Prin Liguria în sus și în jos

TIPĂREȘTE

Este ceva vreme de când mă tot gândesc să vă povestesc despre vacanţa noastră italiană pe Coasta Liguriei la sfârşitul verii anului 2015. Dar, pentru că am atât de multe impresii din concediul care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate, nu prea ştiu cum să las povestea să iasă, aşa că urmează, probabil, o mare „ciorbă”...

La extremitatea nordică a pitorescului „Golfo dei Poeti”, Porto Venere este o mică aşezare întinsă de-a lungul mării, până la bisericuţa ridicată pe un promontoriu stâncos.

În partea sa veche, pe mal, casele cu faţadele colorate şi scorojite, cu faţa la micul port şi cu spatele la deal, sunt cocoţate unele peste altele în timp ce, deasupra lor, tronează Cetatea. Într-un colţ, printre stânci, probabil valurile au înghesuit o mână de nisip iar tinerii italieni au întins pe el un fileu şi încing până târziu în noapte nesfârşite meciuri de volei.

Rupt de foame după o dimineaţă de sărit de pe ponton în apă, la o terasă, Ştefan ar vrea să devoreze o pizza. Insist pe lângă el să încerce o porţie de hamsii gândindu-mă că de vreo 10 euro sigur umplu cu peşte şi burdihanul unui pelican darămite pe cel al unui pitic de 10 ani. Peste 10 minute ne uitam amândoi cu ochi mari la cei 5 peştişori tăiaţi în două pe lung şi aranjaţi frumos pe o farfurie uriaşă.

În capătul satului, în spatele promontoriului, în micul golfuleţ în care se află şi Grotta di Byron, nişte puşti italieni se aruncă de foarte sus în apă în uralele prietenilor, spre deliciul celor întinşi la soare pe pietre. Moleşiţi de soare, mare şi foame, ne târâim picioarele la deal, pe trotuarele pietruite şi găsim liniştea pe băncile ocrotite de umbra copacilor din grădina cetăţii.

Din port, un alai gălăgios de ambarcaţiuni şi înotători porneşte încetişor spre Lerici căci e duminica în care se ţine un concurs anual în memoria marelui înotător Byron. La una din mesele terasei umbrite de arborii părculeţului de pe malul mării, prosciutto con melone îmi oripilează papilele gustative pe care, mai apoi, tiramisu-ul, nepământean de bun, le aduce în extaz.

Pe pietrele mari ce feresc portul de valuri, tineri italieni zgomotoşi se încing la soare şi se răcoresc în mare. În cetatea de pe deal e linişte şi pustiu. E linişte şi pustiu şi la bisericuţa aflată într-o piaţetă sub cetate. E o linişte dintr-altă lume şi pe aleile de vreun metru lăţime ce coboară strecurându-se printre case şi ziduri de piatră acoperite de tot felul de plante agăţătoare. Şi apoi faci nepăsător dreapta şi nimereşti, dintr-o dată, înapoi în lumea asta, într-o alee plină de oameni, de magazine, de muzică şi gălăgie.

Printre picături de ploaie şi nori negri, Genova reuşeşte toată dimineaţa să îşi ascundă de noi frumuseţea pe care i-o vom întrezări abia după-amiază, la plecare.

Acvariul genovez este cel mai bun obiectiv turistic de vizitat într-o dimineaţă ploioasă de vară şi asta nu cred numai eu ci şi ceilalţi turişti aflaţi în acel sfârşit de august pe Coasta Ligurică. Lăsăm maşinile în parcarea din port însă furtuna ce vine de după munte ne face să ne refugiem într-un fel de centru comercial la vreo 200 de metri de acvariu.

Negustorii ambulanţi care ne ofereau ieri, la Lerici, ochelari de soare, pălării şi cearceafuri de plajă cu elefanţi mov, arată astăzi ca nişte Mary Poppins negre (i) ţinându-se zdravăn de umbrelele pe care ei ar vrea să ni le vândă iar vântul ar vrea să le dea peste cap.

Portul din Genova este, pentru mine, mare şi urât dar compensează cu acvariul care este mare şi frumos. Coada la bilete este, şi ea, mare şi frumoasă.

Din când în când, maşinile ce trec pe podul ce ţine umbră caselor de bilete aruncă de sus apa peste tăticii ce stau la rând, spărgând monotonia aşteptării la coadă. Babeta de la casă nu prea înţelege engleza, eu nu prea vorbesc italiana aşa că, după ce ne sfădim bine spre disperarea celor din spate, îi plătesc vreo 10 euro în plus pentru un family pack mai mare în loc de două family pack-uri mai mici.

În acvariul în formă de vapor intri din spate pe partea dreaptă, mergi până în botul navei şi te întorci pe partea ailaltă. Pinguinii, pe care îi vezi de la nivelul apei, sunt de departe starurile stabilimentului, graţioşi sub apă, stângaci şi împiedicaţi plimbându-se ca bunicu’ cu mâinile la spate pe mal. Mai încolo vreo două camere, în câteva bazine mici, nişte rechini stau să îi mângâi pe cap, dacă ai curajul. Alte camere mai încolo stai şi te uiţi, de sub apă, la delfinii care se plictisesc în cea mai mare cameră a acvariului.

Când încep să mă doară picioarele de la atâta mers printre tot felul de chestii pe care, dacă ne-am fi întâlnit în alte condiţii, le-aş fi mâncat sau m-ar fi mâncat, se termină şi traseul în magazinul de suveniruri şi, mai apoi, în ploaie.

Ceva mai târziu, spre după-amiază, de pe Corso Italia, un bulevard numai bun de promenadă pe malul mării, mai aruncăm o privire înapoi spre o Genovă bătută de valuri şi de vânt ce ne face în ciudă lucind acum într-un soare fierbinte care ne topeşte instant îngheţatele.

Imaginile văzute pe net cu Cinque Terre sunt cele care ne-au adus pe Coasta Liguriei. Cele cinci mici sate sunt magnetul care ne-a făcut să ne trezim plozii înainte de ora 6, să-i aruncăm în maşini, apoi în trenul spre La Spezia şi, mai apoi, în alt tren ce ne lasă în Riomaggiore, prima „terră” din cele 5. E atât de devreme pentru turişti încât pe peronul gării deranjăm de la masă un pescăruş ce încerca să înfulece un pui mărişor de porumbel.

Pe sub un perete de stâncă coborâm până în micul port şi, un pic mai încolo, până pe o plajă mică de bolovani mari. E umbră şi un pic răcoare aşa că pornim la deal spre soarele ce încălzea casele din partea de sus a satului gândindu-ne că da, pescăruşul avea dreptate, este ora micului dejun. Dincolo de mica gară, o alee ca o coloană vertebrală susţine întregul sătuc. Pe aici se face dimineaţa aprovizionarea magazinelor şi restaurantelor, pe aici vin şi pleacă turiştii şi localnicii. O pizza cât roata de la maşină ne umple de energie aşa că o luăm la pas pe una din potecile ce duc la Manarola, satul aflat la distanţă de un deal.

Cel mai uşor traseu (după cel cu trenul, bineînţeles) este Via de L’Amore, merge pe malul mării şi, zice lumea, este şi cel mai frumos dintre toate traseele parcului însă era atunci închis, având porţiuni distruse de intemperiile din iarna precedentă, aşa că a trebuit să transpirăm un pic peste dealul acoperit de viţă de vie.

Manarola ne primeşte, vreo oră sau poate două mai încolo, plină deja de turişti ce se foiau de colo-colo, fără nici un scop anume. Pentru noi, care aveam un scop clar, acela de a ne răcori, portuleţul satului este destinaţia. Nu prea e loc de stat la plajă aşa că ne mulţumim să întindem un prosop pe o treaptă de piatră şi să ne aruncăm, vreo două ore, de pe stânci, în apă.

Când foamea ne anunţă că e amiază bine, fetele care au explorat un pic sătucul, ne conduc în grădina unui restaurant unde, după un picnic scurt şi o bere lungă, îmi aduc aminte că am moţăit un pic pe iarbă, la umbră. Că doar nu degeaba-i spunea crâşmei ăleia Nessun Dorma...

Următoarele sate, Corniglia şi Vernazza le tăiem din program căci ne-am cam întins cu bălăceala aşa că facem ultima oprire în gara din Monterosso al Mare. Ultimul sat din cele cinci este cel mai mare şi cel mai diferit dintre toate. Muntele e mai în spate, casele nu mai stau unele în cârca altora şi plaja arată mai a plajă. Poate de asta este cel mai aglomerat şi, zic eu, lipsit de personalitate.

Mai la sud de dealurile care închid golful din La Spezia, pe la ora 9 dimineaţa, lângă cearceaful nostru, două italience tinere se întind pe nisip. Îmi pare că sunt două prietene ce nu s-au văzut de mult căci au multe să îşi spună. Le aud vorbind când stau întins la soare, le văd şi din apă cum dau din gură. Pe la 12, poate 12 jumate, îşi strâng lucrurile şi pleacă sporovăind spre cine ştie unde. Un pic mai sus de locul în care am găsit un motiv în plus să-mi apreciez nevasta care nu-i în stare să vorbească fără întrerupere cu orele, râul Magra se varsă în mare fiind, cred eu, autorul unei plaje lungi şi nisipoase împărţită între Sarzana, celebra Carrara şi Massa.

Suntem deja în Toscana şi peisajul este diferit. Munţii de marmură cu siluete maiestuoase s-au tras fain-frumos mai în spate, făcând loc unui litoral lat, poate, de câţiva kilometri. Malul mării este feliat ca o pizza şi împărţit între diverse restaurante şi baruri care şi-au acoperit plaja cu şezlonguri şi umbrele de diferite culori. Din loc în loc sunt câteva (nu prea multe) felii publice unde poţi să te bucuri în voie de culoarea propriei umbrele de soare. Mie nu-mi place în mod deosebit apa tulburată de valurile ce agită nisipul de pe fundul mării dar copiii s-au distrat bine.

Pe SS1, mai aproape de Genova decât de La Spezia, Santa Margherita Ligure, o elegantă şi frumoasă staţiune, este un loc bun de parcare dacă vrei să vezi în tihnă Portofino.  Din Santa Margherita spre nord muntele se înghesuie iarăşi spre mare, cele două fiind delimitate de o şosea îngustată de maşinile parcate bară la bară pe margine, de un trotuar şi, mai rar, de mici plaje.

Până să ajungă la Portofino şoseaua mai ocoleşte, la umbra pădurii de pini, plaja de nisip din golful Paraggi, despre care eu citisem că arată ca în Thailanda (e frumos dar, totuşi, nu degeaba vecinii lor sunt mai celebri). Următorul golfuleţ este ocupat de celebrul sat de pescari şi este singurul loc de la malul mării unde m-am simţit aiurea fiind îmbrăcat ca pentru malul mării. Satul are case colorate, o cetate veche şi o biserică frumoasă ca mai toate satele Liguriei.

Micul port al aşezării de pescari adăposteşte tot felul de ambarcaţiuni, mai puţin bărcile de pescuit. O alee îngustă duce din port spre punctele de belvedere de la cetate sau de la biserică. Înapoi în portul care arată ca o piaţetă, e seară şi terasele sunt pline de oameni relaxaţi şi bine îmbrăcaţi faţă de care noi, în pantaloni şi tricouri de plajă, facem notă discordantă.

La sud de La Spezia, diametral opus faţă de Porto Venere în Golful Poeţilor, Lerici are o plajă de nisip înfrumuseţată mult de silueta castelului ce domină orăşelul de la înălţimea unui deal ieşit ca un pinten în mare. Peste pădurea de catarge ale micilor ambarcaţiuni ce se leagănă uşor în portul de sub castel, soarele ce apune aruncă nişte nuanţe incredibile de galben, apoi de auriu, de portocaliu sau de roşu.

Într-o mică piaţetă umbrită de clădirile înalte cu flori la geamuri ce o înconjoară din toate părţile, un puşti italian durduliu se chinuie să îmblânzească o minge cam dezumflată. Spălăm la cişmeaua publică un ciorchine de struguri cumpărat de la micul aprozar ale cărui tarabe pline de fructe îi distrag atenţia şi micului fotbalist amator, ne aşezăm pe o bancă veche şi respirăm aerul italian din Brugnato, un mic orăşel pe autostrada ce duce spre Genova, unde doamna care ne-a închiriat casa ne-a trimis cam degeaba la cumpărături la ceva ca un mall/centru comercial/outlet.

Din Brugnato poţi părăsi autostrada pentru a te bucura de condusul pe partea muntoasă a drumului naţional SS1, peste Passo del Bracco, spre Sestri Levante, Rapalo sau Santa Margherita şi Portofino. La graniţa dintre Liguria şi Toscana, în Sarzana petrecem o dimineaţă plimbându-ne, în prima parte a ei, printre tarabele cu tot felul de lucruri expuse de negustori ambulanţi veniţi la târgul organizat săptămânal şi, mai apoi, la cetatea ridicată pe dealul din apropiere. Toată zona e împânzită de cetăţi şi cetăţui, pe fiecare deal din raza vizuală (şi sunt multe dealuri) se află câte o fortificaţie comparabilă ca dimensiuni cu cetăţile de la Târgu Neamţ sau Suceava.

Două vorbe şi despre La Spezia, un oraş nici prea mare, nici prea mic, nici prea frumos, nici prea urât. L-am traversat în lung şi în lat spre Lerici sau Porto Venere, i-am folosit gara unde am schimbat trenul spre şi dinspre Cinque Terre, i-am folosit benzinăriile (mai ieftine) şi supermarketurile (mai rar). Ne-am nimerit la un fel de ziua marinei şi ne-am înghesuit cu italienii în port printre navele militare şi tarabele cu pizze. În rest, nimic notabil despre un oraş de dimensiunea Sucevei.

Încă două vorbe despre cum i-am văzut eu pe băştinaşi şi închei. Italia e total opusul Greciei. Dacă Grecia e simbolul relaxării soră cu leneveala, Italia e simbolul relaxării active. Oriunde te uiţi, toată lumea face ceva – înoată, sare în apă, joacă polo, volei sau fotbal, urcă cu bicicleta pe munte. Italienii petrec mult (de joi până duminică e o aglomeraţie teribilă şi pe şosele şi pe plaje), muncesc mai puţin (luni şi marţi dimineaţă ai impresia că e o ţară părăsită, multe magazine sunt închise). Italienii vorbesc mult și tare, de gura lor nu prea auzi multe limbi străine pe plaje sau prin staţiuni. Se întind mult la masă dar mănâncă porţii mai mici decât mâncăm noi. Conduc de parcă ar fi la curse dar se respectă în trafic. Parchează aproape bară la bară pentru a folosi la maxim locurile gratuite (cele delimitate de liniile albe, - cele delimitate de liniile albastre sunt cu plată iar în spaţiile marcate cu galben parcarea este interzisă).

Cam atât. Sper că v-am dat idei...

---

VIZUALIZĂRI: 2978 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI