Mila 23 - satul din inima deltei

TIPĂREȘTE

Mila 23 este un sătuc din comuna Crișan, în Delta Dunării, la 53 km de Tulcea, pe Dunărea Veche care - pe la jumătatea distanței dintre Tulcea și Marea Neagră - se ramifică spre stânga din brațul Sulina. Este un sat izolat în inima deltei, accesul făcându-se numai pe calea apelor. Înconjurat de canale, lacuri și întinderi mari de stufăriș, este un loc liniștit, poate prea liniștit pentru noi, cei care trăim în aglomerația marilor orașe.

Poziționarea satului Mila 23 - exact în inima deltei - îl face foarte potrivit pentru organizarea de excursii spre buchetul de lacuri - Rădăcinos, Bogdaproste, Trei Iezere, Arehova, Babina, Matița și Merhei, spre Schitul Sf. Cuv. Atanasie de pe grindul Stipoc, spre zona lacului Fortuna și japsele din jurul său, prin Canalul Șontea, spre Lacul Nebunu și Băclăneștii Mari prin Canalul Olguța, spre Crișan și Caraorman, spre Pădurea Letea sau spre Sulina - ultimul oraș de pe cursul inferior al Dunării.

Locuitorii satului - cu puțin peste 400 (în 2011 erau 457) - predominant ruși-lipoveni, se ocupă din moși-strămoși cu pescuitul și, mai nou, cu turismul. Satului Mila 23 i s-a dus faima pentru cele mai bune locuri de pescuit și pentru cea mai bună mâncare tradițională din pește.

Pe unul dintre panourile muzeului în aer liber din fața căminului cultural, am citit că "Satul Mila 23 avea, la începutul sec. XX, doar 2-3 case și 12 locuitori care se ocupau cu pescuitul. Denumirea satului vine de la vechea numărătoare a cursului brațului Sulina."

De curând ne-am întors din deltă unde am petrecut patru zile minunate la Pensiunea Inima Deltei din satul Mila 23. Aflată la numai 50 m de debarcaderul central, având în proprietate un ponton și dispunând de bărci cu motor și de barcagii destoinici, am făcut mai multe excursii pe întinderile de ape ale deltei. Programul încărcat al zilelor turistice de acolo ne-a lăsat destul de puțin timp pentru a explora satul. În mai multe rânduri, puțin câte puțin, am reușit totuși să ne plimbăm peste tot. De altfel, satul Mila 23 nu este prea mare. Privind harta, vei observa că are doar patru străduțe paralele cu malul apei, intersectate de câteva alei mai înguste. Toate sunt pavate și se numesc alei - Aleea Digului, Aleea Socului, Aleea Macului, Aleea Rândunelelor și tot așa.

Cei care ajung la Mila 23, după debarcare, iau primul contact cu uscatul pe Aleea Digului. Aceasta este cea mai animată, mai ales seara când barcagii - după excursiile pe canale - readuc turiștii pe la pensiuni. De-a lungul său sunt magazine, terase (există și una plutitoare), locații de cazare, precum și o piațetă în care se află barul cu terasă "La Nea Harry" alături de care este un supermarket - unul dintre cele patru magazine existente în sat. Această piațetă în care tronează cu mândrie un panou albastru pe care scrie "СЕЛО МИЛА 23", însemnând - pentru cei care nu știu - "SATUL MILA 23", este centrul localității. Cred că nu există sătean sau turist cazat în sat care să nu treacă măcar o dată în zi pe acolo. În continuare, pe malul Dunării Vechi, se află pontonul Navrom, căminul cultural, școala gimnazială cu grădinița de copii, oficiul poștal, cabinetul medical și din nou pensiuni. Am zăbovit în câteva rânduri în fața căminului cultural situat chiar lângă școală. Ce este interesant acolo?

Clădirea are două ferestre mari, un fel de vitrine, în care sunt etalate câteva veșminte feminine lipovenești, vechi obiecte de uz gospodăresc, cărți, cusături, precum și două CEC-uri acordate membrilor echipajelor Mila 23, câștigători la Competiția Ivan Patzaichin - Tulcea în 2014 și 2016. Dar, interesul cel mai mare mi-a fost stârnit de "Muzeul plutitor", de fapt o succesiune de panouri - în aer liber - plasate lângă o lotcă, emblemă a Deltei Dunării. Acest original muzeu se află pe malul apei, chiar în fața căminului cultural.

În vecinătatea Pensiunii Inima Deltei care ne-a găzduit la Mila 23, pe un stâlp, își făcuse cuib o barză. O vizitam seară de seară și o priveam cum stă pe picioare, cu lungu-i cioc îndreptat întotdeauna înspre apus urmărind cum se pierde soarele în ape, dincolo de stufărișuri. Numai seara o vedeam. Dimineața, devreme, pleca pe baltă după hrană și acolo rămânea întreaga zi. Gospodina în a cărei curte sălășluia această admirabilă pasăre ne-a spus că barza "a avut și copii, dar acum au plecat".

Pe aleile înguste, mărginite de flori, mai întrebând pe câte un localnic, am ajuns la biserică. Este o biserică de rit vechi, cu două turle (una cu rol de clopotniță), cu acoperiș de tablă, vopsită în nelipsitul albastru al deltei. Alb și albastru (siniliu cum spun localnicii) sunt culorile intrate în tradiția lipovenilor. Cei mai bisericoși spun că siniliul este culoarea cerului și că simbolizează apropierea de Dumnezeu. Cei mai mulți dintre localnici spun că această culoare care - se pare - îndepărtează țânțarii, este și o bună protecție. Am găsit biserica încuiată. Și poarta era închisă cu un zăvor, dar am intrat și am fotografiat exteriorul și chipurile sfinților aflate de o parte și de alta a ușii. La o nouă vizită, am găsit curtea inundată de un grup mare de turiști care fotografia și filma lăcașul lipovenesc, precum și pe două localnice - mamă și fiică - în veșmântul lor tradițional.

Dacă am descoperit case tradiționale în sat? Nu prea. Mai vezi ici și colo, spre marginea satului, câte un acoperiș din stuf sau un acaret cu pereții din stuf și câteva frontoane specifice caselor vechi, lipovenești, vopsite în albastru. Iar dacă vrei să vezi lotca tradițională lipovenească, trebuie s-o cauți tot la periferia satului. Acolo, sub sălcii, bărcile zac de mult nefolosite. Pe canalele din jurul satului (și în toată delta, de altfel) astăzi circulă numai bărci cu motor. La Tulcea, la Crișan, la Mila 23, am văzut stații de alimentare cu carburant, ca PECO-urile noastre stradale, atâta doar că acolo benzina (subvenționată) este mult, mult mai ieftină.

În lucrarea "Pescăria și pescuitul în România" apărută la Academia Română în 1916, Grigore Antipa scria: "Pescarul, care în baltă duce o vieață aproape sălbatică, în satul său știe ce e ordinea și curățenia, are case confortabile, are haine bune, e întotdeauna curat la rufărie și la trup, mănâncă bine. Pe de altă parte el e dispus întotdeauna a încerca și a adapta tot ce e nou și ce i se pare mai practic și deci a profita de bunurile civilizației." Marele naturalist a avut dreptate.

Clădirile mai noi din satul Mila 23 au acoperișuri de țiglă sau de tablă, sunt conectate la rețeaua de apă curentă menajeră, dar și la cea de telefonie și internet. Prin finanțările obținute, satul Mila 23 se află acum doar într-o relativă izolare. Afluxul tot mai mare de turiști dornici să descopere magia deltei într-un sat lipsit de zgomotul mașinilor, cu oameni și cu tradiții diferite, a transformat satul într-o stațiune de vacanță. În sat sunt locații de cazare clasificate la 2 - 4*, mulți localnici schimbând temporar îndeletnicirea de pescar cu cea de lucrător în turism.

Tradițiile în satul Mila 23

Chiar înainte de a ajunge la Mila 23, la debarcaderul din Tulcea, mi-a atras atenția un afiș. Acesta anunța "Zilele satului Mila 23" o sărbătoare locală care demara la 28 august 2019. Din păcate, noi nu aveam cum să prindem această sărbătoare. Nu am plecat totuși cu mare părere de rău de acolo întrucât, serile, am văzut circulând prin sat două grupuri de lipovence, în costume tradiționale (dar în culori diferite), care cântau pe la pensiuni. Și noi, la Pensiunea Inima Deltei ne-am bucurat de o seară folclorică lipvenească în penultima zi a șederii noastre în deltă. Grupul vocal "Sinicika" acompaniat de harmoșca (acordeonul) unui bărbat îmbrăcat în roșu (pescar atunci când nu este artist) ne-a încântat cu câteva melodii lipovenești. Pentru cei care nu știu, "Sinicika" este numele lipovenesc al unei păsări migratoare - Dumbrăveanca. Pasărea care își face cuib în apropierea apelor, prin penajul colorat și prin cântecul său minunat, i-a inspirat pe lipoveni.

Dacă doriți să ascultați Grupul vocal lopovenesc "Sinicika" din Mila 23, vă ofer secvențe dintr-un recital la Pensiunea Inima Deltei.

Tot pe linia tradițiilor moștenite din moși-strămoși, aș încadra și bucătăria lipovenească. Nu voi relua aprecierile la adresa bucatelor - în special cele preparate din pește - care ne-au fost servite la pensiune. Voi aminti doar că, participând la concursul anual din cadrul Festivalului Gastronomic şi Etnocultural "D'ale Gurii Dunării", echipa de bucătărese din satul Mila 23 a câștigat doi ani la rând primul loc.

Cum au ajuns lipovenii în România? Exodul rușilor staroveri (lipoveni) s-a produs la sfârșitul sec. XVII ca urmare a unei sciziuni a clericior din Biserica Rusă. Staroverii s-au stabilit în special în Basarabia, în Bucovina și în Dobrogea. Documentele vremii amintesc despre ei în 1742 când lipovenii din satul Socolinți (azi, Lipoveni) din județul Suceava, au adresat o petiție domnului Moldovei. Comunitățile de lipoveni au fost acceptate de români datorită atașamentului lor pentru credința străbună și pentru obiceiurile populare în concordanță cu învățătura și cu morala creștină. În prezent, majoritatea rușilor-lipoveni din România se află în Dobrogea. Recensământul din anul 2011 raporta că numărul lipovenilor din România nu era mai mare de 24.000.

Muzeul plutitor - Lotca: tradiție și mitologie în spațiul Deltei Dunării

Să nu vă închipuiți că acest muzeu chiar plutește. Nu! Așa cum menționam mai sus, el se află în fața căminului cultural, pe malul apei. Este un muzeu mai aparte, dedicat oamenilor din sat, îndeletnicirilor și performanțelor lor. Inițiativa înființării Muzeului Plutitor a aparținut Asociației Ivan Patzaichin - Mila 23 preocupată de valorificarea patrimoniului local și de păstrarea autenticității satului fără a limita dreptul locuitorilor la standardele de dezvoltare și bunăstare din sec. XXI.

Muzeul este constituit în jurul unui obiect autentic local - lotca dunăreană - și reconstituie prin imagini, povești și istorisiri verbale (ulterior consemnate), semnificațiile simbolice ale acestui obiect aflat în centrul patrimoniului cultural al Deltei Dunării. Pe mai multe panouri mari, ilustrate, cu text în română și engleză, sunt informații privind satul, lotca și performanțele sportivilor canoiști și caiaciști care au văzut lumina zilei la Mila 23.

Despre pescari, în lucrarea mai sus amintită, Grigore Antipa spunea: "Firește că vieața necontenit expusă pe care o duce pescarul în mijlocul naturii, marele rol pe care îl joacă norocul în câștigul muncii sale (…) au făcut din el o ființă superstițioasă: când cântă boul bălții de 3 ori, apele vor scădea, când Ivan pescarul (Pescărușul, St. Petru, Doctorul, etc…) își face cuibul la o înălțime mai mare în malurile gârlelor, e semn că apele vor veni mari, când se prinde apa de lopată la lotcă, e semn că încep apele în sus să scadă."

Iar despre lotcă, acest nelipsit obiect din viața omului din deltă, același mare naturalist, Grigore Antipa, scria: "Ca mijloc de comunicație și transport, pescarul, când e pe baltă, nu are decât lotca sau duba sa, despre care am arătat că la nevoie îi servește și ca pat de dormit, ca adăpost sau casă de locuit, ca depozit de provizii, ca instrument de pescuit (săltătoarele) etc. Cu lotca el merge la pescuit, cu lotca își transportă peștele la cherhana, cu lotca își aduce proviziile, etc. și tot cu ea își plimbă pe Dunăre în zilele de sărbătoare femeia și copiii, cu ea se duce în zile mari la biserică prin satele din apropiere și tot în lotcă își găsesc chiar și copiii jucăria, deprinzându-se de mici a avea piciorul sigur pe apă și a mânui lopeți.

Lotca nu este numai mijlocul său de transport pe apă, el se servește de dânsa și pe uscat, atât ca sanie, iarna, pe gheață, cât și ca o căruță, pe uscat, (…) Vara de asemenea foarte des se întrebuințează lotca pentru transporturi pe uscat, punându-se pe roate ca o căruță. Astfel pescarii (…) pentru a-și transporta peștele pe un drum mai scurt la piață și mai comod și fără mult ambalaj, își pun lotcele încărcate cu pește pe roate și le trag cu caii. [Apoi] scoate lotca de pe roate și o pune pe Dunăre ducând-o cu lopețile până la piața de pescărie din Brăila, ca să-și vândă peștele."

Pe lângă toate aceste secvențe de text pe care eu le-am citit cu mare interes și care - redate aici - sper să nu vă fi plictisit, panourile de la Muzeul Plutitor amintesc de marii sportivi care s-au ridicat din satul Mila 23 sau din împrejurimi și care au adus țării și lor răsunătoare victorii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice.

Ivan Patzaichin (din Mila 23), Afanasie Sciotnic (din Mila 23), Agafia Constantin (din Mila 23), Toma Simionov (din Caraorman) și Haralambie Ivanov (din Crișan) se bucură - fiecare - de câte un panou care face cunoscute lumii meritele lor sportive.

Nu au panou individual, dar sunt incluși pe lista marilor campioni care s-au ridicat din Mila 23, Maria Popescu Nichiforov - caiacistă și vrednicii de amintire, canoiștii Serghei Covaliov - campion olimpic și mondial și Lavrente Calinov - vice-campion mondial.

Încheiere

Nu pot încheia fără concluzia marelui naturalist Grigore Antipa extrasă din lucrarea sa "Pescăria și pescuitul în România" apărută la Academia Română în 1916: "Nici una din categoriile de populațiune a țerii noastre nu este constrânsă prin meseria sa a sta izolat, într-un contact atât de intim cu natura și a fi expus în fiece moment la toate capriciile și pericolele ei, ca pescarul de la Dunăre și Marea Neagră. Dacă sunt câte unii pescari mai norocoși, (…) așa ca să se poată întoarce seara acasă spre a duce o vieață omenească, apoi la cea mai mare parte din ei e cu totul altfel. (…) Este dar natural ca acest fel de vieață să dezvolte într'însul o putere de inițiativă cu mult mai mare, să-i ascută bine simțurile și darul de observație a naturii și să-l facă un bun cunoscător al naturii înconjurătoare".

---

VIZUALIZĂRI: 2237 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI