O dimineaţă în Lucca

TIPĂREȘTE

Iubesc Toscana. Dar asta o ştiţi deja... Şi totuşi nu m-am învrednicit să vă prezint în totalitate ce am văzut, admirat şi simţit în decursul excursiei făcute în 2012. Dacă despre Pisa şi ale ei „miracole” s-a scris destul de mult pe AFA, în schimb foarte puţine reviewuri au fost dedicate unui oraş rival al Pisei la un moment al istoriei: Lucca.

Şi e păcat, pentru că Lucca are un şarm formidabil, o atmosferă relaxată plăcută, străzi pietruite, case de cărămidă şi piatră, palate renascentiste, biserici medievale, turnuri, metereze, grădini ascunse şi câte şi mai câte...

Se află la circa 30 km depărtare de Pisa, distanţă pe care am preferat să o parcurgem pe E80 şi A11, căci drumul prin munţi dintre Bologna şi Florenţa ne dăduse deja de furcă. Prin urmare, am evitat mult mai pitoreasca (probabil) SS12, cu trecere prin San Giuliano Terme, care ne-ar fi salvat de vreo 7-8 km dar ne-ar fi întârziat cu siguranţă.

Pentru un vizitator ce poposeşte pentru prima oară în Lucca demn de reţinut este faptul că aşezarea a fost întemeiată, la fel ca multe altele toscane, de etrusci şi că a fost cucerită de romani în anul 180 î. Hr., dovadă stând vestigiile amfiteatrului, precum şi dispunerea în caroiaj a străzilor, cu artere ce se intersectează în unghi drept – decumani – sistem de planificare urbană preluat de romani de la greci şi care este cel mai bine pus în evidenţă la Napoli.

Ulterior Lucca a trecut sub stăpânire lombardă, pentru ca în secolul al XI-lea să înflorească în calitate de centru al comerţului cu mătase, devenind, aşa cum spuneam, rivala Pisei şi comună-republică independentă, statut păstrat timp de aproape 500 de ani. În 1805 oraşul a fost cucerit de Napoleon, care a instalat-o pe sora sa, Elisa Bonaparte Baciocchi, ca prinţesă de Lucca, pentru ca între 1815-1847 să funcţioneze ca ducat de Bourbon-Parma sub autoritatea spaniolă. S-a alipit apoi Ducatului de Toscana iar în 1861 statului italian.

Lucca este înconjurată de ziduri medievale rămase aproape intacte, deasupra cărora au fost amenajate locuri superbe de promenadă – Passeggiata delle Mura Urbane – stradă mărginită de copaci umbroşi ce uneşte vechile porţi de intrare în cetate. Atracţiile turistice sunt concentrate în interiorul zidurilor, zonă în întregime pietonală. Singurele vehicule admise (în afara celor aparţinând rezidenţilor şi furnizorilor de marfă) sunt bicicletele, de care trebuie să ai mare grijă să te fereşti, căci deţinătorii lor se deplaseză după reguli numai de ei ştiute, la fel ca în multe alte locuri din Italia...

Deci dacă aţi ajuns la Lucca cu maşina, musai este să o lăsaţi într-o parcare din afara zidurilor şi să pătrundeţi în centro storico printr-una din porţilele medievale.

Aşa am făcut şi noi, şi imediat ne-am lăsat cuceriţi de farmecul oraşului: multe scuaruri cu cafenele intime la tot pasul, clădiri cu arcade care adăpostesc magazine (cu preţuri măricele), biciclete sprijinite de ziduri, mici ateliere de unde am achiziţionat o litografie cu Piazza San Michele, atârnată acum pe „peretele kitsch” din living, alături de alte „trofee” – suvenire lipsite de altă valoare decât cea sentimentală ale drumurilor noastre europene.

Prima oprire am făcut-o la Basilica San Frediano, o biserică romanică ce poartă numele episcopului de origine irlandeză al oraşului, cel care, în secolul al VI-lea, a pus să fie ridicat un lăcaş de cult închinat Sfântului Vincenţiu din Zaragosa. Călugării augustini au construit în jurul său o mănăstire. Biserica a fost refăcută în secolul al XI-lea, pentru ca în veacurile XIII-XIV faţada să-i fie decorată cu superbul mozaic de inspiraţie bizantină reprezentând Înălţarea la cer a lui Hristos Mântuitorul, cu apostolii la picioare. Îl admirăm şi noi, după care pătrundem în interiorul susţinut de coloane de marmură cu capiteluri romane „furate” din amfiteatrul aflat în imediata apropiere. Privirile ne sunt atrase de baptisteriul circular, opera meşterului Roberto, după cum o indică semnătura de la bază, ca şi de fresca Minunile Sf. Frediano de Amico Aspertini.

De aici ne îndreptăm către Piazza dell’Anfiteatro, care păstrează formă ovală a amfiteatrului roman care adăpostea în secolul al II d. Hr. circa 10.000 de spectatori. În centrul pieţei vedem o cruce iar de jur împrejur sunt clădiri rezidenţiale şi terase îmbietoare. La una din ele poposim şi noi pentru un espresso şi un pahar de bere fără alcool.

Parcurgem apoi câteva străzi înguste şi umbrite de clădirile cu faţade uşor coşcovite pentru a ajunge la una dintre atracţiile majore ale oraşului: Torre Guinigi. Despre apetitul toscanilor din Evul Mediu de a ridica turnuri cât mai înalte pentru a-şi dovedi bogăţia v-am vorbit în articolele despre San Gimignano vezi impresii, Volterra vezi impresii şi Colle di Val d’Elsa vezi impresii, aşa că nu voi mai insista. Palatul familiei Guinigi, cu turnul său de 44 m înălţime datând din jurul anului 1380, un exemplu tipic de arhitectură romanico-gotică şi unul dintre cele numai 9 păstrate dintr-un total de 250, impresionează însă printr-un element inedit: grădina din vârful său, plantată cu stejari! Nu pot decât să îmi imaginez ce panoramă se deschide de sus, şi asta pentru că ar fi trebuit să urc o scară cu nu mai puţin de 230 de trepte pentru a accede acolo...

Din cauza vârstei şi a articulaţiilor defecte am renunţat cu părere de rău la urcuş şi ne-am îndreptat către un alt obiectiv al oraşului: Piazza San Michele, situată pe locul vechiului forum roman, astăzi loc preferat de întâlnire al localnicilor, atraşi de nenumăratele pizzerii, baruri şi restaurante, ca şi de tarabele cu mărfuri ceva mai ieftine decât în magazine, în timp ce turiştii se pot delecta cu imaginea palatelor renascentiste din zonă, între care se remarcă Palazzo Gigli, ce găzduieşte în prezent un sediu de bancă.

În centrul pieţei tronează statuia lui Francesco Burlamacchi (1498-1548), gonfalonier (magistrat) al republicii, adept al independenţei oraşului Lucca şi complotist împotriva Pisei, arestat şi decapitat la Milano. În 1859 guvernul Toscanei l-a declarat prin decret „primul martir al unităţii italiene”, statuia sa, realizată de U. Cambi, fiind înălţată în 1863.

Piaţa este dominată de Biserica San Michele in Foro, închinată arhanghelului Mihail şi ridicată, aşa cum o arată şi numele, menţionat pentru întâia oară în anul 795, exact pe locul forumului roman. Aspectul actual datează însă din secolele XI-XIII. Construcţia sa a durat deci două secole şi nu a fost finalizată, din lipsă de fonduri. Acest lucru nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea faţadei, bogată în sculpturi dantelate în marmură, coloane şi arcade. Ne-am ridicat privirile pentru a admira în vârful bisericii statuia de 4 m înălţime a arhanghelului Mihail omorând balaurul, încadrat de alţi doi îngeri. O legendă (neconfirmată) spune că arhanghelul ar purta pe deget un inel cu un diamant uriaş...

Interiorul nu ne dezamăgeşte: este intens decorat cu coloane monolitice din marmură iar printre operele de artă se remarcă Madonna cu Pruncul de Andrea della Robbia şi Cei patru sfinţi ai lui Lippi.

Ultima oprire o vom face la catedrală. Dar nu înainte de a arunca o privire spre un alt turn emblematic, Torre delle Ore, şi a ne hidrata din nou în Piazza San Giusto.

Şi iată-ne ajunşi în Piazza del Duomo, înconjurată de mai multe lăcaşuri religioase: Chiesa San Giovanni cu baptisteriul, Chiesa Santa Reparata şi bineînţeles, Duomo San Martino, închinat sfântului protector al oraşului.

Construcţia catedralei a demarat în 1063, la iniţiativa episcopului Anselmo, devenit ulterior Papa Alexandru II. Din vechea clădire în stil romanic nu au supravieţuit decât turnul lateral (campanilla), supraetajat însă două secole mai târziu, şi absida mare, cu arcadele sale. Faţada vestică, înnobilată de un portal cu trei arce, a fost adăugată în secolul al XIII-lea iar nava şi transepturile în veacul al XIV-lea, aşa încât, per ansamblu, imaginea reţinută pe retină este aceea a unui exemplu de arhitectură pisană, caracterizată prin bogăţia de basoreliefuri şi intarsii în nuanţe diferite.

În sacristie se găseşte mormântul Ilariei, soţia lui Paolo Guinigi, decedată la 26 de ani, la naşterea celui de-al doilea copil. Opera poartă semnătura inegalabilului sculptor sienez Jacoppo della Quercia. Catedrala deţine şi alte capodopere: Madonna cu pruncul, cu sfinţii Petru, Clement, Pavel şi Sebastian de Domenico Ghirlandaio, Cina cea de taină a lui Tintoretto, dar mai ales Valto Santo – simbolul oraşului, un crucifix din lemn presupus a fi fost sculptat de Nicodim, un ucenic al lui Iisus, care este scos din biserică şi purtat prin oraş în procesiunea de Sfântul Martin.

Şi cu aceasta plimbarea noastră prin Lucca a luat sfârşit. Văzuserăm meterezele şi promenada, vizitaserăm câteva biserici foarte interesante, ne amuzaserăm stând la masă în pieţe la câte o cafea şi o bere şi privind trecătorii şi vânzătorii ambulanţi. ne delectaserăm cu ambianţa liniştită şi relaxată şi reuşiserăm să scăpăm teferi şi nevătămaţi de bicicletele buclucaşe! Oraşul are şi alte comori pe care nu am reuşit să le descoperim în cursul celor câteva ore petrecute aici, suficiente însă pentru a păstra amintirea unei aşezări fermecătoare pe care vă recomand şi vouă să nu o ocoliţi dacă (şi când) drumurile vă vor purta prin Toscana.

Până atunci vă las în compania Mariei Callas interpretând aria „O Mio Babbino Caro” din opera „ Gianni Schicchi “ de Giacomo Puccini, unul dintre fiii celebri ai oraşului Lucca.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 2779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI