Napoli în câteva cuvinte şi mai multe imagini

TIPĂREȘTE

Despre Napoli s-a scris pe afa aproape tot ce poate cuprinde o excursie de câteva zile. Palate şi castele, galerii subterane, portul, străzile, cartierele, oamenii, totul a fost descris de userii îndrăgostiti de călătorii. Am vizitat oraşul în două incursiuni destul de scurte pe care le-am făcut pe cont propriu venind cu trenul de la hotelul Domizia Palace aflat la 60 km depărtare.

Aşa cum am scris mai demult într-un review nu am fost mulţumită de programul excursiei pentru seniori care anunţa ca obiective principale Amalfi- Sorrento- Napoli- Roma dar care s-au vizitat superficial, majoritatea timpului pierzându-se în autocar sau tren.

Am avut prea puţin timp pentru a spune că am cunoscut acest oraş fascinant care a generat celebra ˝ vedi Napoli e poi si muore˝ (oare de ce?), suficient însă pentru a intra în atmosfera napolitană alertă, gălăgioasă, desordonată, surprinzătoare, (da, ˝poi si muore˝ călcat de un scuter, îmbrâncit la urcarea în autobuz sau lovit în cap de o cratiţă aruncată pe geam dintr-o locuinţă în care doi soţi se certau). M-am felicitat că din acele puţine ore pe care le-am avut la dispoziţie am vizitat Muzeul de arheologie care merită un review separat şi că am luat un tur ghidat pentru teatrul San Carlo. Am mai vizitat Duomul, galeriile Umberto I, am intrat în pitoreştile străduţe din cartierul spaniol, ochii au poftit la magazinele de firmă de pe via Toledo, am trecut în goană prin cartierul select Vomero de unde am admirat Vezuviul şi Sant´ Elmo, ne-am ferit de motociclete pe trotoarele centrului istoric pe via Tribunale, am străbătut sălile palatului muzeu Capodimonte, am intrat într-un magazin de prezentare- manufactură de camee şi corali.

Despre toate acestea, despre grandioasele castele dar şi despre delăsarea şi murdăria din oraş, las fotografiile să vorbească. Eu vă voi povesti doar despre câteva obiective despre care s-a scris mai puţin.

Teatrul San Carlo se află în prelungirea palatului regal. El a fost construit în 1737 de regele Carol al III -lea de Bourbon, rege de Napoli şi a devenit curând una din cele mai mari opere din lume. A apărut cu zeci de ani înaintea teatrelor Scala din Milano şi Fenice din Veneţia. Dacă foyerul şi holurile nu m-au impresionat cine stie ce, - aici am văzut o expoziţie a costumelor purtate de marii cântăreţi ai lumii. Sala este o adevărată bijuterie. La ora la care am vizitat-o, maşiniştii montau decorurile pentru spectacolul de seară cu Vasul Fantomă de R. Wagner.

Parterul sălii este relativ mic, (30x30 m) adică doar câteva sute de scaune dar adăugând cele 184 de loje dispuse pe şase nivele, se ajunge la o capacitate de 3000 de locuri. Loja centrală este cea regală şi are ornamente placate cu aur şi argint. Toate lojele au câte o oglindă montată astfel încăt spectatorii să vadă când intra regele în lojă, să se ridice în picioare şi să aplaude. Deasupra cortinei de catifea străluceşte blazonul regal lucrat în fir de aur. Acustica sălii este perfectă, auzind din ultimul rând ce vorbea ghidul în primele rânduri ale sălii.

Teatrul a ars din temelii în 1816 dar a fost refăcut un an mai târziu. Fotoliile recent renovate sunt îmbrăcate în catifea roşie. Un element de modernitate îl constitue aerul condiţionat care pătrunde prin nişte găuri amplasate sub fiecare scaun, astfel încât cei mai mari cântăreţi ai lumii nu au coardele vocale agresate de curenţii de aer.

Dealungul timpului aici au dirijat sau şi-au lansat operele marii compozitori: in sec. XVIII Haydn, Gluck, J. CR. Bach iar în sec. XIX incepând cu Rossini (care a fost şi director 7 ani), apoi Verdi (care a compus trei opere pentru acest teatru), Donizetti, Bellini, Puccini. Au cântat Maria Maliban, Carusso şi mai recent Maria Callas şi Luciano Pavarotti. A fost serios avariat în timpul celui de al doilea război mondial dar refăcut în câteva luni de forţele aliate. Ultima renovare a avut loc anul trecut.

Domul din Napoli este catedrala principală a oraşului. Am avut noroc că l-am găsit deschis pentru că programul de vizitare este 9.30-12.30 şi 16-19. Construcţia sa a început în sec. XII sub Carol de Anjou peste o bisericuţă care datează din sec. IV. Faţada exterioară refăcută de mai multe ori, din care ultima oară la sfârşitul secolului trecut e în stilul gotic târziu dar mai păstrează cele trei portale gotice originale. Cel din centru o reprezintă pe Fecioara Maria într-o lucrătură în piatră desăvârşită. Planul interiorului este o cruce în care navele sunt separate prin două coloane de pilaştrii de piatră. În interior sunt o mulţime de stiluri care însă se armonizează perfect: coloane grecesti, acoperiş plat ca în templele romane, capele cu sculpturi poleite cu aur şi o cupolă imensă decorată cu scene biblice.

În dom sunt înglobate două biserici Santa Restituta şi Santa Stefania. Domul însă este închinat sfântului Gennaro, patronul oraşului Neapole. Capela Sf. Gennaro construită timp de 40 de ani a fost inaugurată în 1646. Ea se mai numeşte şi Trezor nu datorită donaţiilor de capodopere de mobilier, argintărie, bijuterii şi pietre preţioase ci în principal din cauza relicvelor sfântului. Aici se află moaştele capului sf. Gennaro martirizat în sec. IV în timpul lui Diocleţian şi recipienţi cu sângele lui despre care se spune că se lichefiază de două ori pe an în timpul unor ceremonii religioase. În anii în care prelaţii au constatat că sângele nu s-a lichefiat Neapole a fost bântuit de incendii, cutremure şi epidemii. Din păcate amplasarea domului pe o străduţă într-un spaţiu înghesuit şi fără perspectivă diminuează impresia lăsată de monumentalitatea catedralei.

Palatul regal de Capodimonte este amplasat în nordul oraşului la o distanţă destul de mare de centru. De pe via Toledo am luat un taxi mare şi am plătit 4 eu de persoană. Palatul este la capătul dinspre oraş al unui parc imens cu cedrii, pini şi alei cu magnolii. Amplasarea sa pe o colină dă posibilitatea observaţiei panoramice a întregului oraş. Construcţia lui a început în 1738 şi a durat aproape o sută de ani, faţada palatului purtând urmele etapelor succesive de realizare. Iniţial destinaţia sa a fost pentru partide regale de vânătoare.

A fost amenajat ca muzeu în momentul în care Elisabeta Fornese a lăsat moştenire fiului ei regele Carol de Bourbon o colecţie inestimabilă de sculpturi şi picturi. Ulterior aceste valoroase colecţii şi-au căpătat un loc definitiv în Muzeul de Arheologie. La etajul I al palatului sunt amenajate apartamentele regale şi colecţia de porţelanuri, tapiserii, desene şi stampe. Cea mai mare apreciere o are salonul de porţelan al reginei Amelia, colecţia de curiozităţi şi colecţia Borgia.

Cea mai importantă secţiune este pinacoteca care ocupă etajul doi al palatului. Aici se găsesc picturi de Botticelli, Mantegna, Titian, van Dyck, Goya, Breughel, Carravagio grupate pe scoli de pictură şi perioade.

Galeriile Umberto I sunt ceeace ar putea fi numit un mall de acum 150 de ani. Au fost construite de arhitectul Emanuele Rocco în jurul anilor 1880-1890 după modelul galeriilor Vittorio Emanuele II din Milano. Ridicarea lor a făcut parte din planul de reabilitare şi modernizare a oraşului. În acele vremuri oraşul era insalubru şi bântuit de epidemii care secerau mii de napolitani. Galeriile sunt construite în forma unei cruci deasupra căreia se sprijină un dom fixat cu 16 bare subţiri de metal. Înălţimea cupolei este de 50 m iar galeriile propriuzise au trei etaje.

Una din intrări se deschide vis-a-vis de teatrul San Carlo, alta spre via Toledo care este considerată artera principală a oraşului. Deşi din punct de vedere arhitectural galeriile din Napoli sunt mai reuşite decât cele din Milano, ele au caracter comercial popular spre deosebire de cele din Milano în care se găsesc magazine de lux. În Galeriile Umberto găseşti câteva cafenele ieftine în care poţi mânca o pizza şi bea o bere, magazine de suveniruri pentru toate buzunarele, bănci dar şi apartamente de locuit şi hoteluri la ultimul etaj.

Camee deosebite şi şiraguri imense de corali am văzut în magazinul de prezentare LPM Giovani Apa din Torro Greco, localitate situată la câţiva km de Napoli în apropiere de Ercolano (Herculane). Această firmă funcţionează din 1848 şi se ocupă cu colectarea şi vânzarea cameelor antice şi coralilor la preţuri cam cât costă un apartament la noi. Se manufacturează însă şi camee ieftine cu modele clasice la preţuri negociabile de sub 100 eu. Tranzacţia se făcea astfel: la preţul afişat, din start îţi bonifica 30% apoi obţineai un 10% reducere şi satisfacţia că erai un bun negociator şi că ai luat ieftin.

Cu o zi înainte o cunoscătoare din grup cumpărase din Galeriile Umberto o camee la preţul de 45 eu, după ce vânzătorul îi ceruse iniţial 55. La Giovani Apa, aceeaşi camee, de aceeaşi calitate şi desen, la preţ de producător era, cu toate reducerile operate 50 eu. Evaziune în floare, altfel cum şi-ar fi permis magazinul din galeria Umberto să plătească chirie, impozite şi toate cele legate de un amplasament ultra central? Aşa că să nu ne mai mirăm de ce se întâmplă şi la noi. Postez câteva poze pentru ca doamnele useriţe să-şi clătească ochii cu camee şi corali, aşa cum am făcut şi eu.

Cartierul spaniol este cel mai pitoresc dar şi cel mai periculos cartier din Napoli. Sunt câteva străzi paralele în pantă întretăiate de străduţe înguste în care trăieşte populaţia săracă a oraşului şi în general oameni fără căpătâi. Cartierul începe din eleganta via Toledo. De aici, la vedere se înghesuie chioşcuri, tarabe cu marfă şi tonete cu flori. Pe măsură ce pătrunzi în cartier provenienţa mărfurilor devine dubioasă.

Clădirile sunt înalte, cu tencuiala căzută şi nelipsitele rufe puse la uscat, atârnate pe o frânghie între două clădiri. De la una la alta sunt întinse sute de steguleţe care înveselesc şi dau o notă particulară străzii. Nu am avut curajul să intrăm intr-o cafenea, deşi patronii ne îmbiau sonor şi cu gesturi largi pentru că în dreptul fiecăreia era postat câte un maciste care scruta din ochi borsetele turiştilor.

Atât cât am văzut, pentru că nu am intrat în adâncul cartierului, este o aglomerare haotică de clădiri sordide şi întunecoase, biserici, ateliere, magazine ieftine, gunoaie, foarte multe gunoaie aruncate la întâmplare ca în tot Napoli dealtfel. Nu preiau un clişeu citit pe undeva ci aşa s-a întâmplat: nici la zece metri de noi, o femeie a aruncat dela etajul doi lăturile dintr-o găleată. Totul s-a petrecut repede aşa că n-am putut fotografia dar am fost intrigată că nimeni nu a reacţionat. Era un fapt obişnuit. Dealtfel am fost sfătuiţi de ghidă să nu ţinem la vedere aparatele aşa că am făcut puţine poze.

Obiectul cel mai popular în acest cartier e găleata. Asigurată de un scripete, găleata e umplută cu fructe şi legume şi trasă sus, în găleată se pun banii dacă gospodina vrea să cumpere ceva de la un negustor ambulant, cu găleata se cară apă în clădirile care nu o au, cu găleata se aruncă resturile menajere, pentru că nu am văzut pubele de colectare, ce să mai vorbesc de coşuri de gunoi? Napolitanii sunt totuşi foarte mândri că de prin anii ´90 a fost eradicată mafia gunoaielor şi oraşul a devenit mai curat. Poate, nu ştiu cum a fost în ´90.

Via Tribunale din centrul istoric şi care face parte din patrimoniul UNESCO este destul de apropiată ca forfotă de străzile din cartierul spaniol, numai că se spune că e mai puţin periculoasă. Aici pe strada de 3 m lătime şi în care trotoarele foarte înguste sunt delimitate de popici (pentru siguranţa pietonului), motocicletele şi scuterele pe care se înghesuie trei-patru persoane fac slalom printre turişti.

Este destul de greu şi obositor să mergi pe trotoarul plin cu tarabe cu lămâi, portocale, limoncello, gelata, să te strecori prin mulţimea de gură cască mai ales că trebuie să te uiţi şi în jos pentru că lipsesc pietre din pavaj şi te poţi împiedica. Nu e vorba numai de mine, care hai! vârsta e vârstă mamaie şi mai stai pe acasă! dar şi persoanele mai tinere din grup au întâmpinat aceleaşi dificultăţi. Te resemnezi să fii fatalist ca tot românul şi să parcurgi strada pe carosabil cu speranţa că motociclistul care te claxonează continuu, te va ocoli căci rămânând pe trotoar cu siguranţă ţi-ai fi rupt măcar un picior.

---

VIZUALIZĂRI: 7051 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI