Din pintenul până în tocul cizmei. A nins peste Ostuni?

TIPĂREȘTE

Iată o descriere mai mult decât corectă: dacă ar fi să caracterizez Ostuni folosind un singur cuvânt, aş zice alb, căci nu degeaba i se mai spune La Città Bianca! . Un alb strălucitor, orbitor şi o atmosferă mediteraneană sută la sută, asemănătoare cu cea din Grecia, şi în special din Santorini ori Skiathos, dar care mi-a amintiti şi de minunatele "pueblos blancos" andaluziene. O bucurie şi o desfătare pentru ochi şi suflet! :)

Cum Ostuni şi Polignano a Mare se află pe aceeaşi linie de cale ferată operată de compania de stat Trenitalia, am decis să le vizităm într-o singură zi, alocând fiecăruia din ele circa 4 ore şi revenind la Bari pe la 9.30 seara, rupţi de oboseală.

Am achiziţionat din Stazione Centrale din Bari toate biletele, pentru a nu pierde timpul în gări. Costurile au fost următoarele: Bari-Ostuni 5,60 euro; Ostuni-Polignano 3,20 euro: Polignano-Bari 2,50 euro; total 11,30 euro de persoană. Călătoria de la Bari la Ostuni a durat circa 55 de minute iar de la Ostuni la Polignano aproximativ 30 de minute. Aşa cum v-am mai spus, peisajul de pe traseu nu e prea interesant şi dacă nu eşti atent, rişti să adormi şi să ratezi staţia…

Fiind avizaţi, odată ajunşi la Ostuni, am cumpărat imediat din băruleţul aflat în stânga la ieşirea din gară biletele la autobuzul care avea să ne ducă în oraş şi înapoi (1 euro biletul). Gara este într-adevăr la câţiva kilometri de oraş şi drumul până în centru a durat cam un sfert de oră. Am folosit însă timpul cu relativ succes fotografiind pe geam oraşul situat sus pe dealuri, profilându-se alb pe cerul albastru, înconjurat de vechiul zid de apărare, alb şi el - cum altfel…? Fapt care m-a făcut să exclam (în sinea mea): "Oare a nins peste Ostuni? "

Ostuni stă cocoţat pe trei coline aflate 8 km de Adriatica şi la vreo 200 de metri deasupra nivelului mării. Legenda spune că ar fi fost întemeiat de messapii, un trib iliric pre-istoric, şi distrus de generalul cartaginez Hannibal în timpul războaielor punice, după care a fost reconstruit de greci şi a primit numele de "Astu néon" ("oraşul nou"). A fost stăpânit pe rând de romani şi de normanzi, care au construit zidurile de apărare şi un castel din care nu au rămas decât ruine, iar ulterior de Isabella, ducesă de Bari, soţia puternicului Gian Galeazzo Sforza, duce de Milano. În acea perioadă Ostuni a cunoscut o mare înflorire economică şi culturală. Prosperitatea a continuat şi sub domnia fiicei Isabellei, Bona Sforza, despre care am amintit în reviewul consacrat oraşului Bari vezi impresii. La ordinul acesteia, în 1539 au fost ridicate turnurile de apărare împotriva posibilelor atacuri otomane, dintre care s-au păstrat 8, plus 2 porţi.

Astăzi, cei circa 32.000 de locuitori se îndeletnicesc în principal cu agricultura, după cum stau mărturie hectarele de viţă de vie şi livezi de măslini, dar şi cu turismul, căci frumuseţii oraşului i s-a dus buhul! Nu este aşadar de mirare că Ostuni a devenit al cincilea oraş italian ca procent al populaţiei britanice rezidente, britanicii fiind recunoscuţi pentru abilitatea cu care ştiu să "dibuiască" locuri însorite şi ieftine. :) Fenomenul prin care nord-europenii (britanici dar şi nemţi şi scandinavi) au ajuns să se stabilească în Ostuni şi Peninsula Salento a luat avânt după 2010 şi este unul din motivele pentru care Puglia este considerată o posibilă viitoare Toscană…

Am demarat explorarea oraşului din Piazza Liberta, de unde am şi luat o hartă de la biroul de informaţii turistice. După care, conform obiceiului încetăţenit la Alberobello, ne-am aşezat la o terasă pentru a admira priveliştea şi a ne stabili itinerariul. Dar mai întâi am cercetat temeinic piaţa, care este în fapt centrul oraşului. Amenajată în secolul al XIX-lea şi numită astfel ca memento al eliberării de sub domnia Bourbonilor, piaţa este înconjurată de numeroase terase şi magazine, dar şi de câteva clădiri administrative, între care se detaşează cea a primăriei - Municipio, construită prin refacerea faţadei mănăstirii franciscane, datând de la 1304, care se găsea alături de principalul obiectiv din zonă, Chiesa San Francesco. În 1883, după unificarea Italiei, biserica a fost masiv restaurată pentru a se armoniza cu stilul baroc al primăriei dar frumuseţea porţilor sculptate îi trădează originile cu mult mai vechi. De cealaltă parte a clădirii primăriei se află Palazzo Maresca, primul exemplu de construcţie neoclasică din Ostuni.

Din Piazza Liberta se trece într-un alt scuar, Piazza Santo Oronzo, dominată de un obelisc de 20 m înălţime în vârful căruia se află statuia Sfântului Oronzo în stil baroc. Oronzo este în fapt ocrotitorul oraşului Lecce, însă a salvat Ostuni de ciumă în 1657, motiv pentru care a fost astfel cinstit. În jurul pieţei se află şi câteva palate, printre care Palazzo Lofino, în stil Liberty.

După necesara hidratare cu o bere (Adrian) şi o îngheţată (eu), am pornit pe Via Cattedrale, unde am dat peste o mulţime de turişti care căscau gura şi portofelul la vederea mărfurilor, multe din ele de lux, etalate de buticuri: rochiţe vaporoase, pălărioare şic, cosmetice, sandale de piele lucrate artizanal, plus măruntele suvenire obişnuite. Mărturisesc că n-am ştiut că Ostuni este atât de cunoscut şi vizitat; îmbulzeala m-a cam luat pe neaşteptate şi nu mi-a plăcut prea tare, mai ales că strada asta este şi în pantă iar pavajul alunecos. La un moment dat am călcat strâmb şi m-am proptit într-un neamţ; noroc că omul, un vajnic băutor de bere judecând după aspect, m-a prins la timp ca să nu mă dau de-a berbeleacul… =))

În fine, trecând peste faza asta, mi-am continuat drumul stând cu ochii în patru ca să nu mă mai împiedic şi totodată nu cumva să-mi scape vreun obiectiv de maximă importanţă! Care obiective există, deşi poate că n-ar fi fost cine ştie ce pierdere dacă le treceam cu vederea. De ce spun asta? Pentru că - fără îndoială - marele farmec al oraşului nu rezidă în prezenţa unor capodopere ale artei italiene, ci în străduţele înguste mărginite de case albe-albe, cu obloane albastre şi nenumărate ghivece cu flori. O plimbare de voie prin acest labirint e tot ce trebuie pentru a vă face o impresie generală asupra oraşului. :)

Am remarcat totuşi înaintând în sus pe Via Cattedrale o biserică a cărei faţadă rococo bogat ornamentată în piatra albă din zonă mi-a luat ochii: Chiesa de Santa Maria Maddalena, construită între 1750-1754 pentru surorile carmelite de către meşterii din Ostuni pe locul unei mai vechi biserici medievale. Mai sus am zărit un alt lăcaş de cult: Chiesa Santi Martiri Cosma e Damiano, în stil neoclasic, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea. Cei doi sfinţi-martiri - fraţi, după toate probabilităţile - s-au născut, potrivit legendei, în Asia Mică în secolul al III-lea şi după ce au studiat în Siria au devenit medici foarte apreciaţi în Cilicia şi recunoscuţi pentru faptul că îşi tratau pacienţii fără a le cere bani. În timpul persecuţiilor la care împăratul Diocleţian i-a supus pe creştini, cei doi au fost întemniţaţi, torturaţi şi decapitaţi iar trupurile neînsufleţite le-au fost duse în Siria pentru îngropăciune. Din motive pe care nu le cunosc, ei sunt foarte preţuiţi în Puglia, unde le-au fost închinate mai multe biserici şi câteva localităţi şi i-au ales drept sfinţi protectori.

Această fermecătoare piaţetă adăposteşte câteva clădiri vechi, cea mai importantă dintre ele fiind, desigur, Chiesa de Santa Maria Assunta in Concattedrale - catedrala oraşului. A fost ridicată între 1469-1495 în stil gotic târziu, cu influenţe romanice şi bizantine, din ordinul regilor Neapolelui Ferdinand de Aragon şi Alfonso II. Rozeta domului este formată din trei cercuri concentrice. Arcele sunt împodobite cu motive florale şi figurile celor 12 apostoli iar în centru, înconjurat de 7 heruvimi, se află Cristo Sole, stăpânul universului.

În piaţetă se găseşte şi Palazzo Vescovile, care adăposteşte palatul episcopal, construit în 1560 şi refăcut în 1763, după ce a fost distrus de un incendiu, dar şi Palazzo del Seminario, ridicat între 1705-1750. Cele două clădiri sunt legate printr-o frumoasă loggia cu arcadă numită Scopia.

După o pauză de hidratare la una din micile terase din piaţetă, ne-am continuat plimbarea în sus spre zidurile oraşului, care au supravieţuit din perioada ocupaţiei aragoneze (secolul al XV-lea). De la înălţimea lor am putut admira cel mai bine minunata combinaţie coloristică a zidurilor albe, măslinilor verzi, câmpiei roşiatice şi, în depărtare, a mării albastre. Ce mai, spectacol garantat!

Asa cum am amintit, din cele patru porţi ale cetăţii s-au păstrat două: Porta Nova şi Porta San Demetrio. Prin prima am trecut şi noi la întoarcere, după care am coborât pe Via Gaspare Petrarolo în Via Cattedrale iar de acolo la Piazza Liberta, de unde am luat autobuzul către gară. Aveam întâlnire cu Polignano şi timpul nu mai avea răbdare!

Din vizita în Ostuni am rămas cu imaginea unui oraş încântător, cu străduţe labirintice pietruite pe care le urci şi le cobori cu ochii fugindu-ţi spre casele cu ziduri albe şi florile plăcut mirositoare care le împodobesc. Un loc al relaxării totale şi al plimbărilor tihnite, fără o ţintă anume, cu câte o mică oprire la un gelato ori pentru o partidă de shopping.

Păcat că oraşul nu are ieşire directă la mare (deşi în apropiere am înţeles că sunt câteva plaje bune) şi mai ales păcat că a fost deja descoperit! şi hoardele de turişti riscă să-i diminueze din farmec.

Însă cum şi eu sunt turistă, nu prea am dreptul să mă plâng, nu-i aşa? :)

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3709 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI