Spre Geirangerfjord şi mai departe...

TIPĂREȘTE

Nu putem pleca din Vagamo fără a lua pulsul satului într-o dimineaţă aşa de tihnită ce cea în care ne-am trezit. Pur şi simplu aerul de afară şi peisajul din jurul casei te îndeamnă la mişcare după servirea micului dejun.

Deşi aveam de parcurs o distanţă apreciabilă până la principalul obiectiv al zilei – Fiordul Geiranger – şi preconizasem să demarăm mai de dimineaţă pentru a prinde feribotul de la ora 11, nu am fost în stare să plecăm fără a ne delecta câtuşi de puţin cu o plimbare prin satul liniştit şi Adriana cu o cafea într-un spaţiu atât de elegant şi primitor prin însăşi simplitatea sa.

Şi în care rămânem puţini nedumeriţi când vedem pigmenţii pieii celei care ne serveşte: extrem de contrastant – maximul de contrast! – cu ce ştiam noi despre tenul şi părul nordicilor. Adică negru sadea... Dar perfect integrată în comunitatea mică a localnicilor, aşa cum aveam să remarcăm în jumătatea de oră petrecută acolo.

Observasem anterior o altă cafea amenajată într-un spaţiu asemănător unei biblioteci, locul ideal pentru Adriana în a-şi savura licoarea aromată şi caldă, însă aceasta îşi deschidea uşa mai târziu, iar cum noi deja ne aflam într-o oarecare întârziere faţă de programul stabilit, am avut parte de o mică concesie din partea ei şi am intrat în cea deservită de negresă.

Un sat tulburător prin simplitatea sa, un sat care rezonează aşa de plăcut în simţurile mele şi acum când scriu aceste rânduri, la mai bine de 7 luni după vizită.

Şi totuşi trebuie să plecăm pentru a ne respecta itinerariul, drept pentru care încălecăm D 15 şi ne strecurăm printre munţi, călăuziţi - ca şi constructorii căii de acces - de firul apei prin primele peisaje de vis ale acestei călătorii.

Urcăm lin sau mai abrupt, dar nu pe serpentine în ac de păr ci prin găselniţe rutiere inginereşti măiestre care permit şoferului să conducă în condiţii de maximă siguranţă dar să se poată şi bucura în acelaşi timp de ceea ce i se aşterne în faţa ochilor întru bucuria sufletului.

Verdele nobil, de care aminteam anterior, lasă treptat locul unui maroniu mai proletar, mai sărăcăcios. Numai că natura intervine din nou cu darurile ei şi începe a lăsa pete – zăpada - de un alb imaculat încă acum la început de vară, astfel încât peisajul capătă din nou valoare şi captează continuu privirile drumeţilor.

Nu doar că le menţine acestora o tensiune ridicată şi plăcută, ba chiar îi opreşte spre a le oferi ocazia să-i imortalizeze creaţiile. Iar prilejurile pentru a opri turiştii sunt atât de numeroase încât la un moment dat laşi maşina în parcările anume amenajate şi te mişti pe jos, sătul să-i tot apeşi şi chinuieşti ambreiajul.

Tot drumul până la Geiranger a reprezentat o vizită prin muzeul în care sunt expuse tablourile celui mai mare artist în viaţă, Natura. Să mă apuc acum a descrie operele prezentate ar însemna o împietate, aşa că vă las şi pe voi să le vedeţi după lecturarea acestui articol.

La un moment dat ne desprindem din D 15 la dreapta, pe un drum ce permite accesul spre cunoscutul fiord doar din luna mai până în septembrie şi care reduce cu vreo 100 de kilometri distanţa. Ne oprim la semnele făcute de doi tineri dornici să ajungă şi ei în acelaşi loc cu noi şi îi înghesuim în spate pe cei care s-au dovedit a ne fi vecini, din Ucraina.

Cât a mai rămas din drum, micul Suzuki are parte de exclamaţii de surpriză şi oftaturi de mirare din partea celor patru ocupanţi, din ce în ce mai captivaţi de peisaj cu fiecare sută de metri parcursă.

Odată finalizat urcuşul, avem în faţa ochilor imaginea surprinsă de atâţia alţii înaintea noastră, văzută şi de mine într-o sumedenie de alte fotografii dar fără a putea exprima cu adevărat ce simţi tu însuţi când ajungi acolo.

Ne aflăm la Flydalsjuvet Rock, loc ce oferă o panoramă de vis asupra satului Geiranger şi a locului de unde începe a şerpui Geirangerfjord („fiord în formă de suliţă” – în traducere din limba norvegiană).

Zăbovim şi noi aici pentru a ne lăsa mângăiaţi plăcut de razele soarelui şi pentru a ne bucura văzul cu splendoarea din vale, apoi lăsăm autoturismul să se prelingă pe serpentine până jos, la malul apei.

Pe al cărei luciu plutesc mândre câteva ambarcaţiuni mici, vreo două feritoburi ce îşi aşteaptă pasagerii să urce dar şi un imens vas de croazieră, scăpat de povara sutelor de turişti răspândiţi ca potârnichile prin sat şi împrejurimi.

Achiziţionăm şi noi bilete pentru primul feribot care urmează a pleca peste o jumătate de oră iar până la plecare hoinărim prin exemplul de localitate animată în perioada sezonului turistic.

Referitor la plimbarea cu feribotul, există posibilitatea de a alege între două tururi, unul de 60 minute cu preţ de 380 coronane şi altul de 90 minute la preţul de 425 coroane, fiecare după cum doreşte a petrece timpul pe apă.

S-ar crede că cel mai lung oferă mai multe de văzut. Aşa e, numai că ce e în plus de observat ar fi aceleaşi culmi muntoase şi unele mici cascade care se preling de pe ele.

Există şi modalitatea de a achiziţiona biletele online, atâta doar că în cazul în care întârzii şi nu te urci la ora stabilită, nu poţi fi reprogramat şi ai pierdut banii. Pe de cealaltă parte, există situaţia în care să ajungi la casa de bilete şi să constaţi că nu mai sunt disponibile pentru prima cursă care urmează întrucât au fost rezervate anterior de grupuri.

Mi s-a întâmplat ca pe simulările mele de acasă să observ încă din luna aprilie curse care nu mai aveau bilete pentru unele zile din iunie. Am mers la fie ce o fi, conştient că distanţa de vreo 200 de kilometri de la locul de cazare din ajun şi până la debarcader poate crea unele întârzieri.

Odată îmbarcaţi primim căşti la care aveam să ascultăm detalii interesante despre ce vedeam. Dar mai mult decât explicaţiile, ceea ce vedeam ne capta interesul mai mult. Toţi pasagerii fotografiau, filmau sau înregistrau clipele petrecute aici, pe fiordul ale cărei ape aveau şi 260 metri adâncime.

Nu mai conta că vasul se oprea în dreptul Cascadei “Cele şapte surori” sau ale „Suitorul”-ui, turiştii admirau orice. Chiar şi locurile de pe mal în care se putea acosta pentru a coborâ pe minuscule pete de pământ şi a imortaliza momentul pentru a fi transmis instant prietenilor din colţurile planetei.

Am auzit cât de frumos e aici, mi-am dorit de ceva vreme să ajung şi iată că am ajuns. Sincer, mă aşteptam să fie frumos, dar nu chiar aşa de frumos...

Mă aşteptam să simt anumite trăiri, dar nu chiar aşa de intense ca cele simţite în momentele plutirii line pe apele adânci dar atât de line.

Voiam ca minutele să se multiplice de la sine, vasul să îşi încetinească avântul iar noi să rămânem locului preţ de ceva timp...

Dar cum căpitanul vasului trebuie să se încadreze în orarul stabilit de şefi, ar rămâne impasibil la rugăminţile noastre, aşa că nu are niciun rost să ne milogim de el când observăm că întoarce feribotul şi se grăbeşte înapoi spre micul port.

De unde pornim mai departe, dar nu fără a mai arunca o privire acestei minunăţii naturale din Ornesvingen – platformă aflată la înălţime, cu o privelişte minunată asupra fiordului - apoi să rulăm către Drumul Uliilor, o altă capodoperă a infrastructurii norvegiene, cu 11 curbe extrem de strânse, în ac de păr.

La un moment dat şoseaua ne duce spre debarcaderul din Eidsdal de unde luăm ferry spre Linge. Bineînţeles că vasul este punctual, cu trei plecări pe oră, la 5,25 şi 40 minute, costul de traversare al fiordului fiind de 82 coroane, pe care le plăteşti stând cuminte în maşina ta, odată urcat şi pornită călătoria. Se poate folosi cardul.

Ca pe mai toate aceste mijloace de deplasare, poţi servi un suc, o apă, un croasant şi mare mi-a fost mirarea să constat că produsele erau expuse pe o masă iar alături de ele un coşuleţ în care puneai banii pentru ce serveai, fără a fi vreun membru al personalului prin preajmă.

Zăpadă, maroniu, un râu cristalin, creste pleşuve şi un cer albastru de poveste sunt apoi însoţitorii noştri până la punctul turistic special amenajat pentru a oferi întreaga grandoare a acestui drum, cu satul Andalsnes în depărtare.

Priveliştea este de vis, bucolică! Iar odată coborât pe respectivul drum ajungi în sat şi drumul continuă metru cu metru urmând linia malului fiordului cale de mai mult de 10 kilometri. Soarele ar cam vrea să meargă spre culcare, iar înainte de a face asta ne invită să mai aruncăm o privire peste umăr şi să-i admirăm poleiala aurie aruncată haotic pe apele fiordului.

Dintre sutele de imagini, amintiri şi clipe, aceasta – cu Andalsnes în lumina apusului – se situează printre primele cinci ale vacanţei din Norvegia. Şi acum regret că nu am oprit maşina pentru a mi-o reţine pe memoria fotografică...

Pentru a ajunge la locul de cazare din seara asta, mai trecem un fiord cu ferry, de la Afarnes la Solsnes, plecări – la fel de regulate – la şi 5, la şi 30 şi la şi 45 minute, iar după ora 19 la fix şi la jumătate, preţ destul de piperat, 108 coroane.

Cum nordicii au mai încercat să găsească şi alte modalităţi de a trece apele, în apropiere de Molde trecem şi prin Fannefjordtunnel, unul subacvatic, lung de 2,74 kilometri, pe care îl parcurgem fără a plăti vreo taxă.

O primă zi plină în Norvegia. Una în care am avut de parcurs o distanţă apreciabilă, peste 290 kilometri, dar la finalul căreia oboseala a fost învinsă de darurile naturii.

Nu mai am răbdare. Le aştept pe următoarele...

---

VIZUALIZĂRI: 1054 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI