Orvieto sau unde se avânta vulturii

TIPĂREȘTE

Şi pentru că am vrut s-o sărbătoresc cu se cuvine pe Şefa mea cea de toate zilele, cu ocazia zilei pe care am aşteptat-o nerăbdator (să treacă), adică 8 Martie, am hotărât s-o scot la plimbare, la Perugia. Low-cost, că n-am aflat să-mi fi mărit patronul salariul. Deci cumpăr bilete de avion de la firma al cărei nume nu-l spun, dar are uneori bilete foarte ieftine, are culorile roz-mov, este din Ungaria şi are cele mai frumoase însoțitoare. Cazarea am găsit-o prin deja celebrul book...com, la un hotel mic, curat, ieftin şi cu personal cumsecade. Dacă îmi ieşeau pozele din interior făceam şi-un review despre el.

Problemele au apărut când am căutat mijloace de transport. Vroiam sa văd Perugia, Orvieto, Assisi, Cortona, Arezzo şi ce s-o mai putea, în trei zile. O adevărată provocare. Şi provocare a fost căci a trebuit să închiriez o maşină, iar talentul meu de şofer nu s-a afirmat încă. Interesant a fost că după ce am plătit pentru maşină am găsit un site al cărui nume era "Nu închiriați de la... firma de unde tocmai primisem confirmare de închiriere". Încurajant. Ca să n-o mai lungesc, că poate vin copii sau nepoții de la şcoală şi trebuie să mănânce, prima zi de "lucru" cu nou procuratul Citroen... (nu ştiu de care, dar nu cred să existe un model şi mai mic), a fost un "lung" drum de la aeroport la hotel. Simplu? Aşa am crezut şi eu.

Aventura la volan a început abia a doua zi, când pornirăm de la hotel, eu în față cu volanul, Şefa cu Google Map-ul, şi începe "înainte 100 metri", "am zis 100 şi tu ai făcut 200", "la stânga", "la cealaltă stângă". Profit de ocazie şi mulțumesc domnului cu TIR-ul albastru şi număr de Slovenia că m-a lăsat să mă gândesc dacă să ies pe la Peco sau s-o țin înainte. Ca altfel îmi făcea Citroenul alb-albastru, şi Şefa pusese cardul de credit la bătaie.

Drumul ales spre Orvieto era frumos, fără taxe de autostradă şi mai ales uşor. Doar prăpăstii, curbe fără vizibilitate, în rest superb, că Şefa zicea mereu "uite ce splendid se vede acolo sus, lasă fii atent la ăla cu Opelu'" sau "îl mai depăşeşti pe ăla cu Fiatu' 500 sau aştepți să i se termine benzina".

Dar am ajuns cu bine în Orvieto şi cum citisem pe AFA că există o parcare gratis lângă telecabină am parcat şi eu după ce am intrat în oraş. Adunându-mi toate cuvintele pe care mi le aminteam în italiană am ieşit din maşină să întreb un binevoitor unde este telecabina, doar ştiti "eşti bărbat, du-te şi întreabă". Un signore, bine îmbrăcat, cu cravata asortată cu Jeep-ul (şi pe aici sunt foarte, foarte puține maşini de genul acesta), m-a informat că parcarea este gratis, dar pentru a urca în oraş trebuie să merg ceva mai departe, unde este altă parcare, şi aici a intrat în amănunte, prima la stânga, a treia la dreapta, şi am pierdut şirul cu traducerea. Importantă rămâne bunavoința omului, deşi avea Jeep, şi faptul că am găsit până la urmă parcarea, şi după ce m-am plimbat prin ea zece minute, s-a hotărât un moşulică să-şi ia rabla şi să lase locul de parcare liber pentru turiştii din România.

Telecabina din Orvieto nu este chiar ceea ce cunoaştem noi, adică cea spre Babele de exemplu. Este mai apropiată de cea din Budapesta, cu care urci la castel, la Muzeul de artă. Totuşi, n-aş fi vrut să fac drumul pe jos, aşa că nu mai cârcotesc.

Am ajuns repede în Piazza Cahen şi de aici am luat-o încet pe jos pe Corso Cavour către Dom. Pentru standardele din Orvieto strada era lată, şi cum soarele începuse să încălzească, o mulțime de obloane erau date în lături. Casele vechi, lipite una de alta, arătau ca acum două sute de ani, doar cablurile fixate frumos pe pereți şi maşinile de marfa amintindu-ne că suntem într-un veac nou.

La intersecția cu Via Belisario, găsim biserica Santa Maria dei Servi, având cu o înfățişare oarecum neobişnuită pentru Orvieto. Recent restaurată, biserica nu avea acel aer vechi dat de utilizarea pietrei netencuite, atât de întâlnit în Italia. Fațada fusese adăugată pe la mijlocul anilor 1800, într-un stil neo-clasic, deşi vechea mânăstire de care aparține este din sec. al XIII-lea.

Magazine multe, aşa că n-am avut probleme în a găsi cărți poştale, iar Şefa s-a lipit de unul specializat în lavandă. A cumpărat săpun, săculețe aromate, şervețele, şi a trebuit să-i reamintesc că maşina o avem doar până la aeroportul Perugia, nu până acasă.

Cum vroiam să ajungem la Dom, am luat-o pe o straduță mai strâmtă, cu ghivece uriaşe aşevate lângă pereți, cu boutiquri care-şi expuneau marfa afară, cu plante agățatoare. Sincer mi s-a părut cea mai frumoasă stradă din tot oraşul, cu multă verdeață şi flori, deşi era doar un început de martie. Un magazin expunea poşete în colori pastelate, cu desene atrăgătoare, un altul prezenta artă, tablouri mai mici sau mai mari, în general peisaje, iar un tip în vârstă ne-a invitat în micul său lăcaş să alegem eşarfe.

Şi din shop în magazin, din boutique în negozio, am ajuns şi la Dom. Impunător, dar departe de sobrietatea Domului din Koln, de exemplu. Cu mozaicurile sale aurii, în care personajele sunt îmbrăcate în culori vii, are acel aer pitoresc, vesel, care face diferența dintre un italian şi un neamț. Construit în sec. al XIV-lea, ca urmare a dorinței papei Urban IV de a crea un cămin adecvat pentru a găzdui Veşmântul din Bolsena, Domul din Orvieto este oarecum similar cu cel din Siena, având acelaşi stil numit Gotic sienez. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost fără îndoială fațada, cu sculpturi, basoreliefuri, mozaicuri şi o mare fereastră rotundă, toate create cu delicatețea dantelăriior specifice artei gotice. Chiar şi acum, când mă uit la imaginea mărită a fațadei îmi aduc aminte ce sentiment de satisfacție am avut că pot sa admir asemenea capodoperă pe viu, de aproape.

În interior, construcția arată suplă, avântată spre cer, pereții fiind pictați într-o alternanță de dungi orizontale alb-gri, care mai atenuează efectul de înălțime. Nu am putut să văd veşmântul miracolului din Bolsena, relicvariul fiind închis. În schimb am mers să văd Capela Madonnei di San Brizio, pictată cu ceea ce este considerată cea mai importantă şi mai interesantă operă a lui Luca Signorelli, o serie de fresce ilustrând Apocalipsa şi Judecata de Apoi. În cea intitulată Predica Anticristului, în mijlocul mulțimii adunate să-l asculte, sunt pictați Raphael, Dante, Boccaccio, Petrarca, Cesare Borgia, dar şi chiar autorul lucrării, Luca Signorelli. Să fie o recunoaştere a căderii în păcat? În Pieta, conform lui Giorgio Vasari, artist şi poate primul istoric de artă, Signorelli a pictat pe Isus cu chipul fiului său Antonio, răpus de ciumă în perioada execuției frescelor la Orvieto, şi poate de aceea durerea care răzbate de pe chipurile personajelor este atât de reală. Mai multe informații găsiți şi pe Wikipedia.

Şefei i-a plăcut atât de mult Domul că vroia să-l ia acasă, zicea că n-are niciunul, şi pe cel de la Siena n-au lăsat-o să-l ia. Aşa că am dus-o pe la magazinele de suveniruri din piața domului. Să amintesc câte kilograme aveau geamantanele la întoarcere? Dar ieşise soarele şi era atât cald că am stat în tricou. Am mers apoi la o terasă şi ne-am luat espresso, din acela adevărat, italian. Am luat şi ceva de mâncare, evident tradițional. Mi-ar fi plăcut să degust un pahar de vin alb de Orvieto, căci şi Signorelli a inclus vinul în contractul cu catedrala (actul există si acum). În cele din urmă vinul l-am luat la pachet, căci vroiam şi eu un suvenir.

Am continuat spre Palazzo del Capitano del Popolo, clădire realizată după părerea mea în stilul romanic (părere de amator, aveți milă), începută prin sec. al XIII-lea, dar modificată de mai multe ori în următoarele secole, dar fără a i se atenua masivitatea.

Ne-am întors pe alte straduțe, mergând mai mult după inspirație, căci îmi uitasem busola acasă. Înainte de a părăsi Orvieto am mers să vedem Fortezza dell'Albornoz, şi era s-o las pe Şefa acolo, că plecase pe metereze să fotografieze prăpăstiile şi nu mai avea de gând să termine. N-am mai intrat şi la puțul San Patrizio şi nici labirintul subteran nu l-am vizitat, căci vroiam să ajungem la Assisi.

Pot să spun că iubesc acest oraş cocoțat pe vârful unei stânci, cu aglomerația lui de case, cu străzile înguste pe care soarele nu izbuteşte niciodată să pătrundă pe deplin, cu micile boutique-uri cu marfă pestriță, cu oameni prietenoşi şi mai ales cu acel strălucitor dom. Nu-mi place să dau sfaturi, fiecare putând greşi şi singur, dar nu mă pot abține să vă spun: vizitați Orvieto.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI