru persoane, butonul de pornire nu avea memorie, aşa că se dădea comanda din etaj în etaj. Cazarea grupului nostru s-a făcut la etajele 2 şi 3. Etajul patru avea o piscină şi o sală de masaj, saună finlandeză (închise) Pe acoperişul hotelului vara se poate face plajă, se instalează şezlonguri şi umbrele de soare.

Camera de dormit era foarte spaţioasă, apreciez că avea vreo 25 mp. Încă de la intrare am avut senzaţia de déjà vu. Am deschis uşa cu cheia şi am aprins lumina din întrerupător nu pe bază de cartele. M-am chinuit puţin să găsesc analogia cu ceva cunoscut. Mi-am adus aminte de hotelurile din Venus sau Cap Aurora de prin anii 70-80. Ca şi la acelea, pe jos era totul îmbrăcat în mochetă, culoarea fiind una din cele două pe val în acea perioadă: gri sau grena. Aici era gri. Nu pot spune că mocheta era murdară sau pătată dar se vedea că e obosită. Patul dublu putea fi numit şi triplu atât de larg era. Aşternuturile curate şi pilota călduroasă. Tot mobilierul compus din dulap în patru uşi, noptiere, comodă, era din lemn solid de culoare maron- roşcată cu baghetă mai închisă la culoare, un fel de dormitor Solca, cine-şi mai aduce aminte. În dulapul compartimentat cu rafturi pentru lenjerie şi două părţi pentru haine era un seif de păstrat valori şi pe bară vreo zece umeraşe. Camera era dotată cu un mini bar în care erau două sticluţe de apă plată cu plată. Pe fiecare noptieră odihnea câte o veioză cu abajur, o alta pe biroul cu sertare pe care era instalat un televizor mare. Am numărat 160 posturi italieneşti din care numai în 3-4 se vorbea în altă limbă. Erau şi Discovery şi National Geographic dar totul în italiană. Ăsta naţionalism! La intrarea în cameră pe perete era o oglindă foarte mare cu ramă de lemn. Sistemul de climatizare era interesant. Hotelul nu avea încălzire centrală ci fiecare cameră era dotată cu o aerotermă mare care putea fi pornită/ oprită la comandă. Balconul nu părea finisat şi avea două scaune de plastic fără măsuţe. Din cameră WI-FI şi date mobile se accesau cu nervi şi întreruperi. De la recepţie se deschidea internetul fără probleme.

Baia era dotată cu absolut tot ce era necesar dar nu dădea impresia de elegant. Cuvetă mare cu dulăpior în trei uşi, oglindă, phon, telefon, bideu, WC, stativ de prosoape, cadă mare dar cam înaltă cu perdea de plastic. De ce nu părea elegantă? Nu era un joc al culorilor între gresie şi faianţă şi chituirea plăcilor lăsa mult de dorit. Era cam aşa cum ne-am pus pe vremuri singuri faianţă plăcuţe albe 10x10. Cosmeticele erau mai mult decât anemice: două săpunele mititele şi două pliculeţe cu şampon.

Curăţenia în tot hotelul era ţinută de trei fete din România. Nu am avut ce reproşa: prosoape schimbate zilnic, aşternutul la trei zile, patul făcut, coşul golit.

Restaurantul şi mâncarea. Aveam un program strict de servit masa: dimineaţa de la 7 la 8 şi cina între 19.30-20.30. Pe masa alocată pentru noi şi încă patru persoane era o foaie de hârtie şi un pix. Pe foaie era scris meniul de a doua zi seara.Trebuia bifat cu o liniuţă ce doreai să serveşti. Ex : diverse salate foarte gustoase se găseau pe o masă de serviciu şi nu trebuiau bifate. Serveai ce voiai şi cât puteai. În meniul propriuzis intra ca felul întâi o supă de legume delicioasă sau paste. Felul doi consta în peşte sau pui sau porc cu cartofi natur. Felul trei un pandişpan cu cremă de vanilie sau alt dulce şi în final o portocală roşie şi un măr.Băutura inclusiv apa se plăteau. Ferească Dzeu să nu ţii minte ce ai comandat cu o seară înainte că urma negocierea cu şeful de sală. Dacă pe hârtie erau bifate cinci supe şi o porţie de paste, nu puteai să minţi şi să spui că n-ai comandat paste. Personalul restaurantului era format din Mauritio, foarte amabil şi politicos, predestinat parcă să fie şef de sală dar care era implacabil, nu ieşea din lista bifată, un chelner şi o chelneriţă spirt. Să fi văzut cum turnau vinul roşu în pahare (Chianti, 5 eu/ sticlă) sau serveau pastele de la o înălţime de 20-30 cm! Surâsul lor conspirativ era recomandarea cea mai bună pentru mâncare. Cu micul dejun era altă cutumă. Nu era prea diversificat sau elaborat dar felurile erau proaspete şi în cantitate suficientă. Şuncă, ouă fierte, caşcaval, salate, iaurt cu fructe şi fără, brânză locală, lapte, fulgi, croissant, cozonac cu portocale şi alune, ceai, cafea. Cafeaua se afla pe masă dar era infectă. Noi în fiecare excursie luăm un borcan de ness cu noi, aşa că nu am suferit de lipsa ei. Eram 45 de turişti. Chelnerii aduceau pe masa de serviciu platouri cu un număr relativ mic de bucăţi, de ex. 20 felii de şuncă. Când platoul se apropia de golire, veneau cu alt platou tot cu 20 de felii ş. a. m. d. Cred că era un mod de a preveni risipa dar şi a-i împiedica pe unii de a goli singuri platoul cu felul preferat.Ca să vedeţi cât de socotiţi (citeşte zgârciţi) erau, dacă cereai un îndulcitor (care nu era pe masă alături de zahăr) îţi aducea, dar numai un plicuşor. Dacă-l crereai şi pe al doilea, ţi-l dădea. Oricum, nota zece la serviciu şi gustul mâncărurilor.

Parcul. La o primă vedere hotelul era amplasat într-un parc- pădure deasă de pini. Cu excepţia părţii în care era piscina exterioară şi terenurile de sport, parcul de 4 acri (1.6 ha) era destul de neîngrijit. Nu tu bănci, nu tu chioşcuri ci doar nişte alei pavate cu dale de piatră. La cca 100m de hotel era noua piscină Theea şi puţin mai jos Bagno degli Etrusci deschisă şi iarna şi vara. O potecă cu o pantă pronunţată te ducea într-un sfert de oră în centrul oraşului Chianciano Terme la Piazza Italia.

De ce am scris în titlu că e un hotel nepreţuit? Hotelul este afişat de booking.com şi tripadvisor dar în dreptul preţurilor pe noapte este o notiţă în care se scrie că partenerul nu a pus la dispoziţie aceste date, deci nu a fost preţuit. Notaţiile turiştilor dau o medie de apreciere de 8.3/ 10 puncte, notă care mi se pare corectă iar companiile de publicitate îl clasifică pe locul 20 din 84 hoteluri din localitate. Numai pe un sait local am găsit preţul de 39 eu/ noapte, constant până la 31 decembrie, ceeace mi se pare imposibil în raport cu alte hoteluri de patru stele care cer 80-100 eu/ noapte. Pe de altă parte, la recepţie era afişat 60 eu/ noapte cu mic dejun inclus, preţ pe care-l consider mai probabil. Cred că hotelul este în renovare dar lucrările fiind sistate din cine ştie ce motive, închiriază la preţuri modeste, funcţionează cu un număr mic de personal şi face multă economie dar nu calicie. Ocolind zidurile hotelului am văzut câţiva saci cu ciment, o roabă şi o stivă de scânduri dar astea nu însemnau şantier. Zidurile exterioare erau în parte decopertate, balcoanele nefinisate. Nu era însă nici urmă de schelă sau măcar să vezi o echipă de muncitori. Cu excepţia restaurantului şi a curăţeniei, totul arăta încremenit, cu gust, dar demodat fără a avea un stil retro. În hotel mai era cazat un grup de vreo 30 de slovaci iar la recepţie am văzut un cuplu tânăr cu un copilaş care-şi făceau ieşirea.

Ca şi concluzie. Pentru cine doreşte o cazare în inima Toscanei de unde poate ajunge în diferite destinaţii, hotelul Michelangelo este o alegere bună sub raport calitate/ preţ, cu o menţiune specială pentru servicii, linişte şi aer curat. Dacă oferta vi se pare tentantă, daţi telefon la recepţie la numărul afişat pe net, spuneţi că sunteţi român şi recepţionerul va chema imediat pe una din fetele noastre care va servi de translator la negocierea preţului.

---

VIZUALIZĂRI: 1522 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI