Bologna, un muzeu cât un oraş

TIPĂREȘTE

Fiind luna mai, soarele s-a trezit înaintea noastră şi reflectându-se în fereastră ne-a luminat toata camera. Ne-am apucat de împachetat şi cam cu durere în suflet am făcut check-out-ul. Am lăsat totuşi bagajele la hotel, căci mai aveam o zi de hoinărit şi direcția Piazza Maggiore, pentru o cafea şi prima collazione. Am găsit o terasă plăcută unde Şefa s-a ocupat de alegerea meniului, iar eu de a itinerariului.

Primul obiectiv al zilei a fost biserica San Domenico, situată în sudul oraşului, în piața cu acelaşi nume. Piazza San Domenico este uşor de recunoscut, o coloană înaltă, având în vârf statuia de bronz a sfântului fiind amplasată în mijlocul ei. Tot în aceeaşi piață sunt şi două "tombe dei glossatori" şi o altă coloană dedicată Sfintei Fecioare drept mulțumire pentru salvarea orasului de o epidemie de ciumă. Biserica a fost ridicată în prima jumătate a sec. al XIII-lea, pentru a înlocui o alta, mult mai mică şi devenită neîncăpătoare, care adăpostea corpul sfântului Dominic, fondatorul ordinului dominicanilor. Interiorul este reconceput într-un elegant stil baroc, multitudinea de capele presupunând un mare număr de opere de artă. Totuşi ies în evidență Capela Sf. Caterina, cu una dintre ultimile lucrări ale lui Filippino Lippi, Capela Sf. Raymond din Peñafort, cu pictura lui Lodovico Caracci "Sfântul străbătând valurile pe mantia sa", Capela Arhanghelului Mihail cu un uriaş crucifix creat de Giunta Pisano şi Cappella del Rosario. Mănăstirile dominicane arată un extrem respect pentru Madonna del Rosario, astfel că şi aici a fost adunat un adevărat tezaur făurit cu talent şi credință de marile nume ale vremii: Ludovico Carracci, Guido Reni, Domenichino, Angelo Michele Colonna. Un alt mare nume care poate fi asociat cu acestă capelă este al tânărului Wolfgang Amadeus Mozart, care a luat lecții la orgă în 1769.

Dar deasupra tuturor relizărilor artistice din această biserică este Arca Sfântului Dominic, un monument funerar care conține osemintele sfântului, o capodoperă dăltuită în marmură de Nicola Pisano, Arnolfo di Cambio, Alfonso Lombardi, Michelangelo, aflat la început de carieră şi Niccolò dell'Arca, supranume adăugat datorită contribuției aduse. Arca a fost făcută şi refăcută, modificată şi adăugită, până la finalizare trecând aproape jumătate de mileniu. Nici locul nu a rămas acelasi, fiind schimbat de câteva ori până la începutul sec. al XVII-lea când a fost mutată în noua Capela San Domenico. Aici poate fi văzută pe cupolă lucrarea lui Guido Reni intitulată "Gloria Sfântului Dominic" şi un alambicat relicvariu din aur şi argint, cu măiestrie făurit de Jacopo Roseto da Bologna, conținând capul sfântului.

Coborând spre centru, am ocolit puțin pe la San Giovanni in Monte, despre care se povesteşte că la origine a fost o biserică fondată chiar de Sfântul Petronius, patronul oraşului, în sec. al V-lea. Deşi cam întunecoasă, nu poate ascunde valoroasele picturi pe care încă le deține, aici putând fi întâlnite nume ca Lorenzo Costa, Guercino, Prospero Fontana. Iar biserica a fost şi mai bogată, dar cucerirea Italiei de către Napoleon a dus şi aici la o expoliere a multor opere de artă. După înfrângerea Franței, marea parte a lor a fost înapoiată, dar s-au oprit la Pinacoteca Națională. Este vorba despre "Extazul sfintei Teresa" de Rafael, "Madonna del Rosario" de Domenichino, "Madonna cu sfinți" de Pietro Perugino, lucrări pe care le-am văzut cu o zi înainte, la actualul lor domiciliu.

Ajungând în Piazza del Francia, vedem că la umbra ambasadei Bulgariei era mare târg de flori, arbuşti, pomişori şi alte articole adiacente (semințe, stropitori, lopățele, genți, curele, etc.). Fără să neg aspectul delicat, revigorant, al sutelor de ghivece aşezate pe asfaltul potopit de razele soarelui, totuşi cred mulțimea extaziată putea găsi şi alt loc de îmbulzeală.

Întorşi în Piazza Maggiore am făcut obişnuita fotografie de familie, noi doi şi Palazzo Comunale, după care ne-am îndreptat spre Via Zamboni, la biserica San Giacomo Maggiore. Deşi aspectul exterior te duce cu gândul la un cuminte stil romanic, interiorul este o desfăşurare de virtuozitate plastică, cu statui, tablouri şi fresce ale unor meşteri renascentişti sau devotați barocului. Înfrumusețarea bisericii a început în a doua jumătate a sec. al XV-lea, când familia Bentivoglio şi-a construit propria capelă. Picturile au fost realizate de Lorenzo Costa cel Bătrân, iar monumentul funerar de către Jacopo della Quercia. Din câte am înțeles, capela nu se deschide decât sâmbăta şi poate de aceea doamna care mi-a vândut cărțile poştale m-a întrebat dacă vreau să vizitez. Ne-am alăturat unui grup de seniori, după vorbă, după port, care glăsuiau cu toții clar şi foarte tare în limba lui Shakespeare sau ca să fiu mai precis, în cea a lui David Beckham. Şi deoarece ni spusese să nu fotografiem, am scos cu toții camerele şi am trecut la treabă. Cum intrasem deja în ritm a urmat Capela Poggi, considerată capodopera lui Pellegrino Tibaldi, San Rocco pictat de Lodovico Caracci, polipticul lui Paolo Veneziano. Noroc cu Şefa că m-a scos de acolo, că intrasem în transă şi fotografiam şi personalul auxiliar.

Alături de San Giacomo Maggiore, parcurgând aceeaşi logie, am găsit Oratoriul Sfintei Cecilia, o sală dedicată astăzi concertelor de amploare redusă. La începutul sec. al XVI-lea, pe când Bologna era sub conducerea lui Giovanni II Bentivoglio, pereții acestei mici săli au fost acoperiți de o serie de fresce inspirate din viața sfintei Cecilia şi a soțului acestei, Valerian. Printre autori erau Francesco Francia, Lorenzo Costa, Francesco Cavazzoni şi Amico Aspertini, pictori renascentişti, aflați sub oblăduirea familiei Bentivoglio. Nu am avut parte de concert, care începea la ora când trebuia să fim în aeroport, dar măcar ne-am bucurat ochii.

Căutand un loc pentru a face pace cu stomacul am zărit fațada cam insignifiantă a bisericii Santa Maria de Vita. Dar când zic insignifiantă mă gândesc atât la dimensiunile unei case din vechiul Amsterdam, adică îngustă şi înaltă, precum şi la cât de înghesuită era de celelate clădiri din lateral. Este foarte posibil să mai fi trecut pe lângă ea şi să n-o fi băgat în seamă. Aproape goală de vizitatori era însă îmbrăcată într-o cochetă haină barocă care-o făcea să strălucească. Niccolò dell'Arca, a cărui măiestrie o putusem admira la San Domenico, a creat şi aici grupul statuar "Plângându-l pe Isus".

In cele din urmă am găsit o terasă intimă, adică am fost doar eu şi Şefa, ca-n tinerețe, în mijlocul unui complex de clădiri din Piazza San Stefano, cunoscut drept Corte Isolani. În linişte şi beneficiind de umbra din dotarea restaurantului am degustat iarăşi produse locale, acompaniate de sticla de vin regulamentară. Era atâta verdeață în jurul nostru că a trebuit să dau la o parte frunzele copăcelului din dreapta mea că ajungeam să le confund cu salata şi cine mai ştie cât mă puneau să plătesc pentru ele.

Până la a doua pauză de cafea, căci am învățat şi eu ceva de la firmele străine pe unde am lucrat, am trecut iar pe la turnurile de lânga Piazza di Porta Ravegnana, adică pe la Asinelli şi Garisenda. Şefa m-am încurajat să încerc o ecaladare a celor circa 500 de trepte, în scopul reducerii circumferinței, dar îmi părea rău de cureaua de la pantaloni, că-i făcusem o gaură nouă, în vederea meniurilor italiene, aşa că am declinat provocarea. Dar am acceptat o prăjiturică la cafea.

Fiind sâmbătă, strazile principale au intrat în stăpânirea pietonilor şi terasele s-au întins spre carosabil. M-a prigonit Şefa şi m-a târât prin câteva magazine, ca să mă echipeze Made in Italy, ba chiar mi-a cumpărat şi pălărie. Nu pun poza că mă aleg cu voturi negative. Am continuat să ne plimbăm în slow-motion, oboseala şi vârsta cerându-şi drepturile. Ne-a plăcut Bologna? Este o întrebare retorică. Ne-am muta în Bologna şi mâine.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3293 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI