Craciun la New York

TIPĂREȘTE

Am avut sansa unei excursii de zece zile la New York in 2007 in perioada Craciunului. Dupa un zbor non-stop de peste noua ore cu compania americana Delta am ajuns seara pe aeroportul Kennedy care ne-a coplesit prin marimea sa. Numai terminalul Delta depaseste aeroportul nostru Coanda. Am zburat cu un Boeing nu-stiu-cat dar serviciile de la bord au lasat mult de dorit. Lasa ca stewardesele pareau pensionare reangajate dar mancarea a fost execrabila iar cafeaua ca la americani, apa chioara. Am ajuns pe o vreme rece, cu burnita si vant si ne-am gandit ca toata excursia va fi data peste cap de conditiile meteo, cu toata prognoza favorabila pe 15 zile luata de pe internet de la Accu Weather. In general am avut o vreme umeda si foarte vantoasa dar cu temperaturi acceptabile asa ca pot concluziona ca am avut timp bun...

Hotelul, Pennsylvania vechi de 100 de ani, avea 1700 de camere, numai 18 etaje si 12 lifturi. Holul de receptie era ca o mica gara eleganta, cu candelabre de cristal sub care la fiecare ora gaseai grupuri de turisti din toata lumea care veneau sau plecau, unii motaiau pe bagaje, altii isi intindeau picioarele descaltate pe canapele, libertatea era totala si marturisesc ca la inceput am fost socata... In hol buticurile cu amintiri pentru orice punga, fast foodurile, magazine cu geamantane sau pijamale pentru cei carora li s-au pierdut bagajele erau deschise zi si noapte. In hol intra si iesea cine voia si un singur supraveghetor, angajat probabil din cauza ca avea o memorie vizuala exceptionala, patrula langa lift si oprea politicos pe neaveniti sa urce. Camerele erau acceptabile, nici prea-prea, nici foarte-foarte- la traficul enorm din hotel si la preturile mici de inchiriere, nici nu te asteptai la cine stie ce dar avea doua lipsuri majore: nema frigider, -deci romanul nu putea improviza nimic acolo- si ferestrele cu giurgiuvelele de lemn nu se prea inchideau asa ca aerul conditionat a functionat zgomotos tot timpul.

Hotelul era amplasat in inima Manhattanului, vis-a-vis de Madison Square o constructie imensa multifunctionala, langa o gara importanta si o gura de metrou, plus cap de linie pentru multe numere de autobuze asa incat puteai prin forte proprii si cu o harta in fata ochilor sa mergi unde voiai. Dealtfel nu ne-am tinut de grup decat la excursia de o zi la Washington si la restaurantul rotativ pentru care platisem de acasa; multi turisti au shopingarit profitand de reducerile colosale de sarbatori dar noi am vrut sa vedem muzee caci eram siguri ca a doua oara n-o sa mai venim.

Prima senzatie a fost ca locatia unde era amplasat hotelul e un cord imens ce pulseaza ritmic zeci de mii de oameni care se indreaptau grabiti spre job sau spre alte mijloace de transport. In Wallul lui Pink Floyd e o masina de tocat carne in care intra oamenii si ies suvite uniformizate, cam impresia asta mi-a facut-o furnicarul din fata hotelului. Din cer se vedea ici-colo cate un petec, privirea fiindu-ti izbita de cladiri de 60-70 de etaje, uneori invaluite de la o treime in sus de nori alburii. Pe undeva am simtit in primele zile un soi de claustrofobie care s-a diminuat pe masura ce ma obisnuiam cu putinatatea cerului de deasupra mea si cu dimensiunile apasatoare ale constructiilor. In jurul hotelului, pe orice colt, la orice parter de zgarie-nori, oriunde si pretutindeni erau mici autoserviri italienesti, chinezesti si mai rar americane in care se putea manca ieftin si prost dimineata, la pranz si seara. Nu v-am spus ca in pretul hotelului nu era inclus micul dejun asa ca lipsa unui mic frigider ne-a indurerat dar nu prea mult caci pretul mancarii era de pomana. La fast-foodurile italienesti predominau pizzele-aluat mult si umplutura putina si pastele cu parmezan putin dar iute, la cele chinezesti preparatele erau facute in ulei incins sau refolosit, carnea de pui era majoritara si o gaseai gatita in toate felurile iar un cauciuc pe post de tofu trona in toate salatele. Se platea la kilogram, deci iti puneai singur pe un platou mare de plastic cateva feluri de mancare in speranta ca gasesti unul mai prietenos sau puneai numai somon (scump la noi), sau numai laptuca (ieftin la noi) su ce voiai si plateai la greutate. In conceptia noastra de europeni deranja si faptul ca toate felurile se gaseau pe acelas platou, uneori gem langa sos dar americanii sunt oameni eficienti: in fond tot acolo ajungeau. Nici pe departe nu pot spune ca am flamanzit, dimpotriva cantitatea mare de fainoase si dulciuri explica de ce obezitatea e o boala nationala la americani.

New Yorkezii de rand nu au complexe: se imbraca cum cred ca le e mai comod, multi sunt incaltati iarna cu adidasi, femeile trecute de 30 de ani sunt grase si nemachiate si in general oamenii pe care-i intalnesti pe strada nu par prosperi. Pe de alta parte, in magazine somptuoase, la Rockfeller Center sau Tiffany’s putea intra oricine, cu catel si purcel (copii in carut, disabilitati in carucior, familii intregi cu sase-sapte membri) iar in minunea de constructie a lui Donald Trump, toata in marmura roz si bronz, cu o perdea de apa care cadea dela douazecisipatru de metri, la parter se manca hot-dog cu mustar si se bea un lichid maroniu pe post de cafea. In fata vitrinelor luxuoase de pe fifth avenue in care erau expuse cele mai scumpe toalete din lume, efectiv batute in pietre pretioase nu in cristale Swarowski, puteai vedea un carucior ponosit din care iesea un fum dens si alb pentru ca se frigea peste sau se coceau covrigi. Sunt un popor fara complexe, nu au rafinamentul europenior dar pe de alta parte au cele mai mari realizari in toate domeniile. Sa fie clar, nu am avut contact cu patura din limuzinele albe si lungi, nici cu cei care de Sarbatori s-au retras la vile si domenii, nici cu cei cu functii importante in transnationale sau informaticieni veniti din India sau Europa de Est sa-i faca praf pe americani, ci cu omul de rand care-si lasa masina la marginea orasului si ia metroul, cu cel care mancand in oras nu cheltuie toata ziua mai mult de 10 dol., care se imbraca cu marfa chinezeasca (de o calitate incomparabil mai buna decat ce se vinde la tarabele noastre) sau a venit de Craciun din suburbii sa prinda o reducere de pret. Pe strada predomina afro-americanii, portoricanii si chinezii, iar dintre europeni, tipul meridional de greci sau italieni, toti retragandu-se seara in cartierele lor (Harlem, Mica Italie, chinezesc) in care isi pastreaza cultura si limba; pana si romanii, care, asa cum stim, nu se prea tin aproape intre ei si se fac unii pe altii securisti au o comunitate numeroasa, spre 200000, pe cateva strazi din Queens. Aici intr-un restaurant romanesc ne-au invitat niste prieteni apropiati si am mancat de Craciun sarmale cu mamaliguta, am baut tuica de Pitesti si am vorbit cu chelnerii despre acasa (au trimis bani sa-si faca vile dar nu vor sa se mai intoarca, aceeasi mentalitate pe care am intalnit-o si la romanii din Roma). Prietenii respectivi desi locuiesc in New York de 30 de ani dupa imbracaminte, tinuta, gesturi se vedea ca sunt europeni. Aveau stil.

Americanii sunt foarte politicosi si dornici sa te ajute sa te descurci. Dealtfel in Manhattan nu te poti pierde din cauza perpendicularitatii strazilor. Totul e denumit prin bloc (colt) de ex. hotelul era la 33 street colt cu seventh avenue, la 15-30 minute de mers pe jos pana in fifth avenue, Broadway sau Times Square. Cei care au serviciu stabil reprezinta o elita si sunt constienti de asta. Astfel soferii de autobuze sau femeile din politia comunitara se deosebesc prin modul de a vorbi de cel care vantura strazile, nou venit fara venit in tara tuturor posibilitatilor. Sa vezi la minus cateva grade si vant sfichiuitor cate un homeless intins pe o banca in Central Park, acoperit cu o patura, alaturi cu o sticla de whisky si o conserva goala pentru cheta, nu este ceva neobisnuit (mi s-a spus ca noaptea sunt primiti in adaposturi). Sunt foarte cinstiti. La controlul la sange inclusiv scoaterea curelei si descaltat facut la feriboatul spre Statuia Libertatii si insula Ellis, sotul meu si-a pierdut ceasul. Nu si-a dat seama decat tarziu, dupa ore bune, pe insula. La intoarcere desi se inchisese punctul de control, am intrebat un gardian intr-o doara daca s-a gasit un ceas. Dupa zece minute a iesit o controloare si dupa un mic interviu a restituit ceasul, un Seiko original, cazut din cosul in care si-a pus toate lucrurile. Mai gaseste ceas la noi! Grija pentru om si nevoile sale este o obsesie nationala (nu e vorba de aspectul financiar in care daca nu ti-ai platit rata la banca esti aruncat fara discutie in strada, nici de zgarcenia si rigiditatea serviciilor de sanatate: doua zile in maternitate pentru o cezariana, cinci pentru o operatie pe cord deschis-restul, se trimite asistenta acasa pentru dren si pansat-, trei luni de asteptare pentru o tomografie computerizata) ci de dorinta ca cel in dificultate sa nu fie discriminat si pe cat posibil sa traiasca normal. In autobuzele cu 30 de locuri, 9 erau pentru: (in ordine) cei cu scaune rulante, invalizii, batranii, femeile gravide sau cu copii mici. La Metropolitan Museum am numarat in holul de intrare sase persoane in carucior conduse de insotitori. In salile cu retrospective admirau picturile luiRembrandt sau le comentau. Nu e institutie sau autobuz fara panta pentru aceste carucioare, fara toaleta cu facilitati, etc. Persoanele in varsta ramase singure acasa in timpul zilei cat cei tineri sunt la serviciu, beneficiaza de camine de zi in care presteaza activitati usoare din care castiga un ban iar seara si noaptea si-o petrec in mijlocul familiei.

Asa cum am banuit in comunitatile etnice exista o ierarhie a valorilor si a averii. Am asistat in dimineata de Craciun intr-o biserica reformata din Harlem la un Gospel, slujba-spectacol cantata si dansata de toti participantii afro-americani. Oamenii aveau o eleganta spectaculoasa barbatii fiind imbracati in costume negre si purtand manusi albe iar femeile, cu palarii tipatoare aveau pe ele o expozitie de bijuterii. Noi am venit devreme sa ocupam locuri bune la balcon asa ca am putut admira parada negreselor bogatase insotite de cate un bodyguard tanar. Slujba spectacol a inceput cu niste imnuri cantate de soprane de opera, apoi recitari, cuvantul pastorului dupa care s-a deslantuit o muzica superba, un jazz percutant care ne-a sculat de pe scaune. Eram extaziati. Dar cum americanul scoate bani si din piatra seaca, dupa slujba am fost poftiti intr-o sala decorata cu obiecte religioase in care ni s-au dat sa mancam niste aripioare crocante, gen pui Shanhai, bineinteles pe bani. Fata de aceasta, Harlemul vazut noaptea e infricosator prin faptul ca e prost luminat (stalpi rari cu lumina galbena), strazi pustii si gunoaie rascolite de vant. Am fost intr-o croaziera noaptea in golf si la intoarcere autocarul ne-a dus prin niste stradute murdare in care la colturi erau cate doi-trei tipi dubiosi. E de la sine inteles ca in cartierele comunitatilor firmele sunt scrise in principal in limba respectiva si in subsidiar in engleza. Oriunde ai dormi trebuie sa te obisnuiesti cu sirenele ambulantelor si masinilor de pompieri care rascolesc in goana intunericul.

Cat de pustii pareau noaptea cartierele cu specific etnic atat de animat non-stop e centrul Manhattanului. In Times Square la unsprezece noaptea erau pe strada mii si mii de oameni iar reclamele luminoase asezate pe cate zece etaje isi schimbau imaginea la jumatate de minut; flashurile, spoturile, sagetile trasoare te bombardau si te fascinau sugerandu-ti mesajul subliminal: consuma, consuma, consuma. In pretul excursiei a intrat si o masa la un restaurant rotativ situat la etajul …40-50 al unui zgarie-nor. Ne-au servit seara o supa, un hot-dog cu multa salata, un pahar de vin si o placinta cu mure parca. E adevarat ca am vazut panorama New Yorkului de la inaltime dar pozele nu au iesit din cauza luciului geamurilor. Cand sa ne simtim si noi bine a trebuit sa plecam pentru ca la orele 22 venea o alta serie.

Negresele pe care le-am vazut sunt de doua tipuri: tinere, svelte, superb machiate, purtand fuste scurte si cisme cu tocuri inalte si altele, planturoase, femei gardiene comunitare sau controloare la metrou, uneori cu revolver la curea

Alaturi de magazine elegante in care o pereche de pantofi putea ajunge la 1000 de dolari iar marile firme de moda erau insirate una dupa alta ca margelele pe un colier erau altele in care se vindeau pantofi de 30 dol made in China cu talpa de 1-2 mm buni pentru inmormantare sau cel mult de purtat odata, mormane de pulovere de melana si geci de toate culorile. Cat de ieftine erau, tot aveau reduceri: cea de dinainte de Craciun si cea de dupa Craciun. La un magazin bun, Macy’s in care numai in etajele de pantofi ti-ai pierde doua zile, soldarile ajungeau la 70% la care-ti mai restituia pe baza de pasaport si 8% TVA. Exista out-leturi inafara orasului la 50-60 km, dar cei care s-au dus la pomul laudat au venit cu sacul gol. Magazinele de electronice aveau un dever de nedescris. Preturile la laptopuri, camere video erau cam la jumatatea celor practicate la noi si sistemul era sa te preia un asociat (probabil un simplu vanzator dar cu staif) sa te duca prin toate raioanele, sa fie la dispozitia ta, sa-ti zambeasca, sa-ti tolereze toate toanele, sa te serveasca cu un pahar de apa cu ghiata si bomboane, sa-ti spuna pe nume si sa te insoteasca pana la casierie; coletul venea pe banda gata facut si daca a doua zi voiai sa schimbi obiectul, sa iei altceva sau doreai banii inapoi, era “no problem”. In America bacsisul e institutionalizat. In camera am gasit o lista cu stimulentele pe care oamenii cu obraz trebuia sa le dea celor care aveau salarii minime: soferii de autocar 1dol/pers/zi, camerista 1 dol/pers/zi, ghid local 2 dol/pers/zi, chelner, (unde pe bon nu era trecut comisionul) 10-15 % din consumatie, taxi 10% din valoarea cursei. O serie de facilitati te stimulau sa consumi. Astfel un abonament pe 7 zile pe mijloacele de transport, metrou si autobuz costa 24 dol, suma care ar fi asigurat doar cateva curse o singura zi.

Am mers o singura data cu metroul si ne-am dat seama cat de incurcat e, construindu-se in timp linie peste linie si neavand scari rulante. Daca pe un peron intrebai doi localnici in ce directie trebuia luat trenul, unul iti spunea amabil un sens, altul tot amabil celalalt. Fiecare isi stia drumul ce-l interesa. In schimb cu autobuzele mergeam o statie, ne dadeam jos, luam altul, fiind pregatiti de acasa cu printuri de trasee si jonctiuni. Cei care nu au avut acest abonament au cheltuit 300-350 dol pe taxiuri. Era o adevarata padure de taxiuri; la un stop am numarat 35

Pentru muzee exista un City Pass de 60 dol, cu care intr-o saptamana aveai intrarea asigurata si prioritara la sase obiective: muzeele Metropolitan, Guggenheim, Moma, cel de Istorie Naturala cu extraordinarul si unicul Planetariu, o croaziera care facea turul insulei si vizitarea etajului 86 al Empire State Building. Vizitarea acestor obiective, unul cate unul ar fi costat 200 dol. si probabil nu le-am fi facut. La Empire acest card ne-a facilitat evitarea unei cozi de trei ore dar controalele severe ne-au luat si noua un ceas. La Planetariu ni s-a intamplat ceva extraordinar. Stateam pe scaune si urmaream explozia galaxiilor intr-un spectacol de sunet si lumina cum n-am mai intalnit. La un moment dat am avut impresia ca scaunul pe care sedeam a luat-o din loc, a fost smuls si se ridica. La iesire i-am spus sotului « Si eu am avut aceeasi senzatie » mi-a spus.

V-am povestit ce am putut percepe pe strazile Manhattanului in zilele de sarbatoare de Craciun, v-am povestit despre oamenii intalniti si obiceiurile lor, asa cum subiectiv, traditiile si valorile in care am crescut si trait m-au lasat sa relatez. Curand va voi povesti si ce am vazut in aceasta metropola unicat in lume si care de fapt, nu reprezinta America cea profunda alcatuita din orasele conservatoare si traditionaliste...

---

VIZUALIZĂRI: 7666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI