... sau o lecție de cazare și bun simț

TIPĂREȘTE

Am intrat în Galway pe la ora 17.00, după o zi obositoare, începută undeva, pe la ora 4, în Capitala de pe malul Dâmboviței. Asta pentru că experiența acestui an m-a învățat că se întâmplă o moarte lentă pe Otopeni și că începe să dureze până la o oră tranzitul de la check-in până la primul Duty Free... În ciuda liniilor întortocheate pe care, în sfârșit, au înțeles și românii să le monteze, pentru a fluidiza circulația.

Foarte departe păreau atunci (să nu uităm diferența de fus orar; pentru organism era, totuși, ora 19.00!) toate acestea; ba chiar și adrenalina provocată de mersul pe stânga nu o mai simțeam pompată cu aceeași presiune ca în primele ore de condus pe contrasens – dimpotrivă, a ajuns să mi se pară mai firească circulația pe partea stângă a drumului. Iar GPS-ul indica numai 15 minute până la destinație...

Numai că abia din acest moment am început să trăiesc efectiv realitatea asimptotei. După zece minute de stat în coloană, GPS-ul indica tot... 15 minute până la destinație... Și tot așa, pentru încă un ceas, în care am înaintat ca melcul, pe o șosea plină cu semafoare. Cu toate acestea, nu îmi amintesc să fi observat vreun gibon care să o taie pe contrasens sau – adevărată blasfemie, aici! – să se bage pe banda de stânga (echivalentul benzii de dreapta, la noi) și să ia fața celor care doresc să înainteze.

La ora 18.20 am pătruns pe strada liniștită, paralelă cu marea și, după ce am depășit un supermarket local, am virat la dreapta, într-un cartier de vile. Un moment, am crezut că GPS-ul a luat-o în bălării și chiar îmi făceam probleme de orientare. Doar că, din fericire, mi-am zis că, dacă am intrat în horă, să joc până la capăt. Adică am condus până la capătul aleii cu vile, unde aplicația Here spunea că trebuie să ajungem. Iar acolo, chiar unde aleea se înfunda, o doamnă onorabilă își făcea de lucru la florile din fața casei. Tocmai mă pregătisem să o întreb de adresă, când o văd ridicând capul și făcându-ne cu mâna. Am oprit, am deschis geamul și – norocul meu că stăteam pe scaun – mi-am auzit numele și o urare de bun venit...

Era Anne, gazda noastră și proprietara vilei, numită acum Claremont B&B, cu un punctaj astronomic pe booking.com – deși, cu un oarece regret, Anne avea să ne spună cu nu putea obține 10 pentru locație, deoarece pensiunea ei nu era tocmai centrală. Ciudat, mai ales că se afla în acel cartier de lux, aproape de mare.

Casa are parter plus unu; la parter fiind bucătăria, sala de mese și un living comun; toate aranjate cu un bun gust luat parcă din cărțile clasice englezești – șemineu, canapea stil, porțelanurile de China. Acolo, Anne ne-a îmbiat cu un ceai fierbinte și biscuiți, așa, ca după un drum lung și am stat o leacă de poveste, până să ne urcăm în camera de la etaj. Casa scărilor, elegantă, ne-a făcut să ne simțim ca în filmele de epocă. Iar camera, cochetă, nu foarte mare, dar exact cât trebuie pentru odihnă, ne-a întâmpinat, curată. De altfel, curățenia pare a fi cuvântul de ordine aici. Televizor cu programe irlandeze și britanice, internet de clasă.

Comică, chiuveta din baie, cu ale sale două robinete diferite pentru apa caldă și rece și puse la o oarece distanță, la fix cât să fie imposibilă reglarea temperaturii în căușul palmei. Am pus pe Facebook poza cu pricina și am primit urgent o soluție: o sticlă de plastic de 1,5 litri, pusă de-a curmezișul peste cele două robinete și prevăzută cu încă o gaură, la mijloc, pe unde să curgă apa, după realizarea amestecului... Ingenios! Din fericire, cabina de duș era prevăzută cu un cap normal...

Extraordinar micul dejun irlandez, asortat cu o pâine de casă, pentru care Anne este foarte apreciată de turiștii care i-au călcat pragul. Mâncare de calitate și în cantitate suficientă, plus sucuri diverse, cafea sau ceai, fructe și câteva sortimente de gemuri. De altfel, micul dejun irlandez merită o descriere, mai ales că face parte din meniul de bază al acestor B&B – să nu se înțeleagă că este singura ofertă; pentru cei mai slabi de înger se poate lua și micul dejun european sau combinații, cu condiția ca acest aspect să fie menționat de cu seară, pentru ca gazda să aibă timp să se ocupe. Revenind, micul dejun tradițional este alcătuit din bacon perpelit – căci nu este prăjit crocant – ou ochi sau omletă, o jumătate de roșie la grătar, o felie de sângerete – un tip de cârnat care este tradițional și pe la noi – o felie de cârnat ca un caltaboș, două sau trei bucăți de cârnați subțiri...

V-am făcut poftă?

Ideea este că, deși bazat pe carne, nu pică greu și are un suficient aport caloric pentru o zi plină, încât la prânz nu mai simți nevoia decât cel mult unei gustări frugale – de fapt, cam așa este și meniul în zonă.

Gazda se preocupă și de timpul liber al turistului, deoarece știe să poarte o discuție discretă, fără să pară că te bate la cap, despre ce ai de gând să faci în ziua respectivă. Dacă ai chef să îi spui, caută toate hărțile și broșurile pe care le are, legate de traseul tău și îți dă indicații, cu lux de amănunte.

Nu uită să te întrebe, seara, la întoarcere, despre cum ai petrecut ziua și dacă ai fost mulțumit.

E adevărat, face parte din marketing, dar este un marketing plăcut, care te face să te simți bine și să îți dorești să mai revii... Sau să recomanzi altora Claremont B&B, de la marginea Galway-ului, pentru amabilitatea lui Anne – care se ocupă singură de tot – pentru un raport preț-calitate excelent și, nu în ultimă instanță, pentru o bază perfectă de incursiune pe coasta de vest.

Am regretat că nu am stat încă o zi, pentru a realiza un tur complet al coastei, dar, când am făcut rezervarea, nu știam de existența insulelor Aran...

---

VIZUALIZĂRI: 2212 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI