Fântânile Romei. Partea întâi

TIPĂREȘTE

Niciun vizitator al Romei nu poate rămâne indiferent în faţa imensei densităţi şi frumuseţii excepţionale a fântânilor oraşului. Adevărate opere de artă, le întâlneşti la tot pasul: sunt locuri pitoreşti, tocmai bune de fotografiat şi admirat atunci când te saturi de muzee şi biserici sau când, în plimbările văratice prin Cetatea Eternă, vrei să te odihneşti şi răcoreşti (dar fără să te scalzi, ca pe vremea lui Fellini şi a faimoasei „La dolce vita”!). Şi reprezintă în sine o pagină de istorie a arhitecturii pe care nu te costă nimic ca să ţi-o însuşeşti.

Nu mai puţin de 2.000 de fântâni, dintre care 50 monumentale, împodobesc astăzi pieţele Romei, un record mondial absolut. Dar de unde vine pasiunea aceasta pentru apă şi fântâni a italienilor?

De la strămoşi, desigur. Administratori admirabili ai unui vast imperiu antic şi proiectanţi şi ingineri redutabili, romanii au înţeles că fundamentul oricărei aşezări civilizate şi durabile stătea în construcţia de drumuri şi alimentarea cu apă. Viaductele şi apeductele lor au fost lucrări de mare complexitate şi unele din ele dăinuie şi acum, spre bucuria şi desfătarea ochilor noştri.

În anul 98 d. Hr. consulul numit curator aquarum al oraşului consemna existenţa a nouă apeducte în Roma, care alimentau 39 de fântâni monumentale, fiecare conectată la câte două apeducte (pentru cazul în care vreunul din ele era scos temporar din funcţiune pentru reparaţii), şi 591 de bazine publice, la care se adăugau canalele de distribuţie a apei menajere. După căderea Imperiului Roman apeductele şi fântânile au fost lăsate în paragină. Abia în sec. XV, papa Nicolae V (1397-1455, a domnit între 1447-1455), un mare erudit care s-a străduit să facă din Roma capitala literară şi artistică a creştinătăţii, a conceput planuri măreţe de reconstrucţie a centrului oraşului, care includeau refacerea vechiului apeduct roman Aqua Virgo sau Acqua Vergine, lung de 22 km. Tot el a reluat tradiţia marcării punctului terminal al unui apeduct printr-o mostra, o fântână monumentală comemorativă. Arhitectul Leon Battista Alberti a fost însărcinat cu repararea apeductului, care va fi folosit ulterior pentru alimentarea fântânilor din Piazza Navona şi Piazza del Popolo, ca şi cu construcţia unei fântâni pe locul actual al Fontanei di Trevi.

Din perioada Renaşterii italiene s-a păstrat fântâna din Piazza Santa Maria Trastevere (1471), o construcţie relativ simplă care avea să devină model pentru alte fântâni din Roma şi Europa. Sec. XVII şi XVII au fost însă cele de apogeu, în care papii au reconstruit alte apeducte şi au ridicat la capătul lor fântâni împodobite cu statui alegorice, în concordanţă cu rigorile noului stil baroc şi expresie vizuală a puterii incontestabile a Bisericii Catolice. Începând cu această epocă, fântânile s-au transformat din locuri de utilitate publică în monumente de artă cu scop pur ornamental.

În cele ce urmează vă invit să descoperim împreună o mică parte din aceste comori.

Cum am putea începe turul fântânilor din Roma altfel decât cu cea mai cunoscută şi mai spectaculoasă dintre ele, care promite turiştilor întoarcerea în capitala Italiei în schimbul unor bănuţi aruncaţi peste umăr, stând cu spatele spre apă, obicei „ianugurat” odată cu apariţia, în 1954, a filmului „Three coins in the fountain”? Dar cele mai celebre scene cinematografice în care apare fântâna sunt, fără îndoială, cele cu Anita Ekberg şi Marcello Mastroianni din „La dolce vita”, urmate probabil de goana pe scuter prin faţa ei a lui Gregory Peck şi Audrey Hepburn în „Vacanţă la Roma”. Cu cei 26,3 m înălţime şi 49,15 m lungime, este şi cea mai mare fântână barocă din Roma, atât de întinsă încât este destul de greu s-o imortalizezi în întregime într-o singură fotografie, mai ales că Piazza di Trevi în care se află este destul de înghesuită şi permanent plină până la refuz de turişti. Ceea ce nu ne-a împiedicat să ne facem şi noi loc cu coatele pentru a prinde un unghi bun de fotografiat şi filmat şi pentru a azvârli câteva monede în apă.

Numele fântânii se trage fie de la „tre vie” – cele trei drumuri/străzi care se întâlnesc în piaţă –, fie de la cel al fecioarei Trivia, care, potrivit legendei, ar fi descoperit izvorul din care apa ar fi fost ulterior transportată pe Acqua Vergine spre uzul cetăţenilor anticei Rome. În punctul terminus al apeductului s-a aflat fântâna în stil renascentist, opera lui Alberti din 1453. În 1629 papa Urban VIII a dorit să o înlocuiască şi i-a încredinţa această sarcină lui Gian Lorenzo Bernini (1598-1680), marele arhitect şi sculptor responsabil pentru multe lucrări de referinţă din Roma: în Basilica San Pietro baldachinul altarului principal, scaunul Sf. Petru, mormintele papilor Urban VIII şi Alexandru VII, capela Sfântului Sacrament, crucea de altar etc. ; statuile de deasupra colonadelor din Piazza San Pietro; numeroase sculpturi expuse în Galleria Borghese, Muzeul Naţional, în biserici precum Santa Maria sopra Minerva, Santa Maria di Monserrato, Gesú, Sant’Agostino, Santa Maria in Aracoeli, Santa Maria del Popolo, precum şi la Palazzo di Spagna, Palazzo Barberini, Palazzo dei Conservatori; obeliscul cu elefant din Piazza di Santa Maria sopra Minerva; sculpturile de îngeri de pe Ponte Sant’Angelo; şi superbele Fontana dei Quattro Fiumi, Fontana del Moro, Fontana delle Api şi Fontana del Tritone.

Bernini a schiţat planurile, dar după moartea papei Urban a căzut în dizgraţie şi proiectul a fost reluat abia un secol mai târziu, la iniţiativa papei Clement XII. Construcţia a durat 30 de ani (1732-1762), sub trei papi (Clement XII, Benedict XIV şi Clement XIII), şi la ea au lucrat, inspirându-se din planurile lui Bernini, Nicola Salvi, Pietro Bracci şi Giuseppe Pannini.

Tema centrală a fântâni este îmblânzirea apelor. Oceanus (Neptun), zeul mării, este înfăţişat într-un car de luptă în formă de scoică, tras de doi cai, unul liniştit, celălalt nărăvaş, simbolizând dispoziţia schimbătoare a mării, şi de doi tritoni. Zeul este flancat în două nişe laterale, despărţite prin pilaştri corintieni, de statuile alegorice ale Abundenţei şi Sănătăţii iar deasupra celor trei statui se găsesc basoreliefuri ce ilustrează originile romane antice ale apeductului. Fântâna a fost realizată în cea mai mare parte din travertin excavat la Tivoli şi spectaculozitatea i se datorează şi faptului că în spatele său se află Palazzo Poli, cu care formează un complex arhitectural unitar.

Din noiembrie 2015, după o restaurare care a durat un an şi jumătate, Fontana di Trevi poate fi din nou admirată în toată splendoarea ei.

Fântânile din Piazza Navona

Dacă în martie 2010, perioada ultimului nostru sejur la Roma, restaurarea Fontanei di Trevi nu începuse, în schimb nu am avut deloc noroc cu fântânile din Piazza Navona, două din ele fiind în renovare. Mare păcat, căci piaţa, amenajată între 1644-1655 în timpul pontificatului lui Inocenţiu X pe locul stadionului lui Domiţian, e de o mare frumuseţe, populată de pictori şi alţi artişti stradali şi mărginită de controversata biserică Sant’Agnese in Agone, Palazzo Pamphilj şi de alte clădiri vechi având la parter magazine de suveniruri şi restaurante cu terase şi preţuri mari. Mai mult, ea îşi răsfaţă vizitatorii cu trei fântâni.

În centrul pieţei se află Fontana dei Quattro Fiumi (1648-1651), pe care cu greutate am reuşit să o zărim din cauza şantierului. Este o compoziţie extrem de elaborată şi teatrală semnată Bernini, ridicată la comanda lui Inocenţiu X, membru al familiei Pamphilj. Cele patru fluvii-divinităţi sunt amplasate simetric în jurul unui obelisc egiptean din anul 81 d. Hr., simbol păgân adoptat de creştinătate ca semn al dominaţiei papale (este încunat de imaginea unui porumbel cu o ramură de măslini, blazonul familiei Pamphilj). Ele reprezintă continentele: Dunărea (Europa; nu se ştie de a fost preferată Tibrului); Rio de la Plata (Americile); Nilul (Africa); şi Gangele (Asia). Pentru realizarea lor Bernini a apelat la alţi sculptori.

Statuile înfăţişează bărbaţi uriaşi şi posturile lor sunt sugestive. Dunărea atinge însemnele papale, aluzie la faptul că se află cel mai aproape, geografic vorbind, de instituţia papală. Bărbatul care ilustrează Rio de la Plata stă cu braţul în sus şi are la picioare o grămadă de monezi, simbol al bogăţiilor celor două Americi. Nilul are capul acoperit, pentru a sublinia că izvorul fluviului era la acea vreme necunoscut, în timp ce Gangele, leagăn al civilizaţiilor antice, este personificat de o figură bărboasă şi sobră ce ţine în mână o vâslă (simbol al navigabilităţii). Pe seama a două statui a circulat o glumă: Nilul şi-ar fi acoperit faţa pentru a nu vedea faţada concavă a bisericii Sant’Agnese, opera rivalului lui Bernini, Borromini, iar La Plata şi-ar fi ridicat braţele pentru a se apăra de eventuala ei prăbuşire... Adevărul este însă că Bernini a terminat fântâna înainte ca Borromini să înceapă construcţia bisericii.

Celelalte două fântâni din Piazza Navona sunt mai vechi cu un secol dar au suferit de-a lungul timpului mai multe modificări. În capătul nordic se află Fontana di Nettuno, al cărei bazin a fost proiectat în 1576 de Giacomo della Porta la comanda papei Grigore XIII. După unificarea Italiei înfrumuseţarea capitalei a devenit o necesitate şi în acest context în 1878 bazinului i-au fost adăugate statuia lui Neptun luptându-se cu o caracatiţă, precum şi nimfe, cupidoni, morse şi cai înfăţişaţi jucându-se încleştaţi.

În capătul opus al pieţei, Fontana del Moro a fost proiectată de acelaşi della Porta, cu un delfin şi patru tritoni. În 1653 compoziţia a fost substanţial modificată de Bernini, care i-a adăugat statuia unui maur (posibil ca iniţial Bernini să fi dorit să-l reprezinte pe Neptun) luptându-se cu un delfin. După restaurarea din 1874 statuile au fost mutate la Galleria Borghese şi înlocuite cu cópii.

Se spune că Bernini ar fi conceput figura maurului în mod deliberat pentru a semăna cu cea a lui Pasquino, ca insultă adusă lui Borromini. Pasquino e una dintre „statuile vorbitoare” din Roma şi se află în imediata apropiere a pieţei Navona. Mica sculptură este tot ce s-a păstrat dintr-un monument elenistic care reprezenta probabil scena din Iliada în care Menelau protejează corpul lui Patrocle, ucis în luptă. După ce a fost folosită ca scară, în 1501 a fost mutată lângă atelierul unui cârpaci pe nume Pasquino, care a început să scrie scurte comentarii satirice la adresa politicienilor, pe care le atârna de statuie. Exemplul i-a fost urmat de alţi romani şi curând mai multe statui s-au pornit să „vorbească”. Pasquino ar fi făcut, de pildă, conversaţie cu statuia Marforio aflată în prezent în curtea Palazzo Nuovo.

Şi dacă tot l-am menţionat pe Marforio, să ne oprim pentru câteva clipe pe colina Capitoliului (Campidoglio), centrul de putere al lumii romane antice, sediu al Senatului. Înfăţişarea actuală i se datorează lui Michelangelo, care a proiectat superba piaţă la care se ajunge urcând Cordonata, marea scară având în vârf statuile dioscurilor Castor şi Pollux. Piazza del Campidoglio are în centru copia statuii ecvestre a împăratului şi filozofului Marc Aureliu, originalul aflându-se în Palazzo Nuovo, unul din cele două muzee din piaţă – celălalt este Palazzo dei Conservatori. Întreg ansamblul este reprezentativ pentru ceea ce înseamnă eleganţa şi rafinamentul renascentiste şi chiar dacă ideea vizitării unor muzee nu vă atrage, merită să urcaţi dealul pentru a vedea panorama Forumului Roman şi Colosseumului. Dacă însă veţi intra în Palazzo dei Conservatori, de pe terasă veţi fi răsplătiţi cu un alt peisaj urban de excepţie: întreaga Romă vi se va aşterne la picioare, având în prim-plan Monumentul lui Vittorio Emanuele şi Teatrul lui Marcello.

Nişa centrala din zidul Museo Nuovo adăposteşte o fântână dominată de o masivă statuie romană în marmură din sec. I d. Hr. înfăţişând o zeitate a apei pe jumătate întinsă. Numele Marforio este şi acum subiect de dezbatere: poate să fi avut la origine inscripţia „mare in foro” de pe bazinul de granit în care a fost descoperită statuia, la fel cum ar putea să provină de la numele latinesc Martis Forum al zonei unde a fost găsită sau de la cel al familiei Marioli sau Marfuoli, pe proprietatea căreia statuia s-a aflat până în 1588. În acel an papa Sixt V a ordonat ca statuia să fie mutată în Piazza San Marco iar în 1592 în Piazza del Campidoglio, unde a împodobit o fântână proiectată de Giacomo della Porta de pe zidul bisericii Santa Maria in Aracoeli. În 1645, ca urmare a construirii Palazzo Nuovo, fântâna a fost încorporată în zidul acestuia.

Situată în Piazza Barberini, străjuită de Palazzo Barberini, care găzduieşte o parte din colecţiile Galeriei Naţionale de Artă Antică, această capodoperă a lui Bernini inaugurată în 1643 îl reprezintă pe Triton, fiinţa mitică jumătate om, jumătate peşte, fiul lui Neptun şi al Amfititrei, suflând din corn/scoică pentru a linişti apele, sprijinit pe înotătoarele a patru delfini. Sursa de inspiraţie pentru această ilustrare a fost o legendă preluată de poetul Ovidiu în „Metamorfoze” potrivit căreia, după un potop declanşat de Zeus, mâniat că muritorii nu-l iubesc şi respectă, Poseidon şi-a lăsat din mână tridentul, după care şi-a chemat fiul Triton, un monstru al apelor marine, căruia i-a cerut să sune înapoierea apelor în mări, în fluvii şi în lacuri. Triton a luat o scoică mare şi a sunat din ea prelung. Iar apa s-a supus şi a revenit în matcă. Probabil că îmblânzirea apelor e „vinovată” de aureola ce înconjoară fântâna, căci aidoma Fontanei di Trevi, şi aici dacă arunci un ban, ţi se promite că te vei întoarce negreşit la Roma.

Proiectată şi sculptată în întregime de Bernini, Fontana del Tritone a reprezentat prima comandă de fântână publică desăvârşită de el şi totodată ultima pentru marele său binefăcător, papa Urban VIII, care avea să se stingă din viaţă după puţin timp, în 1644. A fost concepută pentru a colecta apa din apeductul Acqua Felice, restaurat de papă, şi pentru a celebra totodată familia Barberini, din rândul căreia se trăgea Urban. Din această cauză Bernini a adăugat temei păgâne tiara papală şi însemnele familiei Barberini (albinele).

De altfel, tot în Piazza Barberini, în chiar anul morţii papei, acelaşi Bernini a realizat o a doua fântână, de dimensiuni mai mici – Fontana delle Api, o scoică deschisă şi trei albine, pe care a fost inscripţionat următorul text: „Urban VIII Pont. Max. a construit o fântână pentru ornamentarea publică a oraşului şi această mică fântână pentru uzul privat al cetăţenilor la anul 1644, al XXI-lea al pontificatului său. ”

Ce altă recunoaştere mai frumoasă a meritelor unui urmaş al Sfântului Petru care prin munca sa s-a dedicat misiunii înfrumuseţării Romei?

Cetatea Eternă are însă multe alte fântâni, impozante şi spectaculoase ori dimpotrivă, aparent neînsemnate, ascunse sau oricum mai puţin cunoscute, pe care voi încerca să le prezint în partea a doua a acestui review.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=rkHkMH5uxrA

---

VIZUALIZĂRI: 4018 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI