Roma, cetatea eterna. Primo tempo

TIPĂREȘTE

Entuziasmat după câteva zile de primăvară petrecute în Veneția, am vrut ca vara să fie la Roma. Şefa a obiectat, că ea vrea să stea la plajă, să înoate, dar eu, ca bărbatul, am pus piciorul în prag şi-am zis hotărât : "Hai mami, c-o să fie frumos, o să fim ca Gregory Peck şi Audrey Hepburn, dar fără scuter, că n-am carnet. Cine a mai văzut Colosseumul de mână cu mine? " Până la urma am reuşit, ba mai mult, când am întrebat : "Vrei să fac rezervare la Vatican şi pentru tine? " a sărit de doi metri în sus "cum să te duci la Capela Sixtina fără mine? " Vacanța la Roma a fost mai interesantă decât pentru Peck & Hepburn, chiar dacă n-am sărit în Tibru şi n-am spart o chitara în capul cuiva. Îmi doream de foaaarte multă vreme să merg la Roma. Dacă mă întreba cineva ce vreau să văd, avea nevoie de ceva timp ca să asculte tot ce vroiam, căci mă documentasem, citisem şi dacă mai pun şi şcoala la socoteală ştiam câte ceva despre Cetatea eternă.

Şi ca să încep povestirea scot din calculator Jurnalul de bord (Roma 2012), că doar sunt Radu Tudoran, pun toate verbele la persoana I, singular sau plural, trec totul doar în limba română, mai privesc pe poze să-mi mai reamintesc acele zile frumoase, şi iata povestirea.

Cazarea am avut-o pe lângă Piața Bologna şi la început m-am cam speriat pentru că hărțile pe care le aveam nu erau destul de mari să încapă şi ea. Am tras concluzia, pripită, că ne-am cazat la dracu'n praznic, ca să mă exprim plastic şi folosind doar cuvinte din dicționar. Mulțumită însă Google am reuşit să stabilesc trasee pornind din Piața Bologna, fie cu autobuzul, fie cu metroul. Am citit tot ce s-a scris pe AFA despre Roma, şi nu că-i site-ul nostru, dar aici găseşti informații cu adevărat valoroase, alături de impresii, amintiri, s. a., care să facă lectura atractivă. Am stat o săptămână, dar pregătirea a durat cam două luni, şi cum cineva a spus într-un review (şi-mi pare foarte rău că n-am reținut cine), mai frumoasă decât călătoria este doar pregătirea ei.

Am ajuns la Roma cu o companie low-cost, o ştiți cu toții, este ungurească şi are culorile roz-violet, şi de la aeroport am luat autobuzul care ne-a debarcat la Termini, inima oraşului, loc mai important pentru turişti decât orice muzeu, hotel sau magazin de suveniruri. Intrând în underground ne-am deplasat rapid cu trenul subteran, apoi după hartă, fără să caut muşchii pe copaci precum cercetaşii, până la hotel. Acesta era mic, camera pe undeva pe la subsol, dar era răcoare şi plăcut. Am descărcat geamantanele şi fuga la metrou înapoi.

Pornim de la Termini pe Via Cavour spre Piazza dell’Esquilino şi intrăm la Santa Maria Maggiore. Pentru mine reprezintă, înainte de toate, locul unde este îngropat Gianlorenzo Bernini, sculptorul pe care îl admir cel mai mult. Cu toata precizia şi finețea modelării în marmură, mi se pare mult mai pământean decât celestul şi religiosul Michelangelo sau decât incriptatul nostru Brâncuşi. Încărcată de artă (fresce de Guido Reni, sculpturi de Arnolfo di Cambio, Bernini) şi istorie (Sf. Ieremia, traducătorul Bibliei în latină şi mai mulți papi odihnesc aici) acestă biserica îşi are propria legendă, legată de o noapte de august când a nins pe dealul Esquilin. Dar dacă vreți să ştiți mai multe căutați pe Wikipedia sau mai bine în alte review-uri scrise pe AFA despre Roma. Am fost un pic cam dezamăgit căci n-am putut ajunge la mormântul lui Bernini, deoarece în zona Capelei Sistine meşterii lucrau de zor şi era un praf de n-aş fi văzut nici Colosseumul dacă ar fi fost acolo. Şi tot ca un amănunt important doar pentru noi, biserica Santa Maria Maggiore nu este teritoriu italian, ci aparține de Sfântul Scaun, aşa că parafrazându-l pe nea Jean Constantin, am făcut cu Şefa două țări deodată, şi Italia, şi Vaticanul.

Ieşind din biserică aş fi vrut să alerg spre următorul obiectiv de pe listă, dar nu am continuat fără s-o duc pe Şefa la un capuccino adevărat. Sau ea m-a dus pe mine. Nu este relevant cine a plătit, atât timp cât eu am fost acela. Continuăm pe Via di San Martino ai Monti, trecem de Torre dei Capocci, şi ajungem la biserica San Martino ai Monti, apoi urmăm Via de Sete Sale. Mi-ar fi plăcut să intru, dar pe Şefa o urnesc greu şi o opresc şi mai greu, aşa că a doua oprire semnificativă a fost la San Pietro in Vincoli. Fără a avea o fațadă impozantă, ba mai mult având un grilaj ca la Zoo, acesta atrage turiştii mai ceva decât o pizzărie la orele prânzului, pentru că în interior se află celebra statuie a lui Michelangelo reprezentându-l pe Moise, purtând pe cap nişte... Vă uitați şi voi şi credeți ce vreți. Şi tot aici sunt expuse lanțurile cu care a fost legat Sf. Petru, despre care legenda spune că au fost aduse separat, dar că în timp s-au sudat. Şefa m-a imortalizat într-o poză, purtând ochelari, ca un intelectual. Cu Moise, nu cu lanțurile.

Considerând că am alergat destul, fiind şi trecut de prânz, am făcut o haltă de realimentare la o terasă romană. Am mâncat tradițional, adică mici şi bere. Glumesc, de unde bere bună? Am luat vin. De obicei, după o masă bună simt nevoia să cuget puțin cu capul în mâini şi coatele pe masă (ştiu că nu este elegant, mi-a spus bona englezoaică, pe când eram mic). De aceasta dată am sărit direct în picioare, motivul fiind prezența Colosseumului în apropiere.

Cum poți să te simți atunci când vezi Colosseumul prima dată? E greu de exprimat în cuvinte, mai ales când talentul literar a trecut la câteva stații de metrou de tine. Am avut impresia că sunt într-un film la care sunt actor şi spectator în acelaşi timp. Reveria este însă mai greu de păstrat când legiuni de turişti aleargă, filmează, fotografiază, țipă, râd sau cântă în jurul tău. Istoria uriaşului amfiteatru o găsiți în alte review-uri sau pe Wikipedia, vă spun doar că am intrat în incinta, să văd unde Russell Crowe a avut luptele ălea tari. Cu tristețe trebuie să mărturisesc că cei aproape 1950 de ani, adică de la Vespasian încoace, au lăsat urme adânci. Ziduri dărâmate, tencuiala ca şi inexistentă, nici termopane, nici gresie, nici faianță. N-am înțeles unde se duc banii de pe atâtea bilete.

Pornim pe Via dei fori imperiali spre intrarea in Foro Romano. Pătrundem cu sfială fără togă, fără cunună de laur, doar în bermude şi tricouri. Mergem uşor, căci şi pietrele se muiaseră de cât de cald era. Şefa suferea în tăcere, şi cred că ar fi vrut să-mi spună că mai bine eram în Corfu, la piscină. Mergem spre Basilica Aemilia, apoi la Arcul lui Septimius Severus, întoarcem spre templul lui Saturn şi templul Concordiei. Întoarcem încă o dată la Basilica Iulia, ocolim templul lui Castor si Pollux, şi mergem până la Regia. Pe urmă prin fața Regiei, pe Via Sacra, pe lângă templul lui Romulus, prin fața Bazilicii lui Constantin şi Maxentius, până la Santa Francesca Romana şi Antiquarium Forense (muzeu unde se află friza de la Bazilica Aemilia). Ocolim Arcul lui Titus şi apoi tot înainte pe lângă Templul Vestalelor Virgine, la templul Vestei. În acest mod simplu poate reuşiți voi să vedeți Forul Roman. Cum mie îmi curgea transpirația în ochi şi n-am mai putut să văd harta bine, ca o printasem într-un format mic (uitasem că nu mai văd ca la 18 ani), am luat-o pe unde era drumul mai frumos, ca mai umbros nu exista. Făceam pauze dese pentru fotografii şi hidratarea Şefei, de care aveam mare grijă s-o țin sub punctul de fierbere. Cred că aş fi dat jumătate din împărăție pentru o bere rece. Când ne-am săturat de ruine şi bolovani o luam pe Via Alessandrina până la Forul lui Traian. Nu intrăm să vizităm şi Piețele, ci ne rezumăm să facem o poză de familie având pe fundal Columna lui Traian. Cei care au făcut Istoria Patriei acum trei, patru decenii vor înțelege de ce am vrut asta.

Spre Piața Veneția este simplu de ajuns, căci celebra "maşină de scris", monumentul lui Vittorio Emanuele, alb, imens şi plictisitor de clasic, se vede de departe. Palatul Veneția era închis în acea lună şi am vrut s-o iau către Coordonată, scara creată de Michelangelo, dar Şefa a capotat. Noroc că în acea mare intersecție este o stație importantă de autobuze. Am urcat şi direcția hotel. Atât de bună este circulația în Roma, că într-o oră eram deja înapoi, la Palazzo Doria Pamphilj. Palatul este important pentru turişti în primul rând ca muzeu de artă. Sunt lucrări de Tizian, Caravaggio, Rafael, Poussin, Lorenzo Lotto, dar sincer, după trei ani şi jumătate țin minte doar Portretul papei Inocentiu X Pamphilj de Velasquez. Singur şi de capul meu, alerg la Santa Maria sopra Minerva, apoi la Panteon, dar realizez că n-am cu cine comenta, cu cine mă contrazice, aşa că fuga la autobuz.

Într-o oră eram cu Şefa, proaspătă ca roua dimineții, la Santa Maria sopra Minerva, biserica ridicată pe locul unde odată era un templul închinat Minervei, zeița înțelepciunii. Aici a fost locul unde Galileo Galilei, părintele fizicii moderne, pe atunci (1633) în vârstă de vreo 70 de ani, silit de inchiziție, a renunțat la teoriile lui eretice, fiindu-i impus arestul la domiciliu. Ajuns pe treptele bisericii, se zice că a soptit: “Şi totuşi se mişcă... ”. Dar biserica este renumită şi pentru sculptura lui Michelangelo Cristo della Minerva, precum şi pentru că adăposteşte mormântele Sfintei Caterina din Siena şi al pictorului Fra Angelico.

Facem popas în Piazza della Rotonda. Vizităm mai întâi Panteonul, faimoasa clădire cu gaură în tavan, construită de Agripa, unde artiştii stau laolaltă cu regii, Rafael Sanzio, Annibale Carracci şi Arcangelo Corelli, odihnind alături de Vittorio Emanuele II şi Umberto I. Tot în aceeaşi piața se află şi Tazza D'oro-La Casa del Caffe', cafenea celebră, dar de care auzise multă lume ținând cont că n-am putut nici să ajung la tejghea să comand două espresso-uri.

Cu melancolia în suflet şi foamea în stomac ținându-se după noi ajungem şi la Fontana di Trevi. Ne-am pozat romantic, reuşind să ținem la distanță tot felul de fotografi ai zonei dornici să mai facă un ban. Wikipedia spune că se aruncă in fântână aproximativ 3000 de euro zilnic. Pot să confirm că unul este de la Şefa. Când am părăsit fântâna am răsuflat uşurat că n-a imitat-o pe Anita Ekberg şi n-a intrat în apă, că la ce cald a fost n-aş fi putut să-i găsesc nicio vină.

Am găsit apoi o terasă mai retrasă unde, după ce am studiat meniul am cerut o pizza la care n-am înțeles chiar toate ingredientele. M-am trezit cu ceva ce semăna cu o salată din frunze de păpădie. Şefa, mai erudită, mi-a explicat ce am în față, de ce sunt bune buruienile din farfuria mea, la ce afecțiuni sunt recomandate, etc. I-am pus un pahar de vin numai să nu le mai laude.

Drumul spre casă l-am făcut cu o oprire la Gesu, o biserica barocă obişnuită, adică doar cu fresce ale lui Il Baciccia de pe tavan, mormântul lui San Roberto Bellarmino realizat de Bernini, nimic extraordinar :) . Asta înseamnă să aglomerezi multe obiective turistice interesante într-o singură zi. Şi a fost prima zi în Cetatea eternă.

Fine del primo tempo.

Va urma?

---

VIZUALIZĂRI: 2402 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI